Carol al II-lea al Angliei

Carol al II-lea () () a fost rege al Angliei, al Scoției și al Irlandei din 30 ianuarie 1649 (de jure) sau din 29 mai 1660 (de facto) până la moarte.

Tinerețe

Carol s-a născut în Palatul St. James în 29 mai 1630. Părinții lui au fost regele Carol I al Angliei, care domnea peste trei regate: Anglia, Scoția și Irlanda, și regina Henrietta Maria a Franței, sora regelui Ludovic al XIII-lea al Franței. Carol a fost al doilea fiu și copil. Primul lor fiu, care s-a născut cu un an înainte de Carol, a murit după câteva ore de la naștere.

Anglia, Scoția și Irlanda au fost țările creștine, dar cultul a fost împărțit între diferite confesiuni, cum ar fi catolicism, anglicanism, prezbiterianism și puritanism. Carol a fost botezat la capela regală în 27 iunie de către episcopul anglican al Londrei, William Laud, și dat în grija protestantei contese de Dorset. La naștere, automat, a devenit Duce de Cornwall și Duce de Rothesay, pe lângă alte câteva titluri asociate. În jurul vârstei de opt ani a fost desemnat Prinț de Wales, deși niciodată n-a fost formal învestit.

În timpul anilor 1640, când Carol era încă tânăr, tatăl său a luptat în Războiul Civil Englez cu forțele parlamentare și puritane. El și-a însoțit tatăl în timpul bătăliei de la Edgehill și, la vârsta de paisprezece ani, a participat la campaniile din 1645, când a fost făcut comandant titular al forțelor engleze în West Country.Fraser, p.32 and Hutton, pp.6–7 Până în primăvara anului 1646, tatăl său a pierdut războiul și Carol a părăsit Anglia din cauza temerilor pentru siguranța lui, mergând mai întâi la Insulele Scilly, apoi la Jersey și în cele din urmă în Franța, unde mama lui deja trăia în exil, iar vărul lui primar era micul rege în vârstă de opt ani, Ludovic al XIV-lea al Franței.Fraser, pp.38–45 and Miller, Charles II p.6

În 1648, în timpul celui de-al Doilea Război Civil englez, Carol s-a mutat la Haga, unde sora lui, Mary, și cumnatul lui, Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, păreau a oferi un ajutor mai substanțial cauzei regaliste decât relațiile mamei sale, de origine franceză.Fraser, pp.55–56 Totuși flota regală a lui Carol, care a intrat sub controlul său, nu a fost folosită ca avantaj și nu a ajuns în Scoția la timp pentru a se alătura armatei regaliste a Ducelui de Hamilton, înainte de a fi fost învinsă în bătălia de la Preston de parlamentari.Fraser, pp.57–60

La Haga, Carol a avut o aventură scurtă cu Lucy Walter, care mai târziu a pretins în mod fals că s-au căsătorit în secret.Fraser, pp.65–66, 155, Hutton, p.26, and Miller, Charles II p.5 Fiul ei, James Crofts (ulterior Duce de Monmouth și Duce de Buccleuch), a fost unul dintre mulții copii nelegitimi recunoscuți ai lui Carol și a devenit proeminent în viața politică britanică și în societate.

Carol I s-a predat în 1646. El a scăpat și a fost recapturat în 1648. În ciuda eforturilor diplomatice ale fiului său pentru a-l salva, Carol I a fost decapitat în 1649, iar Anglia a devenit republică. În 6 februarie, Parlamentul Scoției l-a proclamat pe Carol al II-lea ca rege al Marii Britanii, însă a refuzat să-i permită să intre în Scoția mai puțin dacă accepta prezbiterianismul de-a lungul insulelor britanice. A fost încoronat rege al Scoției la Scone, în 1 ianuarie 1651.

Restaurația După decesul lui Cromwell în 1658 (la 59 de ani), întreg edificiul prin care încercase să înlocuiască Anglia tradițională s-a clătinat. Cromwell desemnase ca urmaș pe fiul său, Richard, un om lipsit de har, incapabil să rezolve conflictul latent dintre armată și puterea civilă și să potolească resentimentele dintre șefii armatelor rivale. A fost obligat să abdice în 1659 și Protectoratul a fost abolit.

