Oamenii au început să se joace jocuri încă din antichitate conform dovezilor arheologice. Jocurile sunt parte integrală al tuturor culturilor, fiind și cele mai vechi forme de interacțiune socială dintre oameni. Jocurile sunt expresii formalizate ale oamenilor pentru a-și pune în joc imaginația, abilitățile fizice sau capacitatea intelectuală. Trăsăturile comune ale jocurilor includ câștigul, funcționarea după un set de reguli, competiția, separarea spațiului de timp, fictionalizarea, elementele șanselor, obiectivele prescrise și plăcerea personală.

Jocurile captează ideile lumii asupra culturilor acestora și le transmit mai departe generațiilor viitoare. Jocurile sunt considerate evenimente sociale și culturale importante, că instrumente de învățare și semne ale statutului social. În rândul elitelor și familiilor regale, unele jocuri au devenit parte a culturii de curte și erau transmise drept cadouri. Alte jocuri au căpătat semnificație religioasă, devenind ritualuri religioase. Alte jocuri au fost folosite pentru a-i învață pe oameni învățăminte spirituale și etice, altele că să le dezvolte gândirea strategică și capacitățile militare și diplomatice.

Perspectivele istoricilor

În cartea Homo Ludens, publicată în 1938 de către istoricul olandez Johan Huizinga, scrie că jocurile sunt condiție primară pentru fiecare generație în culturile umane. Huizinga declara că jocurile sunt cele mai vechi forme de interacțiune socială și de manifestare culturală, practicată chiar și de animale. Mai scrie că jocurile sunt un punct de start pentru activitățile complexe ale omului precum limba, dreptul, războiul,filosofia și arta.Huizinga 1955, p. 1

Jocuri pre-moderne

Jocuri din Orient

Cele mai vechi instrumente de joc au fost zarurile făcute din oase de animale, în special articulațiile provenit de la oi. Aveau rol oracular și divin. Pe de altă parte, oamenii primitiv foloseau și pietricelele, scoicile și bețele pentru a se juca. Nu era o distincție dintre sacru și profan. În cel mai vechi oraș antic, Bashur Hoyuk, din sud-estul Turciei, s-au găsit 49 de pietricele vopsite și tăiate. Arheologii cred că acestea reprezintă piesele unui joc de masă. Piese similare s-au găsit și în Siria și Irak. Aceste jocuri erau jucate de nobili de elită pe care le transmiteau drept cadouri diplomatice altor nobili străini.

În Ur s-a găsit un joc de masă, cunoscut că Jocul Regal din Ur, sau Jocul cu cele 12 pătrățele, datat din anul 3000 i.Hr. Era o competiție în care jucătorii aruncau cu zarul. Acesta a fost jucat și în Egipt. În Babilon s-a găsit o tăbliță de lut care arată semnificația astronomică a jocului prin care învingătorii își aflau destinul. Jocuri de masă similare s-au găsit în Iran, Creta, Cipru, Sri Lanka și Siria. În Iran, la Shahr-e Sukhteh s-a găsit uin joc de masă ce includea două zaruri și 60 de table. Romanii și bizantinii s-au inspirat după acest joc, creând jocuri ca "Ludus Duodecim Scriptorium" (jocul celor 12 puncte) și Tabula.

În Egipt s-au găsit numeroase exemplare ale jocului de masă Senet în morminte. Cel mai vechi exemplar datează din anul 3500 i.Hr. Jocul se juca pe o tablă împărțită în 30 de pătrățele aranjate într-un dreptunghi cu latura mare de 10 pătrățele și cea mică de 3 pătrățele. Regulile s-au pierdut, însă este de știut că jucătorii trebuiau să mute un set de pioni pe tablă, iar mișcarea era determinată de aruncarea a două bețe plate sau zaruri din oase. Pătrățelele de pe tablă erau goale, exceptând cele cu numerele 26 și 29, conțînând simboluri pentru bunătate, apă, unul pentru numărul 3 și unul pentru numărul 2. Scopul era că primul jucător să ajungă cu pionii la capătul primei table. Din perioada Noului Regat Egiptean, în jurul anului 1550 i.Hr, jocul a căpătat un caracter de simbolism religios, reprezentând călătoria sufletului decedatului în lumea de după moarte. Tot în Egipt mai era popular jocul de masă "Lupii și Șacalii", având 58 de găuri, răspândit și în Mesopotamia, fiind găsite 68 de exemplare din Siria și Istarl; până în Iran și Azerbaijan. Că și Senet, jocul necesită doi jucători, fiecare având un set de 29 de găuri. Pentru joacă au fost folosite zece pivote mici cu șacal sau cap de câine. Se crede că scopul jocului era să înceapă la un punct de pe tablă și să ajungă cu toate figurile din celălalt punct de pe tablă. Exista o legenda egipteana care spune ca zeita cerului, Nut, a apelat la ajutorul zeului Thot, pentru ca zeul Soareui, Ra, i-a interzis pe tot parcursul anului sa se culce cu zeul pamantului, Geb. Ra avea control asupra a 360 de zile. Asa ca Toth a jucat senet cu Luna. Miza jocului era timpul. Thot a castigat partida si a primit 5 zile suplimentare. Aceste zile au fost create de Thot , deci puteau fi folosite așa cum voia . Nut a putut sa se culce pe ascuns in acele zile cu Geb si sa nască fără să încalce porunca lui Ra. In acest timp Nut a putut naste cei cinci copii ai sai: Osiris, Isis, Seth, Nepthis si Horus cel batran. Cele 5 zile erau considarate imprevizibile.

