Azilul de noapte (film din 1957)

este un film japonez din 1957 regizat de Akira Kurosawa după un scenariu inspirat din piesa Azilul de noapte (1902) a lui Maxim Gorki. Piesa lui Gorki fusese adaptată anterior în filmul francez Les Bas-fonds (1936), regizat de Jean Renoir, și apoi în filmul sovietic Na dne (1952), regizat de Andrei Frolov. Acțiunea piesei lui Gorki se petrece în Rusia Imperială a secolului al XIX-lea, dar cei doi scenariști japonezi au mutat acțiunea ecranizării în Japonia din timpul perioadei Edo (1603-1868), când mulți seniori feudali și-au pierdut puterea și mii de supuși ai lor au ajuns să trăiască la marginea sărăciei.

Filmul prezintă viața unui grup de oameni săraci care locuiesc într-un azil dărăpănat din Edo (vechiul nume al orașului Tokyo), administrat de un bărbat în vârstă. Chiriașii se luptă să supraviețuiască, hrănindu-se cu iluzii și sperând la un viitor mai bun. Unul dintre ei, hoțul Sutekichi, are o relație adulteră cu soția proprietarului, dar se îndrăgostește apoi de sora acesteia. Relațiile devin tot mai tensionate și la un moment dat izbucnește un conflict care se termină tragic: proprietarul este ucis, iar soția lui și hoțul ajung la închisoare. Viața celorlalți chiriași continuă fără mari schimbări sub apăsarea sărăciei și a morții.

Scenariul filmului, scris de Kurosawa împreună cu Hideo Oguni, respectă într-o mare măsură acțiunea și dialogurile piesei de teatru, dar diferă în ceea ce privește modul de interpretare a acțiunii. Kurosawa a diluat mult tragismul piesei de teatru și a scos în evidență aspectul amuzant al vieții în comun a personajelor. Accentul este pus de cineast mai degrabă pe întregul grup de personaje decât pe fiecare personaj văzut individual, evitând astfel critica socială a sărăciei și prăbușirii umane din piesa gorkiană. Acest film este a doua ecranizare a unei opere literare rusești de către Kurosawa, după filmul Idiotul (1951) ce a adaptat romanul omonim al lui Dostoievski, și a fost urmat mai târziu de o ecranizare a cărții autobiografice a exploratorului rus Vladimir Arseniev sub titlul Vânătorul din taiga (1975). D. I. Suchianu, „«Vînătorul din taiga»”, în România literară, anul IX, nr. 16, joi 15 aprilie 1976, p. 17.

Azilul de noapte a obținut un succes marginal în rândul publicului cinefil japonez și a avut parte, la fel ca Tronul însângerat, de recenzii mixte. Trei actori (Toshirō Mifune, Isuzu Yamada și Kōji Mitsui) au obținut premii pentru interpretarea rolurilor din acest film

Rezumat

Un bărbat în vârstă (Rokubei) și aspra lui soție (Osugi) închiriază paturi săracilor într-o clădire dărăpănată din Edo. Locatarii sunt jucători de cărți decavați, prostituate, hoți și bețivi, care se luptă să supraviețuiască. Sora mai mică a proprietăresei, Okayo, care se implică în administrarea clădirii, aduce un pelerin budist bătrân pe nume Kahei și îi închiriază un pat. Kahei, un personaj misterios care are aspectul unui om cumsecade, își asumă rapid rolul de mediator între locatari și încearcă să-i îndrepte pe calea cea bună, deși unii dintre chiriași bănuiesc că ascunde un trecut nu prea curat.

Hoțul Sutekichi, conducătorul neoficial al grupului, are o relație adulteră cu Osugi, soția proprietarului, dar se îndrăgostește treptat de sora ei mai mică. Okayo nu-i dă însă prea mare atenție, ceea ce îl deranjează pe Sutekichi. Interesul crescut al hoțului pentru Okayo nu scapă neobservat de proprietăreasă. Geloasă și răzbunătoare, Osugi încearcă să-l convingă pe Sutekichi să-i ucidă soțul, astfel încât să-l poată preda autorităților. Hoțul înțelege însă intenția ei ascunsă și refuză să ia parte la crimă. După un timp, Rokubei descoperă relația lor de dragoste și îl atacă pe Sutekichi, fiind salvat doar prin intervenția lui Kahei.

