Cultura turcă combină numeroase și diverse elemente care aparțin mai multor regiuni: Zona Mediteraneană (Asia de vest și Orientul Mijlociu), regiunea Asiei Centrale, Estul Europei, dar și tradiții caucaziene. Multe dintre aceste tradiții, state cu diferite etnii și religii, au fost împrumutate în timpul Imperiului Otoman. În primii ani ca republică, Guvernul a investit numeroase surse în artă, de exemplu în pictură, în sculptură și în arhitectură. Motivul acestei investiții a fost pe de-o parte, procesul de modernizare, iar pe de altă parte crearea unei identități culturale.
Oameni stanga|miniatura|228x228px|Membrii Guvernului Bayar purtând papion alb și pălărie. Al doilea președinte al Turciei, İsmet İnönü fiind pe partea dreaptă.
Cultura turcă este foarte similară cu cultura arabică și suferă schimbări profunde în ultimul secol. Sistemul Otoman a fost alcătuit din mai multe etnii, el nu a permis oamenilor să interfereze, păstrând astfel identitatea fiecărei religii și etnii. După ce Imperiul Otoman a fost eliminat după Primul Război Mondial, Republica Turcia a adoptat o abordare unitară, care permitea diferitelor culturi să se apropie între ele cu scopul de a alcătui o identitate națională.
Se urmărește o serie de reforme radicale care să permită Turciei modernizare din punct de vedere politic și cultural. Schimbările politice, legale, religioase, culturale, sociale și economice au fost concepute în scopul transformării Republicii Turcia într-un stat național modern. Aceste schimbări au fost implementate sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk. Ca rezultat, vedem că Turcia este una dintre cele mai occidentalizate națiuni islamice.
Literatura stanga|miniatura|Namık Kemal a fost un poet, romancier, dramaturg și jurnalist proeminent turc al Impreiului Otoman de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Articol principal: Turkish literature miniatura|Karagöz și Hacivat sunt personajele principale ale piesei tradiționale din teatrul de umbre turcesc, popularizată în perioada otomană. Literatura turcă este colecția textelor scrise și orale, compuse în limba turcă. Fie în formă otomană sau în forme mai puțin literare, precum cea vorbită astăzi în Republica Turcia. Exemple tradiționale pentru literatura populară turcă include povestiri despre Karagöz și Hacivat, Keloğlan, İncili Çavuș și Nasreddin Hoca, dar la fel de bine despre operele creatorilor populari, precum, Yunus Emre și Așık Veysel. Cartea lui Dede Korkut și Epopeea lui Köroğlu au fost elementele importante ale tradiției epicului turc în Anatolia pentru câteva secole.
Cele două ramuri principale ale literaturii otomane a fost poezia și proza. Dintre cele două, poezia divană otomană, o formă de artă extrem de ritualizată și simbolică, a fost ramura principală. În mare parte poezia divană a fost lirică în natură: fie gazelul, fie qasidasul. Cu toate acestea, au existat și alte genuri comune, mai ales mathnawi (cunoscut și sub numele mesnevî), un fel de romantism în versuri și ca o varietate a poeziei narative. Tradiția prozei otomane era exclusiv de natură non-ficțională; întrucât tradiția ficțiunii era limitată în poezia narativă. miniatura|Sami Frashëri (1850–1904) și soția lui Emine, Mai 1884. Reformele Tanzimat din 1839-1876 au adus schimbări în limba scrisă a literaturii otomane și au introdus genuri occidentale necunoscute anterior, în principal romanul și nuvela (povestea scurtă). Mulți dintre scriitorii din perioada Tanzimat au scris în mai multe genuri literare deodată: de exemplu, poetul Namık Kemal a scris romanul important din 1876 „İntibâh” (Trezirea), în timp ce jurnalistul İbrahim Șinasi este remarcat pentru scrierea sa din 1860, prima piesă de teatru turc modern, comedia într-un singur act „Șair Evlenmesi” (Căsătoria poetului). Majoritatea rădăcinilor literaturii moderne turce s-au format între anii 1896 și 1923. În linii mari, au fost trei mișcări literare primare în această perioadă: mișcarea Edebiyyât-i Cedîde (Literatură Nouă); mișcarea Fecr-i Âtî (Zori de Viitor) și mișcarea Millî Edebiyyât (Literatură Națională). Mișcarea Edebiyyât-i Cedîde (Literatură Nouă) a început cu debutarea revistei Servet-i Fünûn (Bogăție științifică) în anul 1891, care a fost în mare parte dedicată progresului (atât intelectual, cât și științific) de-a lungul modelului occidental. Deci, inițiativele literare ale revistei, sub direcțiunile poetului Tevfik Fikret, au fost orientate spre crearea unei „arte superioare” în stil occidental, în Turcia.
