Primul Arbitraj de la Viena a avut loc în 2 noiembrie 1938, la Viena, în Palatul Belvedere. Prin acest arbitraj internațional, zone din Slovacia de sud și partea sud-vestică a Ruteniei Carpatice, au fost desprinse din teritoriul Cehoslovaciei și atribuite Ungariei, conduse de regentul Miklós Horthy. În acest fel Ungaria revizionistă, sprijinită fățiș de cei doi „arbitri”, Germania nazistă și Italia fascistă, recâștiga controlul acestor zone (care aparțin în prezent Slovaciei și Ucrainei). Aceste zone, locuite compact de etnici maghiari, fuseseră pierdute de Ungaria prin Tratatul de la Trianon, din 1920, în urma Primului Război Mondial, când s-a dizolvat Austro-Ungaria și de atunci încercase, prin toate mijloacele, să le recupereze. Primul arbitraj de la Viena a fost un rezultat direct al Înțelegerii de la München din 30 septembrie 1938. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Tratatele de la Paris din 1947 au declarat arbitrajul nul ab initio și l-au anulat de facto.

Preludiu Înaintea negocierilor Actul, realizat în favoarea Ungariei, a fost o consecință a Acordului de la München. Împreună cu Acordul de la München, a făcut parte din planul Germaniei pentru dizolvarea Cehoslovaciei. Ungaria plănuia deschis să anexeze fostele teritorii ungurești din Slovacia și Rutenia Subcarpatică, numită și Rutenia Carpatică sau Rutenia Transcarpatică. Inițial, a existat și un al treilea jucător: Polonia, cu regimul său autoritar condus de Józef Beck. Polonia și Ungaria luau în considerare atacuri coordonate asupra Cehoslovaciei, pentru ca Polonia să obțină Těšín și alte mici regiuni, iar Ungaria să obțină Slovacia și Rutenia Subcarpatică. Realizarea acestui plan întâmpina, însă, o dificultate majoră: Ungaria se temea de consecințele unui conflict militar cu Cehoslovacia (așa cum a spus-o și Horthy la 16 octombrie 1938: Cât despre Polonia, Adolf Hitler avea alte planuri vis à vis de această țară (vezi Invadarea Poloniei (1939)).

Deoarece Ungaria nu dorea un conflict armat, a încercat să obțină teritoriile dorite pe căi diplomatice. Încă din noiembrie 1937, Hitler promisese Ungariei o porțiune nespecificată din Cehoslovacia. La începutul lui 1938, reprezentanții Ungariei și ai partidelor politice maghiare și germane din Cehoslovacia au lucrat asiduu pentru dezintegrarea acesteia. La 11 februarie 1938, aceste părți au ajuns la un acord la Budapesta ca „Cehoslovacia să fie divizată”. În zilele de 17 și 18 aprilie 1938, Contele Janos Eszterházy, lider al minorității maghiare din Cehoslovacia, a prezentat la Varșovia, capitala Poloniei, un plan trasat de guvernul ungar care avea scopul de a diviza Cehoslovacia și de a încorpora Slovacia Ungariei. Miklós Kozma, palatin al Regentului maghiar Miklós Horthy, a recunoscut deschis, un an mai târziu, la 12 aprilie 1939 — după Primul Arbiraj de la Viena — că „revendicările minorităților maghiare din țările vecine au fost doar tactici îndreptate către implementarea unui scop strategic — restaurarea unei Ungarii Mari care să ocupe întregul Bazin Carpatic”.

La 30 septembrie 1938, a fost finalizat Acordul de la München privind populația germană din Cehoslovacia. În urma presiunilor din partea Poloniei și Ungariei, acordului i s-au adăugat protocoale suplimentare. Acestea stipulau că Cehoslovacia trebuie să rezolve și revendicările minorităților maghiară și polonă într-un termen de trei luni, prin negocieri bilaterale; altfel, chestiunile respective aveau să fie rezolvate de către cei patru semnatari ai Acordului de la München, și anume Germania, Italia, Franța și Regatul Unit).

Polonia, însă, a ocupat orașul Těšín și o regiune de 1000 km² din jurul acestuia, cu populație majoritar polonă, aflat în nordul Moraviei încă din 1 octombrie, în urma revendicărilor adresate Cehoslovaciei cu 10 zile mai înainte 21 septembrie. Negocierile cerute de Acordul de la München au început abia pe 25 octombrie 1938. Ca rezultat, pe 1 decembrie, Polonia a primit și alte teritorii, de această dată în nordul Slovaciei, în total 226 km², cu 4.280 de locuitori, din care mai puțin de 0.3% erau etnici poloni.