În timpul tulburărilor civile și militare care au urmat, George Monck, guvernatorul din Scoția, a fost preocupat de faptul că națiunea va coborî în anarhie.Fraser, pp.160–165 Monck și armata sa au mărșăluit la Londra și a forțat Parlamentului să readmită membri ai Parlamentului cel Lung excluși în decembrie 1648. Parlamentul cel Lung s-a autodizolvat și, pentru prima dată în aproape 20 de ani, au existat alegeri generale.Diary of Samuel Pepys, 16 March 1660 Grosul populației își dorea mai degrabă o restaurație decât un război civil sau o dictatură militară. Monk i-a invitat pe electori să aleagă o Cameră a Comunelor; mai târziu regele a confirmat această convocare și juriștii au menținut ficțiunea că monarhia nu și-a încetat niciodată existența. De fapt, regele a fost pus pe tron de o adunare convocată în mod neregulat, însă, fiind vorba de un rege legitim, desemnat pe baza dreptului de succesiune, hotărârea era inatacabilă.

Domnia

La sfârșitul anului 1660, bucuria lui Carol la Restaurație a fost temperată de decesul fratelui său mai mic, Henry, și al surorii sale, Mary, de variolă. În același timp, Anne Hyde, fiica Lordului Cancelar Edward Hyde, a declarat că este însărcinată cu fratele lui Carol, Iacob, cu care se căsătorise în secret.

Parlamentul a fost dizolvat în decembrie 1660 și a avut loc încoronarea lui Carol la Westminster Abbey, în 23 aprilie 1661. Carol a fost ultimul suveran care a făcut procesiunea tradițională de la Turnul Londrei la Westminster Abbey cu o zi înainte de încoronare.Fraser, pp.210–202, Hutton, pp.155–156 and Miller, Charles II pp.43–44

Deși comportamentul regelui ar fi trebuit să-i scandalizeze pe supușii săi (odată cu bagajele, Carol și-a adus și metresa, Barbara Villiers, care avea să devină Lady Castlemaine), Londra i-a făcut o primire călduroasă regelui. Curând, Carol a fost înconjurat de un adevărat harem, iar moravurile curtenilor le-au imitat pe cele ale regelui. El a lăsat întreaga putere sfetnicului său din exil, Edward Hyde. Trupul lui Cromwell și ale încă câtorva regicizi au fost dezgropate, spânzurate și apoi îngropate la piciorul spânzurătorii.

La scurt timp după încoronare se formează al doilea Parlament englez. Nevoia de libertate este atât de puternică încât nici măcar acest Parlament nu îngăduie regelui nici armată permanentă, nici resurse suficiente pentru a se putea lipsi de parlament, nici tribunale de prerogativă.

Hyde s-a uzat repede la putere și nu era nevoie decât de un pretext pentru a-l înlocui. Pretextele n-au întârziat să apară: a fost răspunzător de căsătoria lui Carol cu o prințesă de Braganza, o portugheză catolică care s-a dovedit stearpă; în 1665, Londra a fost pustiită de o epidemie de ciumă la fel de îngrozitoare ca ciuma neagră; câteva luni mai târziu, un imens incendiu a distrus două treimi din Londra; în 1667, o flotă olandeză a urcat Tamisa și a ajuns până la Chatham ca să dea foc navelor engleze. Hyde a fugit în Franța atunci când a fost pus sub acuzare pentru înaltă trădare. Puterea a trecut în mâna unui grup de cinci politicieni cunoscut sub numele Cabala - acronimul format de inițialele membrilor, Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley (ulterior Contele de Shaftesbury) și Lauderdale. De fapt, Cabala rar a acționat în mod concertat, iar curtea a fost de multe ori împărțită între două facțiuni conduse de Arlington și Buckingham, cu mai mult succes de Arlington.Hutton, p.254 and Miller, Charles II p.175–176

Politica externă și colonială Începând cu 1640, Portugalia lupta în război împotriva Spaniei pentru a-și restaura independența după o uniune dinastică de șaizeci de ani între coroanele din Spania și Portugalia. Portugalia a fost ajutată de către Franța, însă, prin Tratatul de la Pyrenees din 1659, Portugalia a fost abandonată de către aliatul său francez. Negocierile cu Portugalia pentru căsătoria lui Carol cu Ecaterina de Braganza au început în timpul domniei tatălui său și, după restaurare, regina Luísa a Portugaliei, în calitate de regent, a reluat negocierile cu Anglia, care au rezultat într-o alianță.

În 23 iunie 1661 s-a semnat tratatul de căsătorie, zestrea Ecaterinei asigurând Angliei orașul Tanger (în Africa de Nord) și cele șapte insule Bombay, împreună cu privilegii comerciale în Brazilia și Indiile de Est și 2 milioane de coroane portugheze (în jur de 300.000 £), în timp ce Portugalia obținea sprijin militar și naval împotriva Spaniei și libertăți de cult pentru Ecaterina.