Treptat, Okayo începe să-l cunoască mai bine pe Sutekichi și cedează avansurilor sale. Într-o seară Rokubei și Osugi o bat pe Okayo, făcându-i pe chiriași să intre în casa lor pentru a o salva. Izbucnește un conflict între proprietari și chiriași, iar, în acea stare de haos, Sutekichi îl ucide accidental pe Rokubei. Autoritățile intervin, iar, în loc să se apere, furiosul Sutekichi susține că Osugi l-a împins către crimă. Auzind acea mărturisire, Okayo crede că Sutekichi și Osugi au folosit maltratarea ei ca pretext pentru înlăturarea celui care stătea în calea dragostei lor și nu vrea să mai aibă nimic de-a face cu Sutekichi. Bătrânul Kahei, a cărui mărturie ar fi putut să clarifice situația, părăsește pe furiș azilul, întărind suspiciunile celorlalți că ar avea ceva de ascuns. Sutekichi și Osugi sunt arestați, fiind bănuiți că au pus împreună la cale uciderea proprietarului, în timp ce Okayo, adusă în stare de nebunie, părăsește orașul.

În paralel au loc acțiuni secundare, tragice sau uneori comice, în care sunt implicați ceilalți chiriași ai azilului: un jucător de cărți cinic care trișează în fiecare noapte și se amuză permanent pe seama celorlalți, un actor îmbătrânit care și-a pierdut capacitatea de a memora replici din cauza alcoolismului și se spânzură într-un moment de deznădejde, un meșter care pare nepăsător față de suferințele soției sale bolnave, dar este distrus sufletește atunci când ea moare, un vagabond care pretinde că a fost samurai și povestește cu nostalgie întâmplări din trecut pe care nu le crede nimeni, o prostituată care suferă de pe urma unei presupuse iubiri pierdute și un grup de bețivi care sunt veseli în ciuda nenorocirilor.

Viața celorlalți chiriași continuă fără mari schimbări după moartea proprietarului, arestarea lui Sutekichi și Osugi, dispariția lui Okayo și fuga lui Kahei. Într-o seară, după o beție cruntă, chiriașii încep să cânte și să joace, fiind întrerupți de vestea că actorul s-a sinucis. După un scurt moment de tăcere, jucătorul de cărți rostește cinic: „Idiotul... tocmai acum când a început petrecerea”.

Distribuție

Toshiro Mifune – Sutekichi (hoțul) Isuzu Yamada – Osugi (proprietăreasa) Kyōko Kagawa – Okayo (sora lui Osugi) Ganjirō Nakamura – Rokubei (soțul lui Osugi) Minoru Chiaki – Tonosama (fostul samurai) Kamatari Fujiwara – actorul Akemi Negishi – Osen (prostituata) Nijiko Kiyokawa – Otaki (vânzătoarea de dulciuri) Kōji Mitsui – Yoshisaburo (jucătorul de cărți) Eijirō Tōno – Tomekichi (meșterul arămar) Haruo Tanaka – Tatsu (dogarul) Eiko Miyoshi – Asa (soția bolnavă a lui Tomekichi) Bokuzen Hidari – Kahei (pelerinul) Atsushi Watanabe - Kuma (un vagabond bețiv) Kichijirō Ueda – Shimazo (polițistul) Yū Fujiki – Unokichi (toboșarul) Tadayoshi Fujitayama - burtosul Tsugaru

Producție Ideea ecranizării thumb|right|265 px|Anton Cehov și Maxim Gorki la Ialta în 1900 În cursul îndelungatei sale cariere, cineastul japonez Akira Kurosawa a manifestat un interes puternic față de teatru, crezând în idealurile sociale și spirituale ale marilor dramaturgi ai vremii precum Cehov, Gorki sau Ibsen. El a frecventat în anii 1920 teatrul mic din districtul Tsukiji al capitalei Tokyo, luând contact cu tehnicile experimentale de producție și de interpretare ale lui Stanislavski și Meyerhold de la Teatrul de Artă din Moscova și Max Reinhardt de la Teatrul German din Berlin. James Goodwin, Akira Kurosawa and Intertextual Cinema, cap. 2: „Russian Intertexts”, Johns Hopkins University Press, 1994, pp. 86–112. În prima jumătate a secolului al XX-lea teatrul japonez se schimbase ca urmare a influenței exercitate de evoluția dramaturgiei europene: stilul teatral clasic kabuki a fost înlocuit cu un stil teatral modern cu o puternică orientare socială. Kurosawa era convins că redarea artistică a problemelor sociale putea stimula o îmbunătățire a situației social-economice a populației.