În Persia, după cucerirea musulmană din anii 638-651, un nou joc s-a răspândit în lumea orientală - Shatranj, o formă veche a Șahului modern de azi. Înainte, piesele reprezentau elefanți, cai, regi și soldați. Partida era între doi jucători, și scopul jocului era acela de a elimina piesele adversarului și de a înconjura regele din toate părțile rezultând "Șah-Mat". Dar după venirea musulmanilor la putere care militau împotriva cultului imaginii, piesele de șah erau simple forme cilindrice și dreptunghiulare. A devenit popular în perioada Califatului Abbasid în secolul al XI-lea, califii că Harun al-Rashid și Al-Ma'mun fiind împătimiți după cest joc. Școlile musulmane le-au declarat interzise, fiind un păcat să joci jocuri de masă.

Sub domnia cuceritorului turco-mongol Timur (1336–1405), s-a dezvoltat o nouă variantă de șah atribuit acestuia .

În Persia sassanida s-a inventat jocul Polo, în care un grup de jucători călare pe cai trebuie să lovească o minge. S-a transmis în Imperiul Bizantin, însuși împăratul Theodosius al II-lea construind un stadion de polo în interiorul Marelui Palat al Constantinopolului.

Cărțile de joc, importate din Asia și India, erau populare în Egiptul condus de Mameluci, înfățișând regi.

În India s-au dezvoltat varietăți de jocuri, de la zarurile cubice și alungite provenite din civilizația Indusului, până la jocurile cu table de 8-10 rânduri - Ashtapada și Dasapana sau jocurile cu bile. Călugării budiști interziceau jocurile.

Un joc popular a fost Chaturanga, un precursor al Șahului, apărut în subcontinentul indian și Asia Centrală în perioada secolelor I-VI sub dinastiile Kushan și Gupta. Ashtapada era o tablă cu 64 de pătrățele, împărțite în patru părți, fiind simbolice pentru cele patru ramuri ale unei armate. Piesele ce reprezentau elefanți, care trase de cai, călăreți și soldați alcătuiau adevărate armate indiene antice, iar jucătorii concepeau strategii de război.

Un alt joc popular din India a fost "Șerpi și Scărițe", cunoscut că Vaikuntapaali, care putea fi jucatr de doi sau mai mulți jucători. Se juca pe o placă cu pătrățele numerotate, șlefuite, iar pe fiecare tablă erau prezentate o serie de scări și șerpi, fiecare conenctand două pătrățele. Obiectivul jocului era acela de a naviga pe placă, de la pătratul de jos până la pătratul de sus,prin urcarea scărilor, dar jucătorul se putea împiedică de șerpi. Jocul este considerat a fi unul de noroc, bazându-se pe simbolismul hazardului universului, fiind popular și în rândul copiilor mici. Jocul simbolizează apoi viața , complicată de virtuți (scări) și vicii (șerpi).

În China antică, cel mai extins joc de masă a fost Liubo, apărut la mijlocul secolului I i.Hr. Regulile jocului s-au pierdut, dar era aparent un joc de curse, piesele de joc fiind mutate în jurul unui tablou folosind bastoane aruncate pentru a determina mișcarea.

