Ziua Pământului sau Ziua Pământului Palestinian (în , translit. yawm al'ard alfilastinii; în , translit. Yom HaAdama), sărbătorită pe 30 martie, este o zi anuală de comemorare de către arabii din Israel și alți palestinieni a evenimentelor din 30 martie 1976. În replică la anunțul guvernului israelian privind planul de a anexa sute de hectare de teren pentru a construi noi așezări evreiești, o grevă generală și marșuri de protest au fost organizate în orașele arabe din Galileea și până în Negev.Levy și Weiss, 2002, p. 200. În confruntările care au urmat cu Armata Israeliană și cu poliția, șase cetățeni arabi neînarmați au fost uciși, circa o sută răniți și alte câteva sute arestați.Byman, 2002, p. 132.

Literatura conflictului israeliano-palestinian consideră data de 30 martie drept un eveniment central al luptei pentru pământ și pentru relația cetățenilor arabi din Israel cu statul evreu sau cu corpul său politic. 30 martie 1976 a fost prima dată după 1948 când arabii din Israel au organizat un răspuns național palestinian colectiv împotriva politicilor israeliene. Fiind o importantă zi anuală de comemorare în calendarul politic național palestinian, Ziua Pământului nu este marcată doar de cetățenii arabi din Israel, ci a fost adoptată și de palestinienii din teritoriile ocupate și de diaspora palestiniană de pe tot globul.Schulz și Hammer, 2003, p. 77.

Context

miniatura|Țărănci palestiniene (fellahat) din Battir, sat între Ierusalim și Betleem ducându-și produsele la piață(1910)

Arabii din Palestina erau o populație îndeosebi agrară înainte de înființarea statului Israel.Herb și Kaplan, 1999, p. 260. „[...] scala geografică a identității arabe în Israel s-a schimbat dramatic de câteva ori de-a lungul secolului al XX-lea. Anterior dezastruoasei înfrângeri din 1948, ei erau parte integrală a societății agrare palestiniene care își construia gradual conștiința națională.” După exodul palestinian și Războiul Arabo-Israelian din 1948-1949, pământul a continuat să joace un rol important în viața celor circa 156.000 de arabi palestinieni care au rămas în interiorul teritoriului care a devenit statul Israel, servind ca sursă de identitate comunitară, onoare și scop.Nassar and Heacock, 1990, p. 29. „Un slogan popular apărut printre palestinieni după războiul din 1967 era al-Ard qabl al'Ard („pământul înaintea onoarei”).”

În 1950, guvernul israelian a adoptat Legea reîntoarcerii, pentru a facilita imigrarea evreiască în Israel și absorbția refugiaților evrei din alte țări. Legile Proprietăților celor Absenți, din martie 1950, au transferat drepturile de proprietate ale proprietarilor palestinieni refugiați sau expulzați către un Custode al Proprietăților celor Absenți numit de guvern. Legile au fost folosite și pentru confiscarea terenurilor cetățenilor arabi din Israel care „sunt prezenți în interiorul statului, dar sunt clasificați de lege ca 'absenți'”. Numărul „absenților-prezenți” sau al palestinienilor refugiați intern, din cei circa 1,2 milioane de cetățeni arabi ai Israelului, este estimat (în 2001) la circa 200.000, adică aproximativ 20% din totalul populației arabe palestiniene din Israel. Cercetătorul palestinian Salman Abu-Sitta estimează că, între 1948 și 2003, peste 1000 km2 de teren au fost expropriați de la cetățenii arabi din Israel (absenți-prezenți sau în altă calitate).Salman Abu Sitta in Masalha and Said, 2005, p. 287, nota de subsol 33. Sitta dă și o estimare a suprafeței totale de teren deținute de cetățenii arabi anterior exproprierilor: 1400 km2. O jumătate din acest total, circa 700 km2, a fost expropriată la începutul anilor 1960.

Conform lui Oren Yiftachel, protestele publice din partea arabilor palestinieni din Israel împotriva politicilor și practicilor de stat erau rare anterior jumătății anilor 1970, ca urmare a unei combinații de factori incluzând: aplicarea de către Israel a legii marțiale în localitățile lor, sărăcia, izolarea, fragmentarea și poziția lor periferică în noul stat israelian.Yiftachel, 2006, p. 170. Puținele proteste care au avut totuși loc împotriva exproprierii terenurilor și a restricțiilor la care cetățenii arabi erau supuși sub administrația militară (între 1948–1966) sunt descrise de Shany Payes ca „sporadice” și „limitate”, din cauza restricționării dreptului de mișcare, dreptului de expresie și dreptului la adunare, caracteristice acelei perioade.Payes, 2005, p. 7. Deși mișcarea politică Al-Ard („Pământul”) a fost activă timp de circa un deceniu, ea a fost declarată ilegală în 1964, astfel că singurele ocazii notabile de a lua poziție împotriva politicilor guvernului au rămas protestele antiguvernamentale organizate anual de Ziua Muncii de către Partidul Comunist Israelian.