Poezia Articol principal: Turkish poetry stanga|miniatura|Tevfik Fikret (1867–1915) a fost un poet turc proeminent din epoca otomană târzie. Poezia este cea mai dominantă formă a literaturii în Turcia modernă.
Poezia populară, așa cum s-a amintit mai sus, a fost puternic influențată de tradițiile islamice sunnite și șiite. Mai mult, după cum parțial se evidențiază prevalența, încă existentă a tradiției ashik („așik” sau „ozan”), elementul dominant în poezia populară turcă a fost întotdeauna cântecul. Dezvoltarea poeziei populare în limba turcă—care a început să apară în secolul al XIII-lea cu mulți scriitori importanți, precum Yunus Emre, Sultan Veled și Șeyyâd Hamza—a primit un mare impuls când, pe data de 13 mai 1277, Karamanoğlu Mehmed Bey a declarat limba turcă, ca limbă oficială a puternicului stat karamid al Anatoliei; ulterior, mulți din cei mai mari poeți ai tradiției au continuat să iasă din această regiune. miniatura|Recaizade Mahmud Ekrem (1847–1914) a fost un alt poet turc proeminent din epoca otomană târzie. Aici sunt, în linii mari, două tradiții a poeziilor populare turce:
Tradiția așik/ozan, care—deși mult influențată de religie, așa cum e menționat mai sus—a fost în cea mai mare parte, o tradiție laică;
Tradiția explicit religioasă, care a apărut din locurile de adunare (tekkes) ale ordinelor religioase sufiste și ale grupurilor șiite.
O mare parte a poeziei și a cântecului tradiției așik, fiind aproape exclusiv orale până în secolul al XIX-lea, rămân anonime. Există, totuși, câteva așik-uri binecunoscute dinaintea perioadei respective, ale căror nume au supraviețuit împreună cu operele lor: Köroğlu, menționat anterior (secolul al XVI-lea); Karacaoğlan (1606?-1689?), care poate că este cel mai cunoscut poet de așik dinaintea secolului al XIX-lea; Dadaloğlu (1785?-1868?), care a fost unul dintre ultimii mari poeți de așik-uri înainte ca tradiția să înceapă să scadă oarecum la sfârșitul secolului al 19-lea; și mulți alții. Poeții de așik-urii, erau în esență menestrelii care călătoreau prin Anatolia, interpretând cântecele lor pe bağlama, un instrument asemănător mandolinei ale cărui corzi împerecheate sunt considerate a avea o semnificație religioasă simbolică în cultura Alevi/Bektashi. În ciuda declinului tradiției așik/ozan în secolul al XIX-lea, ea a cunoscut o renaștere semnificativă în secolul al XX-lea datorită unor figuri remarcabile precum Așık Veysel Șatıroğlu (1894-1973), Așık Mahzuni Șerif (1938-2002), Neșet Ertaș (1938-2012) și mulți alții.
Poezia divană otomană a fost o formă a artei extrem de ritualizată și simbolică. Din poezia persană, care a inspirat-o în mare parte, a moștenit o mulțime de simboluri ale căror semnificații și relații—ambele de asemănare (مراعات نظير mura'ât-i nazîr / تناسب tenâsüb) și opoziție (تضاد tezâd)—erau mai mult sau mai puțin prescrise. Exemple de simboluri predominante care, într-o anumită măsură, se opun reciproc, inculd, printre altele:
privighetoarea (بلبل bülbül) — trandafirul (ﮔل gül) lumea (جهان cihan; عالم 'âlem) — grădină de trandafiri (ﮔﻠﺴﺘﺎن gülistan; ﮔﻠﺸﻦ gülșen) ascetul (زاهد zâhid) — dervișul (درويش derviș)
În primii ani ai Republicii Turcia, au existat o serie de tendințe poetice. Autori precum Ahmed Hâșim și Yahyâ Kemâl Beyatlı (1884-1958) au continuat să scrie versuri formale importante a căror limbaj a fost, în mare măsură, o continuare a tradiției otomane târzii. Cu toate acestea, majoritatea poeziilor vremii era în tradiția mișcării „silabiste” de inspirație populară (Cinci silabiste sau Beș Heceiler), care ieșise din mișcarea Literaturii Naționale și care avea tendința de a exprima teme patriotice, exprimate în controlul silabic, asociat cu poezia populară turcă.