Ecaterina a pornit din Portugalia spre Portsmouth în 13-14 mai 1662, dar nu a fost vizitată acolo de Carol până în 20 mai. A doua zi, cei doi s-au căsătorit la Portsmouth, în două ceremonii - una catolică realizată în secret, urmată de un serviciu anglican public, la capela Domus Dei. La câteva săptămâni de la sosirea ei, ea a devenit conștientă de poziția ei dificilă ca soție a unui rege licențios, însă, deși Carol a continuat să aibă copii cu metresele sale, el a insistat ca ea să fie tratată cu respect.

În 1662, într-o mișcare nepopulară, Carol a vândut orașul Dunkerque vărului său primar, regele Ludovic al XIV-lea al Franței, pentru aproximativ 375.000 £.Miller, Charles II pp.93, 99 Canalul portului, deși un avanpost strategic valoros, a fost o scurgere asupra finanțelor limitate ale lui Carol.It cost the Treasury £321,000 per year (Hutton, p.184).

Înainte de restaurarea lui Carol, Actul de Navigare din 1650 a lovit comerțul olandez, oferind navelor engleze un monopol, și a început Primul Război olandez (1652-1654). Pentru a pune bazele unui nou început, trimișii Stărilor Generale au apărut în noiembrie 1660 cu cadouri olandeze.Israel, J.I., The Dutch Republic; Its rise, greatness, and fall 1477–1806 (Oxford 1998), p. 749-750. Al Doilea Război Olandez (1665-1667) a fost inițiat de încercările engleze pentru a diminua posesiunile olandeze în Africa de Nord și în America de Nord.

Conflictul a început bine pentru Anglia, cu capturarea New Amsterdam (redenumit New York în onoarea fratelui lui Carol, Iacob, Duce de York) și o victorie în bătălia de la Lowestoft. În 1667, olandezii au lansat un atac surpriză atunci când au navigat în sus pe râul Tamisa, unde o mare parte a flotei engleze era andocată. Aproape toate navele au fost scufundate, cu excepția navei "Royal Charles", care a fost dusă în Țările de Jos ca un trofeu.The ship's transom is on display at the Rijksmuseum Amsterdam. Al Doilea Război Olandez s-a încheiat cu semnarea Tratatului de la Breda (1667).

În 1668, Anglia s-a aliat cu Suedia și cu fostul său inamic, Țările de Jos, în scopul de a se opune lui Ludovic al XIV-lea în Războiul descentralizării. Ludovic a făcut pace cu Tripla Alianță, dar el a continuat să-și mențină intențiile agresive față de Țările de Jos. În 1670, Carol, încercând să rezolve problemele sale financiare, a fost de acord cu Tratatul de la Dover, numit și Tratatul Doamnei, prin care Ludovic al XIV-lea ar trebui să-i plătească 160.000 £ în fiecare an. În schimb, Carol a fost de acord să-i furnizeze lui Ludovic trupe și să anunțe convertirea sa la romano-catolicism "cât de curând bunăstarea regatului său va permite".Fraser, p.275 Ludovic a vrut să-i trimită o trupă de 6000 de oameni pentru a suprima pe cei care se opuneau convertirii. Carol s-a străduit să se asigure că Tratatul - mai ales clauza de conversie - a rămas secret.Fraser, p.275–276 and Miller, Charles II p.180 Rămâne neclar dacă regele a luat vreodată în serios să se convertească. Parlamentul britanic a refuzat să voteze subsidii pentru impopularul război cu olandezii. În 1674 Carol a trebuit – fără voia lui – să trateze cu olandezii, și în 1677, nepoata sa, Mary (fiica lui Iacob și a Annei Hyde), s-a măritat cu Wilhelm al III-lea de Orania. Tratatul Doamnei, ultima inițiativă personală a lui Carol în domeniul politicii externe, a fost un eșec.

Conflictul cu Parlamentul Deși anterior favorabil Coroanei, Parlamentul s-a distanțat de războaie regelui și politicile religioase din timpul anilor 1670. În 1672, Carol a emis Declarația regală de indulgență, prin care el a pretins să se suspende toate legile penale împotriva romano-catolicilor și a disidenților religioși. În același an, el a susținut în mod deschis Franța catolică și a început Al Treilea Război Anglo-Olandez.Fraser, pp.305–308 and Hutton, pp.284–285