Puterile Axei au fost națiunile care au luptat contra Aliaților în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele trei puteri principale ale Axei au fost Germania Nazistă, Italia fascistă și Japonia imperialistă, care împreună se numeau „Axa Berlin-Roma-Tokyo”. În perioada de apogeu, Puterile Axei controlau imperii care dominau o mare parte a Europei, Asiei și a Oceanului Pacific, însă cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu înfrângerea lor totală. Apartenența la Puterile Axei era foarte dinamică și mai multe națiuni au intrat și apoi au părăsit Axa, cum ar fi România, Ungaria și Bulgaria.
Națiuni participante
Japonia
Japonia a fost puterea principală a Axei în Asia și Pacific. Imperiul Japoniei, denumit în mod obișnuit Japonia imperialistă, a fost o monarhie constituțională condusă de Hirohito. Constituția a prescris că "Împăratul este capul imperiului, combinând în sine drepturile de suveranitate, și exercițiile, în conformitate cu prevederile prezentei Constituții" (articolul 4) și că "împăratul are comanda supremă asupra armatei și marinei" (articolul 11).
Politica expansionistă a Japoniei, înstrăinată de alte țări din Liga Națiunilor, mai apropiată de cea a Germaniei și Italiei, care aveau același tip de politică. Principalii pași ai Japoniei în alierea militară cu naziștii au început cu Pactul Anti-Comintern, în care cele două țări se angajau să se apere de agresiunea Uniunii Sovietice și a oricărei alte puteri.
Prima acțiune majoră a Japoniei a fost atacul împotriva Chinei. Invazia ulterioară japoneză și ocuparea unor părți din China a dus la numeroase atrocități împotriva civililor, cum ar fi masacrul de la Nanking. Japonezii s-au luptat cu forțele sovieto-mongole în Manchukuo în 1938 și 1939. Japonia a încercat să evite războiul cu Uniunea Sovietică prin semnarea unui pact de neagresiune cu sovieticii, mai târziu, în 1941.
Germania
Germania a fost puterea principală a Axei în Europa și de facto, liderul alianței cu autoritate asupra Pactului Tripartit. Germania a fost condusă de Adolf Hitler și al său Partid Muncitoresc German Național-Socialist (Partiul Nazist).
Cetățenii germani au simțit că țara lor a fost umilită în urma Tratatului de la Versailles, de la sfârșitul Primul Război Mondial, trebuind să cedeze fie o parte din teritoriul imperial, noii Republici Poloneze, fie coloniile sale. Presiunea despăgubirilor de război a afectat mult economia germană, contribuind la hiperinflația de la începutul anilor 1920.
În 1923, Franța a ocupat regiunea Ruhr ca urmare a plăților de despăgubire cu întârziere. Deși situația Germaniei a început să se îmbunătățească din punct de vedere economic în mijlocul anilor 1920, Marea Depresiune a creat dificultăți economice mari și o creștere a forțelor politice care au pledat pentru soluții radicale la problemele Germaniei. Naziștii, în conformitate cu Adolf Hitler, au urmat și promovat o politică naționalistă, promovând ideea că Germania a fost trădată de către evrei și comuniști și a promis să reconstruiască țara, ca o mare putere care, prin extindere, să includă Alsacia-Lorena, Austria, Sudeții și alte teritorii german-populate din Europa. În afară de aceasta, naziștii au scopul de a ocupa teritoriul non-german al Poloniei, Țărilor baltice, și Uniunii Sovietice, de a le coloniza cu germani, ca parte a politicii naziste de a solicita Lebensraum (în germană: "spațiu de locuit"), în Europa de Est.
Cu remilitarizarea Renaniei în martie 1936, Germania a renunțat la Tratatul de la Versailles. Germania a anexat Austria, mai târziu, în 1938 (operațiunea Anschluss), regiunea sudetă din Cehoslovacia și teritoriul Memel din Lituania, în 1939. Germania a invadat apoi restul Cehoslovaciei, în 1939, după crearea Protectoratului Boemiei, al Moraviei și Slovaciei, în calitate de țară.