În urma ocupării, la începutul lui octombrie 1938, a regiunilor de frontieră a părții cehe a Cehoslovaciei de către Germania, conform cu Acordul de la München, teritoriile cehoslovace Slovacia și Rutenia Subcarpatică au primit autonomie în cadrul Cehoslovaciei, la 6 octombrie, respectiv 11 octombrie. În noiembrie 1938, Rutenia Subcarpatică a fost redenumită "Ucraina Carpatică" sau "Carpato-Ucraina."

Negocierile Invocând stipulările Acordului de la München cu privire la negocieri, Ungaria a cerut, la 1 octombrie, ca Cehoslovacia să înceapă negocierile. Sub presiune internațională, și în fața activităților diversioniste ale unor grupuri special pregătite de partizani maghiari, trimise mai ales în zonele de graniță — din care 350 au fost prinse —, Cehoslovacia a acceptat să înceapă negocierile, care au avut loc între 9 și 13 octombrie 1938, la Komárno, pe malul nordic (slovac) al Dunării, mal opus celui unguresc.

Delegația cehoslovacă era condusă de primul ministru al Slovaciei autonome, Jozef Tiso, și îi avea în compunere pe Ferdinand Durčanský, ministru de Justiție în cabinetul slovac, și pe generalul Rudolf Viest. Guvernul de la Praga (guvernul central al Cehoslovaciei) era reprezentat de către Dr. Ivan Krno, director politic în Ministerul Cehoslovac al Afacerilor Externe, cu rang de ambasador extraordinar și ministru plenipotențiar. Rutenia Subcarpatică autonomă a fost reprezentată de I. Parkányi, ministru fără portofoliu, în guvernul rutean. Delegația ungară a fost condusă de ministrul de Externe, Kálmán Kánya, și de ministrul Educației, Pál Teleki. Delegația cehoslovacă (cea slovacă, în special) era neexperimentată și nepregătită, deoarece a avut de rezolvat numeroase alte probleme interne în regiunile autonome proaspăt create, Slovacia și Rutenia Subcarpatică. Delegația ungară, pe de altă parte, era compusă din persoane experimentate, iar guvernul ungar a avut posibilitatea să discute, în avans, pe 8 Octombrie, negocierile. Instrucțiunile guvernului ungar erau tranșante: "nu negociați, doar cereți".

Diferența de bază dintre argumentele celor două părți a fost aceea că partea ungară a prezentat rezultatele recensământului din 1910, (așa cum a făcut și Germania în timpul conferinței de la München), în timp ce Cehoslovacia a prezentat cifrele mai recente, din 1930, a contestat validitatea recensământului din 1910, iar mai târziu a prezentat cifre din recensăminte ungurești dinainte de 1900, când procesul de maghiarizare și asimilare etnică spontană nu avansaseră atât de mult ca până în 1910. Unul din motivele principale pentru discrepanțele între proporțiile etnice indicate în recensământul unguresc din 1910 și cel cehoslovac din 1930 a fost numărul mare de persoane de origine mixtă, sau persoane bilingve slovaco-maghiare, care se puteau declara, la fel de bine, fie slovaci, fie maghiari. Un alt motiv pentru diferențele mari între cele două recensăminte a fost acela că ambele state au preferat să ocupe posturile din administrația publică cu membri ai națiunii care a format statul respectiv, a căror loialitate față de stat nu putea fi pusă la îndoială. Aceasta a însemnat că un număr mare de funcționari publici și intelectuali maghiari au părăsit Cehoslovacia după tratatul de pace de la Trianon, și aceeași tendință s-a putut observa după Primul Act de la Viena, de această dată în detrimentul populației slovace.

Ca un semn de bunăvoință, delegația cehoslovacă a oferit Ungariei nodul de cale ferată de la Slovenské Nové Mesto (până în 1918 o suburbie a orașului unguresc Sátoraljaújhely), precum și orașul Šahy (în maghiară: Ipolyság). Ambele au fost ocupate de Ungaria la 12 octombrie.