Evenimente catalizatoare miniatura|Vedere a localității Arraba de pe șoseaua către nordul orașului. Guvernul Israelului și-a declarat intenția de a expropria terenuri în Galileea pentru folosință oficială, afectând circa 2000 hectare de pământ între localitățile cu populație arabă Sahnin și Arraba, din care 630 hectare erau proprietate arabă.Endelman, 1997, p. 292. Pe 11 martie 1976, guvernul a publicat planul de expropriere.Demythologizing Land Day de Jerusalem Post

Oren Yiftakhel a consemnat faptul că politica de confiscare a terenurilor și de expansiune a implantărilor evreiești în nordul Galileei făcea parte din neîntrerupta strategie guvernamentală având drept scop iudaizarea Galileei, care a constituit ea însăși un catalizator al rezistenței palestiniene, culminând cu evenimentele de Ziua Pământului.Yiftachel, 2006, p. 69. Conform lui Nayef Hawatmeh, liderul Frontului Democrat pentru Eliberarea Palestinei (FDEP), pământul confiscat a fost folosit pentru a construi „[...] opt sate industrializate evreiești, o implementare a așa-numitului Plan de Dezvoltare a Galileei din 1975. Salutând acest plan, Ministerul Agriculturii a declarat deschis că țelul său principal este schimbarea situației demografice a Galileei, cu scopul de a se crea o majoritate evreiască în zonă”. Orly Halpern de la Jerusalem Post a scris că terenurile au fost confiscate de guvern din rațiuni de securitate și că au fost ulterior folosite pentru a construi o tabără militară de antrenament, precum și noi colonii evreiești.

Profesorul israelian Yifat Holzman-Gazit, specializată în legislația privind exproprierile de terenuri, urbanism și istoria regimului terenurilor în Israel, plasează anunțul din 1976 în cadrul unui plan mai larg, conceput în 1975. Circa 190 hectare de teren proprietate privată arabă urmau să fie expropriați pentru a extinde orașul evreiesc Karmiel. Adițional, plan urmărea înființarea, între 1977 și 1981, a 50 de noi colonii evreiești cunoscute ca mitzpim (singular: mitzpe), care ar fi fost alcătuite din mai puțin de 20 familii fiecare. Planul sugera ca acestea să fie construite între aglomerările de sate arabe din Galileea centrală, afectând circa 2000 hectare (din care 30% urmau să fie expropriate de la arabi, 15% de la evrei, iar restul constituind la acea dată terenuri deținute de stat).Holzman-Gazit, 2007, p. 140. Profesorul David McDowall identifică reluarea confiscărilor de terenuri în Galileea și accelerarea exproprierilor de pământuri în Cisiordania de la jumătatea anilor 1970 drept catalizatorul imediat atât al demonstrațiilor de Ziua Pământului, cât și al demonstrațiilor similare care aveau loc în acea perioadă în Cisiordania. Conform lui McDowall: „Nimic n-a servit mai mult apropierii politice a celor două comunități palestiniene decât chestiunea pământului”.McDowall, 1990, p. 157-158. Ziua Pământului 1976 Pe 30 martie 1976, „Comitetul Arab pentru Apărarea pământurilor” a declarat greva generală a arabilor israelieni ca răspuns la planul guvernului. Apelul a fost larg acceptat și majoritatea arabilor israelieni au participat la grevă. În mai multe comunități au izbucnit demonstrații violente. Principalul focar al demonstrațiilor a fost Galileea, în orașul Sakhnin și în comunitățile din apropiere, Arraba și Deir Hanna, dar demonstrații au avut loc și în alte zone, ca de exemplu în Wadi Ara și Triunghi.

Prin decizia conducătorilor Partidului Muncii din Israel, prim-ministrul Itzhak Rabin, ministrul apărării, Shimon Peres, și ministrul poliției, Shlomo Hillel, forțe militare și polițienești au fost desfășurate pentru a reprima demonstrațiile, care inițial au fost non-violente și ulterior au devenit violente, recurgând la aruncarea de pietre și de sticle incendiare. Șase protestatari au fost împușcați mortal: patru de către militari și doi de poliție. Trei dintre morți se aflau la Sakhnin. De atunci, ziua de 30 martie este comemorată în rândul unei părți din populația arabă din Israel ca simbol al luptei împotriva a ceea ce ea percepe ca politică discriminatorie și de spoliere din partea guvernelor israeliene.

Acțiunile de reprimare a demonstrațiilor au inclus decizia de a impune o stare de asediu în comunitățile arabe. Această decizie a fost considerată ulterior un pas care a dus la o escaladare a ciocnirilor, deoarece mulți arabi nu au respectat-o, ceea ce a obligat poliția și armata să folosească forța împotriva lor, inclusiv foc de armă real, care a dus la moartea a șase protestatari.

Declararea grevei generale a fost un eveniment marcant în istoria populației arabe din Israel, căreia până atunci îi lipsea o conducere care să lupte pentru nevoile cetățenilor arabi. Unul dintre cei mai proeminenți lideri ai luptei a fost Tawfiq Ziad, poet și primar al Nazaretului, care a fost ales în numele Rakah (Partidul Comunist Israelian, partidul fondator al Hadash - Frontul Democrat pentru Egalitate).

Note

Bibliografie

. .

. . . .

. .

Categorie:Conflictul israelo-palestinian Categorie:Politica Israelului