La 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, care conținea un protocol secret, împărțirea Europei de Est în sfere de influență. Invadarea Poloniei de către Germania, în cadrul Pactului de opt zile, a condus ulterior la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Până la sfârșitul anului 1941, Germania a ocupat o mare parte a Europei iar forțele sale militare au început lupta împotriva Uniunii Sovietice, aproape cucerind capitala sa, Moscova. Cu toate acestea, înfrângerea în bătălia de la Stalingrad și în Bătălia de la Kursk a devastat forțele armate germane. Acest lucru, combinat cu debarcările aliate occidentale în Franța și în Italia, a dus la un război care a epuizat forțele armate ale Germaniei și a dus la înfrângerea Germaniei în 1945.
Italia
Italia a fost condusă de dictatorul fascist Benito Mussolini, în numele Regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei.
În timpul Primului Război Mondial, Italia a intrat în război de partea Antantei, deci împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. La încheierea războiului, Italia a făcut mai puține progrese decât a fost promis în Pactul de la Londra. Pactul de la Londra a fost anulat odată cu Tratatul de la Versailles, naționaliștii italieni și publicul au văzut acest lucru ca o nedreptate și un ultraj; au existat peste 600.000 de victime italiene. Acest resentiment, împreună cu nemulțumirile interne și o încetinire economică a permis fasciștilor italieni conduși de Benito Mussolini să se ridice la putere în 1922.
În secolul al XIX-lea, după unificare, o mișcarea naționalistă a crescut în jurul conceptului iredenta Italia, care a pledat pentru includerea vorbitorilor de italiană în zonele aflate sub dominația străină în Italia. Nu a fost o dorință de a anexa teritoriile dalmate, care au fost anterior condus de către venețieni și care au avut, prin urmare, vorbitori de limbă italiană. Intenția regimului fascist italian a fost de a crea un "Nou Imperiu Roman", în care Italia va domina Marea Mediterană. În anii 1935-1936, Italia a invadat și anexat Etiopia și guvernul fascist a proclamat crearea "Imperiului Italian". Liga Națiunilor, condusă de interesele britanice în aceeași zona, au protestat, cu toate acestea nici o acțiune nu a fost luată serios, deși mai târziu Italia se va confrunta cu izolarea diplomatică din mai multe țări. În 1937, Italia a părăsit Liga Națiunilor, și în același an, a aderat la Pactul Anti-Comintern, semnat de Germania și Japonia în anul precedent. În martie/aprilie 1939, trupele italiene au invadat și anexat Albania. Germania și Italia au semnat Pactul de Oțel pe 22 mai.
Italia a intrat în al Doilea Război Mondial pe 10 iunie 1940. În septembrie 1940, Germania, Italia și Japonia au semnat Pactul Tripartit. În 1941, într-o încercare de a porni o campanie militară pe cont propriu, italienii au suferit mai multe înfrângeri, în Grecia și în Egipt împotriva britanicilor. După intervenția germană în Iugoslavia, Balcani și Africa de Nord, Italia a reușit să evite un colaps militar major și a devenit dependentă și chiar subordonată militar Germaniei. În 1943, poporul italian și-a pierdut credința în Mussolini și nu a mai suportat războiul; Italia și-a pierdut coloniile sale, aliații au ocupat Africa de Nord în mai iar Sicilia a fost invadată în luna iulie.
La 25 iulie 1943, regele Victor Emanuel al III-a l-a demis pe Mussolini, punându-l sub arest, și a început negocieri secrete cu Aliații. Italia a semnat apoi un armistițiu cu Aliații pe 8 septembrie 1943 și s-a alăturat mai târziu aliaților occidentali în calitate de co-beligerant. La data de 12 septembrie 1943, Mussolini a fost salvat de către germani în Operațiunea Oak și un stat marionetă a fost format în nordul Italiei, deși a exercitat puțină putere reală, Italia continuând în calitate de membru al Axei Pactul Tripartit doar cu numele. Acest stat fascist înviat a fost menționat sub numele de Repubblica di Salò sau Republica Socială Italiană (Repubblica Sociale Italiana / RSI).