La începutul negocierilor, Ungaria a pretins teritoriile Slovaciei de sud și ale Ruteniei Subcarpatice până la și incluzând linia definită de Devín (în maghiară: Dévény) - Bratislava (Pozsony) - Nitra (Nyitra) - Tlmače (Garamtolmács) - Levice (Léva) - Lučenec (Losonc) - Rimavská Sobota (Rimaszombat) - Jelšava (Jolsva) - Rožňava (Rozsnyó) - Košice (Kassa) - Trebišov (Tőketerebes) - Pavlovce (Pálócz) - Ujhorod (în slovacă: Užhorod, în maghiară: Ungvár) - Muncaci (Mukačevo, Munkács) - Vynohradiv (Nagyszőlős, Seleușu Mare). În 1930 porțiunea slovacă a acestui teritoriu (12,124 km², aproximativ 85% din total) era populată de 550.000 de maghiari și 432.000 de slovaci (conform recensământului din 1930), și reprezenta 23% din populația totală a Slovaciei. Ungurii au mai cerut un plebiscit în restul teritoriului Slovaciei, în care slovacii să spună dacă doreau sau nu să fie încorporați în Ungaria.

Delegația cehoslovacă a oferit Ungariei crearea unui teritoriu maghiar autonom în cadrul Slovaciei, dar Kánya a caracterizat această propunere ca pe o „glumă”. Cehoslovacia a oferit, apoi, cedarea fâșiei Žitný ostrov (în maghiară: Csallóköz, cu o suprafață de 1838 km² și 105.418 locuitori), crearea unui port liber în orașul Komárno (Komarom - în limba slovacă), și un schimb de populații în restul regiunilor de frontieră. Deoarece Ungaria a refuzat și această ofertă, la 13 octombrie delegația cehoslovacă a propus o altă soluție, care ar fi avut ca rezultat rămânerea în Ungaria a unui număr de slovaci și ruteni apropiat de cel al maghiarilor care ar fi rămas în Cehoslovacia. Această propunere însemna ca Cehoslovacia să păstreze principalele orașe din regiune: Levice (Léva), Košice (Kassa) și Ujhorod (Ungvár). Dar și această ofertă a fost considerată inacceptabilă de Ungaria; de asemenea, nu era clar de ce rutenii, o minoritate în ambele țări, contau ca slovaci în propunerea slovacă. În seara de 13 octombrie, după consultări la Budapesta, Kánya a declarat că negocierile au eșuat, fără a prezenta vreo contraofertă ungară.

După negocieri Pe 5 octombrie 1938, Germania a decis, intern, că "din motive militare, o frontieră ungaro-polonă nu este de dorit" și că "este în intersul militar al Germaniei ca Slovacia să nu fie separată din Uniunea Cehoslovacă, ci să rămână în cadrul ei, sub o puternică influență germană."

Pe 13 octombrie (ziua în care negocierile au fost înghețate) Ungaria a efectuat o mobilizare parțială și, puțin mai târziu, Cehoslovacia a declarat lege marțială în regiunea sa de frontieră. Ungaria a trimis delegații și în Italia și în Germania. Contele Csáky a mers la Roma, și Italia a început pregătirile pentru o conferință a celor patru puteri, similară cu cea care a produs Acordul de la München. La 16 octombrie emisarul ungar în Germania, Kálmán Darányi, i-a spus lui Hitler că Ungaria este gata de luptă. Hitler a reacționat acuzând Ungaria că l-a mințit când a pretins că slovacii și rutenii doresc cu orice preț unirea cu Ungaria, și a spus că dacă Ungaria declanșează un conflict, nimeni nu va fi de partea ei. El a sfătuit Ungaria să continue negocierile și să respecte principiul etnic. Hitler a arătat, de asemenea, că Ungaria nu va primi orașul (în mare parte german) Bratislava, deoarece germanii nu doreau să existe ca minoritate în Ungaria datorită faptului că tratamentul controversat aplicat de Ungaria minorităților sale era bine cunoscut în Germania. Ca rezultat al acestei conversații, Ribbentrop, în cooperare cu Ungaria și în prezența ministrului de externe cehoslovac (mai precis, ceh) František Chvalkovský, a substituit propunerea Ungară cu o nouă propunere de frontieră, "linia Ribbentrop". Aceasta se apropia mai mult de principiul etnic (spre exemplu, Bratislava și Nitra rămâneau în Slovacia), dar, în realitate, nu diferea mult de propunerea ungurească. În timpul trasării acestei linii, Ribbentrop a contactat Italia și i-a spus să renunțe la planurile de conferință, deoarece Germania prefera să acționeze "în spatele cortinei".