Pronume

În gramatica tradițională, pronumele (< pronomen, literal „pentru nume”) este o parte de vorbire care constituie o clasă de cuvinte închisă, dar neomogenă. Este lipsit de referință proprie, adică nu denumește direct o realitate, ci numai se referă la ea, și are conținut semantic foarte abstractBidu-Vrănceanu 1997, pp. 389–390.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul pronume.Bussmann 1998, p. 957.Crystal 2008, pp. 391–392.Dubois 2002, pp. 382–383.Kugler și Laczkó 2000, p. 152.Bokor 2007, pp. 228–229..

În limbile flexionare și în cele aglutinante, pronumele sunt apropiate morfologic și sintactic de substantive. Unora dintre ele le corespund adjective pronominale, apropiate din aceste puncte de vedere de adjectivele propriu-zise.

Caracteristici ale pronumelor

Pronumele au unele caracteristici generale indiferent de tip și de limbă, precum și speciale în funcție de tip într-o limbă, și diferite în cadrul aceluiași tip de pronume, de la o limbă la alta.

Unele pronume se referă la entități lingvistice, având o funcție numită „forică”. Numai funcție forică au pronumele relative, care introduc propoziții atributive și totodată se referă la un element din propoziția lor regentă. În limba română sunt anaforice, adică se referă la un element exprimat înaintea lor (un antecedent), ex. El, care e bolnav, n-a venitAvram 1997, p. 428.. Pronumele sunt cataforice atunci când se referă la o entitate situată după ele, de exemplu, în română, pronumele personale neaccentuate atunci când anticipează un complement direct sau indirect din aceeași propoziție, ex. Vulpea l-a păcălit pe ursAvram 1997, p. 368., Le mulțumește celorlalțiAvram 1997, p. 377..

Pronumele folosit cu funcție forică se poate referi la mai multe feluri de entități lingvistice: un substantiv: M-am întâlnit cu Ion. El /Acesta / Dumnealui m-a salutat; un alt pronume: El, care e bolnav, n-a venit; o propoziție: Ne înțelegem bine, ceea ce e importantAvram 1997, p. 429..

Într-o limbă ca franceza, se poate referi și la un adjectiv cu funcție de nume predicativ, ex. – Es-tu courageux ? – Oui, je le suis „– Ești curajos? – Da, sunt”.

Alte pronume nu se referă la entități lingvistice, ci la elemente ale situației de comunicare. Aceasta este o funcție numită „deictică”. Este caracteristică, de exemplu, pronumelor personale de persoanele I și a II-a, când se referă la participanții situației de comunicare. Exemple: Cum te cheamă?Avram 1997, p. 159.; Eu plec dacă vine elAvram 1997, p. 448..

Unele pronume sunt folosite uneori foric, alteori deictic, de pildă cele demonstrative: anaforic: Că făcuse ceva neștiut de nimeni, asta era sigur (Tudor Arghezi)Bărbuță 2000, p. 299.; cataforic: I said this: … „Am zis așa: …”Crystal 2008, p. 68.; deictic: Ez az enyém „Asta e a mea / Ăsta e al meu”Bokor 2007, p. 231..

Este de altă natură referința pronumelor interogative, a celor nehotărâte și a celor negative. Acestea exprimă operații logice. Pronumele interogativ exprimă faptul că o anumită entitate este prezentă în propoziție numai sub formă de întrebare, deci se referă la o entitate așteptată de la participantul ca destinatar la situația de comunicare, ex. – Cine a venit? – VasileExemplu din Bărbuță 2000 (p. 117).. Într-un dialog ca – Aștepți pe cineva? – Pe nimeniExemplu din Avram 1997 (p. 311)., pronumele nehotărât, respectiv cel negativ se referă la o persoană nedefinită.

În unele limbi sunt și pronume folosite fără nicio sursă referențială. În unele, predicatul la alt mod decât imperativul trebuie să aibă subiect exprimat prin cuvânt aparte, ceea ce s-a generalizat prin folosirea unui pronume personal și la verbele care nu pot avea subiect, ex. il pleut „plouă”, it is snowing „ninge”. Este și cazul pronumelor reflexive fără funcție sintactică (ex. se gândește), precum și al pronumelor personale la cazul dativ numit „etic” (el mi ți-o înșfacă) sau la acuzativ: a luat-o la dreapta.

