Rezoluția 194 a Adunării Generale a Națiunilor Unite a fost adoptată pe 11 decembrie 1948, aproape de sfârșitul Războiului Arabo-Israelian din 1948. Rezoluția definea principiile pentru ajungerea la un acord final și întoarcerea refugiaților palestinieni la casele lor. Rezoluția sublinia, în Articolul 11, că „refugiaților care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii trebuie să li se permită să facă acest lucru cel mai curând posibil, iar celor care nu doresc să se întoarcă trebuie să li se plătească compensații pentru proprietăți și pentru pierderea sau deteriorarea acestora, compensații care, conform principiilor legilor internaționale sau echității, ar trebui acordate de guvernele sau autoritățile responsabile”.

Rezoluția mai chema la înființarea Comisiei de Conciliere a Națiunilor Unite pentru a facilita pacea între Israel și statele arabe, continuând – și după asasinarea sa – eforturile Mediatorului Națiunilor Unite Folke Bernadotte.Rezoluția 169 a Adunării Generale a Națiunilor Unite (1980), Articolul 66.

Din cei 58 de membri ai Națiunilor Unite de la acea vreme, rezoluția a fost adoptată cu o majoritate de 35 de țări, 15 au votat împotrivă, iar 8 s-au abținut. Semnificativ, toate cele 6 țări ale Ligii Arabe reprezentate la ONU – Arabia Saudită, Egipt, Irak, Liban, Siria și Yemen, toate fiind parte a conflictului în chestiune – au votat împotriva rezoluției. Al doilea grup de țări care a votat împotriva rezoluției a fost blocul statelor comuniste: RSS Bielorusă, RS Cehoslovacia, RSF Iugoslavia, RP Polonă, RSS Ucraineană și Uniunea SovieticăResolution 194 (III) @unispal; 11 December 1948 (doc.nr. A/RES/194 (III)).; Votes: United Nations Dag Hammarskjold Library , deși toate recunoscuseră deja de jure statul Israel. La acea vreme, Israelul nu era membru al Organizației Națiunilor Unite și a obiectat la multe din articolele rezoluției. Palestinienii nu au fost consultați direct.

Rezoluția, mai ales Articolul 11, a fost citată în Rezoluția 302 care stabilea înființarea UNRWA, precum și în alte rezoluții ale ONU. Este de asemenea adesea invocată în sprijinul revendicării dreptului palestinienilor la întoarcere, revendicare respinsă de toate guvernele israeliene.

Conținut Rezoluția este alcătuită din 15 articole: Articol/eConținut 1 Recunoașterea activității depuse de Mediatorul Folke Bernadotte. 2-6 Înființarea unei Comisii de Conciliere. 7-10 Stabilirea măsurilor prin care Ierusalimul și localitățile învecinate să fie demilitarizate și prin care să fie creată o zonă sau jurisdicție internațională în și în jurul Ierusalimului. De asemenea, articolele cheamă la protecția și liberul acces la Locurile Sfinte. 11 Abordează problema refugiaților și a compensării celor a căror proprietate s-a pierdut sau a fost avariată. 12-15 Funcționarea Comisiei de Conciliere.

Recepția internațională și interpretarea Multe din articolele rezoluției nu au fost duse la îndeplinire din mai multe motive, fie că au fost respinse de Israel, de statele arabe sau puse în umbră de război, deoarece conflictul din 1948 a continuat până la semnarea, în 1949, a armistițiului între Israel și Transiordania.

Israelul a fost admis ca membru al ONU pe 11 mai 1949, prin Rezoluția 273, „luând notă de declarațiile și explicațiile reprezentantului guvernului Israelului” în legătură cu implementarea rezoluțiilor 194 și 181, față de care Israelul nu și-a propus nici o acțiune specifică și nici un cadru de timp. Din acel moment, Israelul a respins orice rezoluție care îl cheamă să le permită palestinienilor să se întoarcă în ceea ce este acum statul Israel.

Articolul 11—Refugiații

Începând de la sfârșitul anilor 1960, Articolul 11 a fost citat ca bază a dreptului de reîntoarcere a refugiaților palestinieni. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a reafirmat Rezoluția 194 în fiecare an începând din 1949. Multiple rezoluții ulterioare ale Națiunilor Unite au reafirmat dreptul de reîntoarcere, inclusiv Rezoluția 169 (1980), și Rezoluția 237 (1967).

Autorul și comentatorul politic Joshua Muravchik a contestat această interpretare, arătând că textul subliniază că refugiaților „trebuie să li se permită” să se întoarcă la casele lor „cel mai curând posibil” și că recomandarea se adresează doar celor „care doresc... să trăiască în pace cu vecinii”.

Israel nu a acceptat până în prezent să reprimească nici un refugiat. Singura excepție a fost la Conferința de la Lausanne din 1949, unde un protocol comun a fost acceptat de guvernul israelian și de delegații arabi pe 12 mai 1949, în care Israelul accepta să repatrieze 100.000 de refugiați în schimbul unui tratat de pace comprehensiv cu statele arabe și al recunoașterii anexării tuturor teritoriilor pe care le capturase înainte de armistițiul din 1949. Cifra i-ar fi inclus și pe cei 50.000 de refugiați care reușiseră deja să se întoarcă pe diferite căi la casele lor din ceea ce devenise statul Israel. Oferta israeliană a fost apoi rapid retrasă de David Ben-Gurion.

Textul complet

Rezultatul votului Rezultatul votului a fost următorul:

Pentru

Africa de Sud, Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, China, Columbia, Danemarca, Republica Dominicană, Ecuador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Haiti, Honduras, Islanda, Liberia, Luxemburg, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Panama, Paraguay, Peru, Regatul Unit, Salvador, Suedia, Tailanda, Turcia, Statele Unite, Țările de Jos, Uruguay, Venezuela.

Împotrivă

Afganistan, Arabia Saudită, RSS Bielorusă, Cuba, Cehoslovacia, Egipt, Irak, Iugoslavia, Liban, Pakistan, Polonia, Siria, RSS Ucraineană, Uniunea Sovietică, Yemen.

Abțineri

Birmania, Bolivia, Chile, Costa Rica, Guatemala, India, Iran, Mexic.

Note

0194 Categorie:1948 în legislație Categorie:Nakba