Ungaria
Ungaria a fost condusă de către amiralul Miklós Horthy ca regent. Ungaria a fost prima țară în afară de Germania, Italia, Japonia care au aderat la Pactul Tripartit, după semnarea acordului de la 20 noiembrie 1940.
În anii 1910 și sfârșitul anilor 1920, instabilitatea politică afectat țara până când o regență a fost stabilită de către Miklós Horthy. Horthy, care a fost un nobil maghiar și austro-ungar, ofițer de marină, a devenit Regent în 1920. În Ungaria, naționalismul a fost puternic, astfel cum a fost antisemitismul, care a atras naționaliștii maghiari să sprijine regimul nazist din Germania. Naționaliștii maghiari nu doreau neapărat recuperarea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon. Ungaria era atrasă mai mult de Germania și Italia în mare măsură din cauza dorinței comune de a revizui reglementările de pace făcute după Primul Război Mondial. Datorită poziției sale pro-germane, ungurii au primit așezări avantajos teritoriale în formă de "premiu" din destrămarea Cehoslovaciei în 1939 și Transilvania de Nord de la România în arbitrajul de la Viena din 1940. În timpul invaziei din Iugoslavia, ungurii au permis trupelor germane să tranziteze pe teritoriul lor și forțele maghiare au luat, de asemenea, parte la invazie. Părți din Iugoslavia au fost anexate de Ungaria. Ca răspuns, Regatul Unit a rupt imediat relațiile diplomatice.
Deși Ungaria nu a participat inițial la invazia germană a Uniunii Sovietice, la 27 iunie, Ungaria a declarat război Uniunii Sovietice. Peste 500.000 de trupe au fost trimise pe Frontul de Est. Toate cele cinci armate de pe domeniul Ungariei au participat în cele din urmă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, cea mai mare și cea mai importantă contribuție a fost făcută de către Armata a doua.
Trupele ungare, ca omologii lor din Axă, au fost implicate în alte numeroase acțiuni împotriva sovieticilor. Până la sfârșitul anului 1943, cu toate acestea, sovieticii au câștigat avantaj și germanii se aflau în retragere. Armata maghiară a doua a fost distrusă în lupta împotriva Uniunii Sovietice lângă Voronej, pe malurile râului Don. În 1944, cu trupele sovietice avansând spre Ungaria, Horthy a încercat să ajungă la un armistițiu cu Aliații. Cu toate acestea, germanii au înlocuit regimul existent cu unul nou. În cele din urmă Budapesta a fost luată de sovietici, după lupte crâncene. O serie de maghiari pro-germani s-au retras spre Italia și Germania, unde au luptat până la sfârșitul războiului.
România
Atunci când a izbucnit războiul în Europa în 1939, România a fost pro-britanică și aliata polonezilor. Cu toate acestea, după invazia Poloniei de către Germania Nazistă și Uniunea Sovietică, și cucerirea germană din Franța și Țările de Jos, România a constatat ea însăși poziția din ce în ce mai izolată în care se afla. Elementele pro-germane și pro-fasciste au început să crească.
Pactul Ribbentrop-Molotov dintre Germania Nazistă și Uniunea Sovietică conținea într-un protocol secret cedarea unei părți din estul României, Basarabia, Uniunii Sovietice. La 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și a ocupat și nordul Bucovinei și Ținutul Herța. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Germania a forțat România să cedeze nordul Transilvaniei Ungariei. De asemenea, Dobrogea de Sud a fost cedată Bulgariei în septembrie 1940. Într-un efort de a potoli setea elementelor fasciste și de a obține protecția Germaniei, la 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru pe generalul Ion Antonescu.
Două zile mai târziu, pe 8 septembrie 1940, Antonescu l-a silit pe rege să abdice și să transmită prerogativele regale fiului său, Mihai, după care el însuși s-a declarat Conducător, cu puteri dictatoriale. Sub domnia Regelui Mihai I și a guvernului militar al lui Antonescu, România a semnat Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940. Trupele germane au intrat în țară în 1941 și au folosit teritoriul românesc ca platformă pentru invazia Iugoslaviei și a Uniunii Sovietice. De asemenea, România a fost un important furnizor de resurse pentru Germania Nazistă, în special petrol și cereale.