Go a apărut în secolul al IV-lea i.Hr., fiind considerat unul din cele patru arte cultivate pentru chinezii ce doreau să devină erudiți: caligrafia, pictură și cântatul la guqin. Go a fost adus și în Coreea în secolul II i.Hr. Cărțile de joc s-au inventat tot în China datorită inventării hârtiei, încă din secolul al IX-lea sub dinastia Tang.

Chinezi de rând se jucau și cu piese de domino improvizate din piese de faianță, foloseau zaruri sau plăci osoare la jocurile de noroc și practicau sporturi cu mingea, precum Cuju, sau Chuiwan, precursorul golfului modern.

Popularul joc cu piese Mahjong a apărut în China secolului XIX, sub dinastia Qing. Acesta poate fi jucat de patru jucători. Mahjong presupune un set de 144 de piese cu caractere și simboluri chinezești. Fiecare jucător primește 13 piese. Scopul e să le elimine fiecărui adversar piesele.

Jocuri din Europa

În Grecia Antică și în Imperiul Roman, jocurile populare includeau jocuri cu minge (Episkyros, Harpastum, Expulsim Ludere - un fel de handbal), jocuri cu zaruri (Tesserae), Tic-tac-toe (Terni Lapilli), și diverse tipuri de jocuri de masă similare cu dame. Atât Platon, cât și Homer menționează jocurile de masă numite „petteia” (jocuri jucate cu pessoi ”, adică„ piese ”sau„ bărbați ”). Potrivit lui Platon, toate sunt de origine egipteană. Numele „petteia” pare a fi un termen generic pentru jocul de masă și se referă la diverse jocuri. Un astfel de joc a fost numit „poleis” (statele orașului) și a fost un joc de luptă pe o scândură de control. Jocurile Olimpice antice au fost atestate documentar pentru prima dată în 776 î.Hr. la Olympia, Grecia și s-au desfășurat până în anul 393, presupunand curse de alergat, probe de batai si aruncat cu discul si sulita, fiind organizate odata la patru ani. Schädler, Ulrich; Latrunculi, A forgotten Roman game of strategy reconstructed; in Homo Ludens. Der spielende Mensch IV, 1994, 47-66.

Romanii jucau o derivare a „petteia” numită „latrunculi” sau Ludus latrunculorum (jocul soldaților sau jocul bandiților). Este menționat pentru prima dată de Varro (116–27 î.e.n.) și la care face referire Martial și Ovidiu. Acest joc a fost extrem de popular și a fost răspândit în întreaga Europă de către romani. A fost un joc de război pentru doi jucători și a inclus mișcarea în jurul contoarelor reprezentând soldați, obiectul fiind acela de a obține una dintre piesele adversarului între două dintre cele

Tafl era un joc de masă germanic și celtic jucat în mare parte a Europei de Nord de la 400 de ani până la secolul al XII-lea. Deși regulile jocurilor nu au fost niciodată înregistrate în mod explicit, se pare că a fost un joc cu forțe inegale (raport 2: 1), iar scopul unei părți a fost să salveze piesă ce reprezenta regele, în timp ce obiectivul celeilalte părți era să-l prindă. Tafl a fost răspândit de vikingi în toată Europa de nord, inclusiv Islanda, Marea Britanie, Irlanda și Laponia.

Șahul a fost introdus în emiratul iberic din Cordoba în 822 în timpul domniei lui Abd ar-Rahman al II-lea

Jocurile de cărți au sosit pentru prima dată în Italia din Egipt Mameluc în secolul al XIV-lea . Cele patru costume întâlnite cel mai des în ziua de azi (picade, inimi, diamante și ghinde) par să aibă originea în Franța, în jurul anului 1480. În anii 1440, Italia a înregistrat ascensiunea cărților de tarot, iar acest lucru a dus la dezvoltarea jocurilor de cărți Tarot precum Tarocchini, Königrufen și tarotul francez. Punțile erau, de asemenea, folosite uneori pentru jocurile de cărți.

Jocurile în aer liber erau foarte populare în timpul sărbătorilor și târgurilor și erau jucate de toate clasele. Multe dintre aceste jocuri sunt predecesorii sporturilor moderne și jocurilor de gazon. Boules, Lawn Billiard ( biliard), Skittles (un strămoș al modernului Bowling cu zece pini), fotbal medieval, Kolven, Stoolball (un strămoș al Cricketului), Jeu de paume (tenis cu rachetă timpurie), erau câteva dintre jocurile practicate în Europa pre-industrială. Cavalerii nobili participau la turniri medievale de calarie.

Jocuri din Africa