Primul pas radical de la această tendință a fost făcut de Nâzım Hikmet, cel care – în perioada sa de student în Uniunea Sovietică din 1921 până în 1924 – a fost expus poeziei moderniste a lui Vladimir Mayakovsky și a altora, care l-au inspirat să înceapă să scrie versuri într-un stil mai puțin formal. miniatura|Orhan Veli Kanık a fost fondatorul Mișcării Garip în poezia turcă. O altă revoluție a poeziei turce a avut loc în 1941 cu publicarea unui mic volum de versuri precedat de un eseu și intitulat Garip (însemnând atât „mizerabil”, cât și „ciudat”). Autorii au fost Orhan Veli Kanık (1914-1950), Melih Cevdet Anday (1915-2002) și Oktaz Rifat (1914-1988). Opunându-se în mod explicit față de tot ceea ce fusese înainte în poezie, au căutat în schimb să creeze o artă populară, „pentru a explora gusturile oamenilor, pentru a le determina, și pentru a le face stăpâni peste artă”. În acest scop, au fost inspirați parțial și de poeții francezi contemporani precum, Jacques Prévert. Ei au folosit nu numai o variantă a versului liber introdus de Nâzım Hikmet, ci și un limbaj extrem de colocvial și au scris în primul rând despre subiecte cotidiene, banale și despre omul obișnuit de pe stradă. Reacția a fost imediată și polarizată: majoritatea instituțiilor academice și a poeților mai în vârstă i-au denigrat, în timp ce o mare parte din populația turcă i-au îmbrățișat din toată inima. stanga|miniatura|Fazıl Hüsnü Dağlarca a fost unul dintre cei mai prolifici poeți turci din Republica Turcă, cu peste 60 de colecții de poezii publicate, laureat al Premiului Coroana de Aur din Serile de Poezie de la Struga. Așa cum mișcarea Garip a fost o reacție împotriva poeziei anterioare, așa anii 1950 și după aceea au fost o reacție împotriva mișcării Garip. Poeții acestei mișcări, cunoscuți în curând sub numele de İkinci Yeni („Al doilea New Deal”), s-au opus aspectelor sociale predominante în poezia lui Nâzım Hikmet și a poeților Garip; în schimb - parțial inspirați de întreruperea limbajului în mișcări occidentale precum dadaismul și suprarealismul – au căutat să creeze o poezie mai abstractă prin folosirea unui limbaj trepidant și neașteptat, precum și a unor imagini complexe sau asocierea ideilor. Într-o anumită măsură, mișcarea poate fi văzută ca având unele dintre caracteristicile literaturii postmoderniste. Cei mai cunoscuți poeți care scriu în spiritul „Al doilea New Deal” au fost Turgut Uyar (1927-1985), Edip Cansever (1928-1986), Cemal Süreya (1931-1990), Ece Ayhan (1931-2002) și İlhan Berk (1918-2008).
În afara mișcărilor Garip și „Al doilea New Deal”, au înflorit o serie de poeți semnificativi, precum Fazil Hüsnü Dağlarca (1914-2008), scriind poezii care tratează concepte fundamentale precum viața, moartea, Dumnezeu, timpul și cosmosul; Behçet Necatigil (1916-1979), ale cărui poezii oarecum alegorice explorează semnificația vieții cotidiene a clasei de mijloc; Can Yücel (1926-1999), care—pe lângă propria poezie extrem de colocvială și variată—a fost și un traducător în limba turcă a literaturii universale; și İsmet Özel (1944– ), a cărui poezie timpurie era extrem de stângace, dar totuși poezia sa din anii 1970 a arătat o puternică influență mistică și chiar islamistă.
Proza Articol principal: Prose of the Republic of Turkey miniatura|Orhan Pamuk, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură din 2006. Stilul romancierilor actuali poate fi urmărit în jurnalul „Young Pens” (Genç Kalemler) din perioada otomană. „Young Pens” a fost publicat în Salonic de către Ömer Seyfettin, Ziya Gökalp și Ali Canip Yöntem. Au acoperit conceptele sociale și politice ale timpului lor cu perspectiva naționalistă. Ei au fost nucleul unei mișcări care a devenit cunoscută sub numele de „literatura națională”.