Bucuria sau plăcerea de a dărui este o teorie economică care descrie satisfacția emoțională primită în urma unui act de binefacere. Conform modelului original al bucuriei de a dărui dezvoltat de James Andreoni (1989, 1990), oamenii trăiesc un sentiment de satisfacție și mulțumire pentru că „își aduc aportul” în a-i ajuta pe ceilalți. Această satisfacție - sau „ bucurie” - reprezintă plăcerea egoistă derivată din „a face bine”, indiferent de efectul real al generozității acestuia. În cadrul bucuriei de a dărui, există posibilitatea ca oamenii să fie „falși altruiști”, ceea ce înseamnă că își mențin simultan atât motivații altruiste de a dărui, cât și pe cele egoiste. În timp ce „altruiștii adevărați” (uneori denumiți „altruiști perfecți”) sunt stimulați doar de dorința de a oferi unui nevoiaș, altruiștii falși sunt, de asemenea, stimulați de plăcerea de a dărui (bucuria de a dărui). Important este faptul că plăcerea este în mod distinct non-pecuniară, ceea ce înseamnă că apare indiferent de posibila existență a unei recompense financiare. Prin urmare, fenomenul bucuriei de a dărui este distinct de altruismul reciproc, care poate implica un stimulent financiar direct.
Bucuria de a dărui este un cadru economic util în analiza asigurării bunului public, problemelor de activitate colectivă, donațiilor caritabile și actelor de binefacere. Prezența unei asemenea plăceri (de a dărui sau a ajuta) explică de ce încă există donațiile private, în ciuda numărului crescător de donații publice, așa cum a fost prevăzut de modelele economice clasice influențate de ipoteza neutralității. Pe lângă economie, bucuria de a dărui a fost aplicată și în sociologiei, științe politice, politici de mediu, sănătate, și afaceri. În mod conceptual, bucuria de a dărui este legată de noțiunea de „maxim ajutor” și pare a fi rezilientă între culturi.
În contextul filosofiei morale alt=|stanga|miniatura| Thomas Hobbes a fost un susținător înflăcărat al egoismului psihologic, afirmând „Nici un om nu oferă, decât cu intenție de a primi un beneficiu” Bucuria de a dărui se bazează pe ideea de altruism fals: combinarea dorințelor atât altruiste cât și egoiste de a-i ajuta pe ceilalți. Filozofii au dezbătut această idee încă din perioada grecilor antici. În <i id="mwPA">dialogurile</i> socratice, motivația își poate avea rădăcinile într-un interes egoist în asigurarea propriei bunăstări, negând astfel plauzibilitatea altruismului adevărat. De asemenea, conform lui Platon, formarea motivațiilor drept reacție la dorințele bazate pe necesitate, evidențiază importanța fundamentală a egoismului în toate interacțiunile sociale. Cu toate acestea, în Etica nicomahică și în Etica eudemiană, Aristotel ține cont atât de posibilitatea, cât și de necesitatea altruismului de a îndeplini obiective eudaimonice de ordin superior, , lăsând astfel loc pentru o dezbatere filosofică continuă. Hobbes, Kant, Nietzsche, Bentham, JS Mill s-au contrazis în ceea ce privește existența altruismului adevărat și au dezvoltat doctrina egoismului psihologic, în timp ce alții ( Butler, Hume, Rousseau, Smith, Nagel ) s-au contrazis asupra existenței motivelor altruiste. Din punct de vedere conceptual, modelul bucuriei de a dărui reprezintă un compromis stilizat între aceste două perspective, permițând persoanelor să fie pur altruiste, pur egoiste sau fals altruiste . Bucuria de a dărui este cel puțin tangențial legată de subiectul liberului arbitru, deoarece oamenii ar trebui să beneficieze doar de recompensa psihologică de a ajuta, dacă aleg, în mod deliberat, să o facă.