Unul dintre dramaturgii favoriți ai cineastului japonez era Maxim Gorki (1868-1936), care s-a aflat printre primii scriitori ruși ce s-au atașat mișcării realismului socialist sovietic, devenind, potrivit lui Aleksandr Soljenițîn, „o figură foarte sinistră, un colaborator al călăilor” și unul dintre principalii responsabili „pentru distrugerea literaturii ruse la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930”. Asocierea lui Gorki cu marxismul datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar, cu toate acestea, piesa Azilul de noapte (Nadne), care a fost scrisă în 1902, conține o viziune realist-pesimistă asupra vieții oamenilor din clasele de jos, fiind neatinsă de propaganda comunistă. Piesa a fost considerată scandaloasă la momentul primei reprezentări teatrale în Rusia, prin prezentarea sărăciei și a disperării maselor urbane, dar a ajuns curând să fie reprezentată pe scenele teatrale din întreaga lume.

Potrivit propriilor afirmații, cineastul japonez Akira Kurosawa, care avea o pasiune pentru literatura rusă, a intenționat încă de la începuturile carierei sale artistice să realizeze o ecranizare a piesei Azilul de noapte a lui Maxim Gorki, observându-i o latură distractivă și negându-i aspectul sumbru și patetic existent în scenariul scris chiar de Gorki la începutul anilor 1930 și în ecranizarea sovietică din 1952, regizată de Andrei Frolov. „Am dorit mereu să transform piesa lui Gorki într-un film, într-un film într-adevăr ușor și distractiv. La urma urmei, Azilul de noapte nu este deloc sumbră. Ea este foarte nostimă și îmi amintesc că am râs la ea. Aceasta se datorează faptului că ni se arată oameni care vor cu adevărat să trăiască și ni se arată - cred eu - într-un mod umoristic. Oamenii trebuie doar să se relaxeze și să se bucure de acest film așa cum ar face cu orice program”, a afirmat cineastul.

Kurosawa trăise, de altfel, în tinerețe, împreună cu fratele său, într-o locuință neîncăpătoare populată de persoane fără ocupații cunoscute și surse de venit clare, fiind surprins de optimismul și umorul lor. „Umorul vesel și zvăpăiat al vieții în comun care m-a bucurat atât de mult adăpostea în ungherele sale o realitate întunecată. [...] Întâmplări urâte s-au petrecut aici, așa cum s-au petrecut peste tot”, mărtusisea el mai târziu.

Acțiunea piesei lui Gorki se petrece în Rusia Imperială a secolului al XIX-lea, dar cineastul japonez a mutat acțiunea ecranizării sale în Japonia din timpul perioadei Edo (1603-1868), când shogunatul a inițiat o politică de centralizare și izolaționism a țării, ce a făcut ca mulți seniori feudali să-și piardă puterea și mii de supuși ai lor să ajungă să trăiască la marginea sărăciei. Kurosawa a intenționat să surprindă viața oamenilor simpli în acele vremuri tulburi, care fusese redată cu cinism și cu o oarecare mânie în poemele satirice senryū.

Scenariul thumb|right|180 px|Pagina de titlu a ediției princeps a piesei (1903) Scenariul filmului, scris de Kurosawa împreună cu Hideo Oguni, a fost inspirat din piesa Azilul de noapte (Nadne, 1902) a lui Maxim Gorki. Piesa lui Gorki fusese adaptată anterior în filmul francez Les Bas-fonds (1936), regizat de Jean Renoir, care s-a îndepărtat într-o oarecare măsură de opera literară originară. Renoir și Kurosawa s-au întâlnit ulterior la Paris, iar cineastul francez și-a exprimat admirația față de creația confratelui său japonez.

Cei doi scenariști japonezi au hotărât să respecte povestea originală, dar să transpună acțiunea din Rusia secolului al XIX-lea în Japonia perioadei Edo. Scrierea scenariului s-a derulat rapid și a durat doar două săptămâni, datorită consensului scenariștilor cu privire la subiect. Diferențele între piesa de teatru și scenariul adaptării japoneze sunt minore: acțiunea și o mare parte a dialogurilor sunt identice în mare măsură, iar ceea ce diferă este modul de interpretare a acțiunii. Astfel, creația literară și creația cinematografică nu mai sunt echivalente. Kurosawa a diluat mult tragismul piesei de teatru și a scos în evidență aspectul amuzant al vieții în comun a personajelor. Accentul este pus de cineast mai degrabă pe întregul grup de personaje decât pe fiecare personaj văzut individual, evitând astfel critica socială a sărăciei și prăbușirii umane din piesa gorkiană.