Privitor la categoriile gramaticale exprimate de pronume și de adjectivele pronominale, precum și la modul lor de exprimare, limbile se deosebesc mai mult sau mai puțin unele de altele, în primul rând în funcție de tipul lor structural. De exemplu, în limba maghiară, declinarea pronumelor este relativ bogată, în altele, precum BCMSBosniacă, croată, muntenegreană și sârbă., este mai puțin bogată decât în maghiară, în română și mai puțin bogată, iar în franceză sau în engleză – practic inexistentă. Ca un alt aspect, acordul pronumelor cu entitatea la care se referă, și a adjectivelor pronominale cu determinatul lor diferă în funcție de limbă și de tipul de pronume, adică există sau nu există acord în una sau alta dintre categorii. Bunăoară, în engleză sau în maghiară, adjectivul pronominal este invariabil, însă în română, în franceză sau în BCMS se acordă în unele sau altele dintre categorii (gen, număr, caz).

Din punct de vedere sintactic de asemenea, pronumele sunt apropiate de substantive, iar adjectivele pronominale de adjectivele propriu-zise, deși sunt și diferențe, de exemplu pronumele personal nu poate avea atribut. Din punctul de vedere al topicii, în limbile în care există pronume cu o formă accentuată și una neaccentuată, cea din urmă poate avea, în funcția de complement, o poziție diferită de a substantivului substituit sau a corespondentului accentuat, față de verbul regent, ex. îl spăl vs. spăl covorul.

Din punct de vedere pragmatic, pronumele este o parte de vorbire mai relevantă decât celelalte prin capacitatea celor deictice de a se referi la situația de comunicare, și prin capacitatea celor forice de a contribui la coerența și coeziunea discursului sau textuluiTolcsvai 2006, pp. 113–114..

Din punct de vedere sociolingvistic, pronumele pot marca diferențe între limbi privind exprimarea relațiilor dintre persoane în funcție de statutul lor care ține de vârstă, de poziția socială, de relațiile de ordin ierarhic etc., prin faptul că în unele nu există pronume de politețe (de exemplu în englezăEastwood 1994, p. 234.), în altele există numai de un singur grad (de pildă în francezăDelatour 2004, p. 73.), iarăși în altele există de două grade (bunăoară în românăAvram 1997, p. 165. sau în maghiarăBokor 2007, p. 229.) etc..

Măsura în care se folosesc pronumele și anumite caracteristici ale tipurilor de pronume sunt trăsături care contribuie la tipologizarea structurală a limbilor. De exemplu, în limba japoneză se folosesc rar pronumeBussmann 1998, p. 606. față de alte limbi, ca franceza, în care sunt foate mult folosite. Existența, respectiv lipsa formelor neaccentuate pe lângă corespondente accentuate distinge de asemenea unele limbi. Dintre primele fac parte limbile romanice, dintre cele din urmă latina sau rusa. Din punctul de vedere al obligativității exprimării subiectului pronominal, de exemplu franceza și engleza, în care este obligatorie, se disting de română sau de italiană, în care nu este. În privința persoanei I plural, sunt unele limbi în care aceasta are o formă ce include interlocutorul și o formă care îl exclude, față de majoritatea limbilor, în care are o singură formăEifring și Theil 2005, cap. 2, pp. 20–21..

Specii de pronume

În funcție de gramaticile a diferite limbi și, uneori, ale aceleiași, sunt luate în seamă mai multe sau mai puține specii de pronume, sau există mai multe clasificări ale lor. Se întâmplă ca unele categorii de pronume să fie considerate specii aparte de către unii autori, dar subcategorii ale altei specii de către alții. Clasificarea pronumelor are în general o bază funcțională.

În gramaticile române tradiționale sunt tratate în general zece specii de pronume, și anumeCoteanu 1982, pp. 123, 135.Avram 1997, p. 154.Bărbuță 2000, pp. 105–106.: personal; de politețe; reflexiv; de întărire; posesiv; demonstrativ; interogativ; relativ; nehotărât; negativ.