În contextul economiei
Teoria clasică drept punct de plecare Teoria normativă a echivalenței ricardiene sugerează că cheltuielile personale nu ar trebui să țină cont de politica fiscală, deoarece, analizând în perspectivă, indivizii își vor echilibra consumul, în concordanță cu ipoteza ciclului de viață a lui Modigliani. Aplicată prevederii actelor de caritate sau a bunurilor publice, echivalența ricardiană și abordarea clasică a altruismului adevărat susțin împreună ipoteza de neutralitate implicând o substituibilitate perfectă între contribuțiile personale și cele publice. Ipoteza neutralității presupune indiferența agenților economici raționali față de finanțarea unei cauze, provine aceasta din sectorul privat sau public; numai gradul finanțării este relevant. O consecință a neutralității influențate de altruismul perfect este faptul că subvențiile guvernamentale ar trebui să renunțe complet la donațiile private. Adică, un dolar dat de guvern ia locul unui dolar care ar fi putut fi dat de un simplu cetățean. Spre a explica, agenții economici care operează sub ipoteza de neutralitate vor oferi o cauză până în momentul când asigurarea va fi completă, după care aceștia nu vor mai contribui cu nimic. Acest lucru fiind în concordanță cu conceptualizarea lui Andreoni a „altruismului adevărat”; cu toate acestea, este în contradicție cu altruismul fals sau cu egoismul pur. Astfel, bucuria de a dărui și eșecul în a acționa drept un altruist adevărat prezintă provocări fundamentale ale ipotezei neutralității și echivalenței ricardiene. În economie, nerespectarea ipotezei neutralității generează grave temeri ce vizează politicile macroeconomice care implică impozitarea și redistribuirea; și teorii microeconomice ce vizează activitatea colectivă și asigurarea cu bunuri publice . Câțiva dintre contemporanii lui Andreoni au pus la dispoziție, în mod simultan, dovezi împotriva efectelor determinate de reducerea neutralității, inclusiv Kingma (1989) și Khanna et al. (1995). Analizate în ansamblu, aceste constatări au adus o critică aspră asupra presupunerii că publicul susține reducerea donațiilor private în favoarea bunurilor publice.
Modelul original Modelul economic al lui Andreoni cu privire la altruismului fals vizează o lume simplistă cu doar două bunuri: bunul privat și bunul public . O persoană anume, care deține bogății se confruntă cu constrângerea bugetară : Unde reprezintă costul unui bun privat și reprezintă contribuția la bunurile publice. În măsura în care contribuie pozitiv la utilitate, acesta poate fi interpretat drept grad de bucurie a dăruirii. Rezultă că totalitatea bunurilor publice furnizate, G, este pur și simplu: iar totalitatea contribuțiilor cu privire la bunul public din partea tuturor celorlalți sunt denotate prin: Astfel, bunul public este suma contribuției persoanei , adunată cu contribuțiile totale ale tuturor celorlalți indivizi
(1) Unde
Toți indivizii din această economie primitivă se confruntă cu aceleași funcții de utilitate, date de:
(2)
unde funcțiile de utilitate reprezintă utilitatea pentru consum privat, egoist utilitatea derivată de la bunul public și utilitatea bucuriei de dăruire în favoarea bunului public Un altruist nu ar trebui să primească nici o utilitate suplimentară din actul de a dărui: în timp ce un egoist pur primește plăcere doar de la bucuria de a dărui, fără a fi preocupat de bunul public în sine
Din constrângerea bugetară și funcția de utilitate, se poate obține funcția de maximizare a utilității, care este funcția de utilitate inițială (2) transformată folosind definiția bunului public (1) . Această funcție de maximizare a utilității servește drept bază pentru dezvoltarea modelului bucuriei de a dărui.
Consecințe Presupunând o strategie de maximizare a utilității, modelul bucuriei de a dărui oferă multe previziuni economice importante. Mai exact, aceasta prezintă trei perspective contradictorii celor din economia clasică influențate de echivalența ricardiană.
În primul rând, teoria bucuriei de a dărui prevede că transferurile de venit vor contribui la creșterea sumei nete a donațiilor, numai în cazul în care veniturile sunt transferate persoanelor mai altruiste. În al doilea rând, teoria sugerează că furnizarea unui bun public depinde de distribuirea veniturilor în cadrul unei populații. În al treilea rând, sugerează că fondurile publice de bunuri publice bazate pe impozite forfetare vor fi mult mai eficiente decât cele bazate pe altruismul din sectorul privat. În mod individual și în ansamblu, aceste propuneri sunt în contrast puternic cu doctrina laissez-faire a economiei ricardiene. Urmând acest model original, bucuria dăruirii a evoluat conceptual cu noi aplicații în diferite discipline pentru a explica și încuraja comportamentul prosocial .
În contextul psihologiei Multe dintre progresele cercetării bucuriei dăruirii nu provin din economie, ci din psihologie. În special, cercetările privind motivațiile și reacțiile emoționale au jucat un rol esențial în definirea și operaționalizarea bucuriei dăruirii pentru o aplicare largă.
O perspectivă motivațională „... unui milionar nu-i pasă cu adevărat dacă banii lui fac bine sau nu, cu condiția să-și vadă conștiința ușurată și statutul său social îmbunătățit de dăruire. . .“ -George Bernard Shaw.
După cum este descris în citatul lui Shaw, atât dorințele intrinseci ale conștiinței, cât și dorințele extrinseci ale statului social pot stimula dăruirea. În mod tradițional, bucuria dăruirii a fost limitată la motivația intrinsecă, totuși această distincție este adesea obscură.
În literatura de specialitate a existat o contradicție importantă ce intrigă dacă bucuria dăruirii se referă la motivația intrinsecă sau extrinsecă . Potrivit lui Andreoni (2006), „încadrarea bucuriei dăruirii într-un model este, instinctiv de atrăgător, dar totuși o soluție evident ad - hoc”. Cu scopul de a dezvolta această temă, Andreoni și colegii lui au afirmat că conceptul a fost „inițial un substituent al modelelor mai exacte de motivații individuale și sociale”. Din această ambiguitate inițială, diferiți autori au făcut referiri, ocazional, cu privire la fenomen ca fiind exclusiv intrinsec, atât intrinsec, cât și extrinsec, sau exclusiv extrinsec. Unii autori au făcut distincții deliberate între căutarea prestigiului (extrinsec) și componentele intrinseci ale bucuriei de a dărui dar, în același timp, au existat și mulți care nu le-au făcut. Conceptualizarea bucuriei de a dărui ca fiind intrinsecă sau extrinsecă face aluzii la reducerea motivațională, efectele de satisfacție, și amploarea preconizată.
Bucuria intrinsecă de a dărui Cea mai comună și clasică interpretare „corectă” a bucuriei dăruirii este interpretarea ca fiind un fenomen exclusiv intrinsec. Limbajul care se referă la „plăcerea de a dărui”, „experiența emoțională pozitivă provenită din actul de a-i ajuta pe alții”, „satisfacția morală din a-i ajuta pe ceilalți” și „satisfacția internă drept rezultat al dăruirii” presupun o dorință intrinsecă. Componenta intrinsecă a bucuriei de a dărui este beneficiul emoțional personal produs de actul dăruirii.
Bucuria extrinsecă de a dărui O mare parte din ambiguitatea care înconjoară procesele motivaționale ale bucuriei de a dărui a apărut din încadrarea eronată a recompenselor extrinseci în procesele intrinseci. În timp ce dorințele intrinseci se axează pe satisfacțiile emoționale, recompensele extrinseci pot include recunoașterea, remarcarea identității și prestigiul. Motivația extrinsecă poate de asemenea reprezenta și pedeapsa (partea opusă a bucuriei de a dărui), sub formă de critică sau vină. Unele cercetări s-au concentrat în mod explicit pe bucuria de a dărui extrinsecă, cum ar fi „plăcerea relațională”.
Un domeniu care a fost adesea confundat în literatura de specialitate implică clasificarea vinovăției, care este o formă inconștient adoptată de motivație extrinsecă.
Importanța clasificării motivaționale