În unele gramatici sunt delimitate nouă specii, pronumele de politețe fiind inclus în cel personal, în altele numai șapte, pe lângă cel de politețe fiind considerat personal și cel reflexiv, și cel de întărire.

Din alt punct de vedere, speciile de pronume se împart în două categoriiBărbuță 2000, pp. 105–106.: care au categoria persoanei: personal, reflexiv, de întărire, posesiv; care nu au categoria persoanei: demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât, negativ.

De asemenea, pronumele se mai pot grupa și în alte două categorii: cele care nu pot avea și funcție adjectivală: personal, reflexiv; cele care pot avea și funcție adjectivală (adjective pronominale): de întărire, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât, negativ.

În gramatici ale unor limbi nu sunt sau nu se delimitează unele specii de pronume din română. Astfel, în franceză sau în BCMS nu sunt pronume de întărire și pronume distincte de politețe, ci numai un pronume personal plural folosit în adresarea politicoasă și către o singură persoană. În engleză nu sunt pronume de politețe, nici pronume personale folosite special în adresarea politicoasă. În engleză și în maghiară, pronumele de întărire și cel reflexiv au aceeași formă și se delimitează numai ca funcție. În gramaticile engleze și maghiare se delimitează, având formă aparte, un pronume reciproc de cel reflexiv. Pronumele negativ este delimitat de cel nehotărât în gramaticile române, dar nu și în cele franceze, engleze, BCMS sau maghiare. În schimb în gramaticile maghiare se delimitează un pronume general, ca specie aparte sau ca subspecie a celui nehotărât (ex. bárki „oricine”Kugler și Laczkó 2000, p. 157.). În unele gramatici maghiare se includ printre pronume și adverbele pronominale (ex. bárhol „oriunde”).

Pronumele personal

Pronumele personal este unul care desemnează ființe, lucruri sau noțiuni, marcând persoanele gramaticaleGrevisse și Goosse 2007, p. 835.. Se diferențiază în general după poziția în situația de comunicare a ființelor, lucrurilor sau noțiunilor personificate, al căror nume îl înlocuiescAvram 1997, pp.154–155.Dubois 2002, pp. 382–383.: al vorbitorului (persoana I singular); al unui grup care include vorbitorul (persoana I plural); al unui destinatar al enunțului vorbitorului (persoana a II-a singular); al unui grup de cel puțin doi destinatari (persoana a II-a plural); al unei ființe (în afară de persoana I și a II-a), al unui lucru, al unei noțiuni despre care se vorbește (persoana a III-a singular); al unui grup de ființe (în afară de persoana I și a II-a), lucruri sau noțiuni despre care se vorbește (persoana a III-a plural).

Pronumele reflexiv

Acest pronume se referă la agentul unei acțiuni, acesta fiind de obicei subiectul unui verb, iar pronumele – complementul acestuiaAvram 1997, pp. 167–168.Cojocaru 2003, p. 75.Grevisse și Goosse 2007, p. 841.Eastwood 1994, p. 238–239.Rounds 2001, pp. 128–129.. În unele limbi, ca româna sau franceza, se mai poate referi și la un agent subînțeles al procesuluiPrin proces se înțelege orice poate fi exprimat de un verb: acțiune, stare etc. exprimat de un substantiv, pronumele fiind atributul acestuiaDelatour 2004, p. 80.Grevisse și Goosse 2007, p. 854..

În unele gramatici, pronumele reflexiv este tratat ca o subspecie a pronumelui personalCoteanu 1982, p. 127.Barić 1997, p. 204.Klajn 2005, p. 80..

Pronumele de întărire

Pronumele de întărire precizează prin insistență o persoană la care se referăAvram 1997, pp. 168–170.Bărbuță 2000, pp. 111–112.Cojocaru 2004, pp. 75–76.Eastwood 1994, p. 240.. În unele gramatici este tratat aparte, în altele este considerat o subcategorie a pronumelui personalKugler și Laczkó 2000, pp. 160–161..

Pronumele posesiv