Partidul Național Liberal (abreviat PNL) este un partid politic istoric parlamentar din România, înființat pentru prima dată sub aceeași denumire la data de 24 mai 1875 în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești și reînființat ulterior după Revoluția Română din 1989, în ianuarie 1990 de Radu Câmpeanu și alți foști membrii supraviețuitori ai Partidului Național Liberal (PNL) interbelic și postbelic (înainte ca acesta să fie desființat și interzis de comuniști în 1947 pe toată durata comunismului în România, ca alte partide istorice, e.g., Partidul Național-Țărănesc (PNȚ). În prezent, este unul dintre principalele partide politice din România și totodată cea mai veche formațiune politică din țară precum și unul dintre cele mai vechi partide politice din Europa și din familia partidelor liberale europene, conform primei date de înființare a acestuia. Împreună cu Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD/PNȚ-CD), cu care s-a aflat, în special de-a lungul anilor 1990, într-o anumită alianță politică, mai precis în cadrul Convenției Democrate Române (CDR), Partidul Național Liberal (PNL) contemporan este unul dintre cele mai vechi formațiuni politice din țară în istoria României postdecembriste.

De-a lungul timpului (în special în timpul Regatului României), majoritatea guvernelor României au fost conduse de prim-miniștrii afiliați acestei formațiuni politice istorice (în total, un număr de 13 premieri până în prezent), cu excepția perioadei comuniste (i.e., Republica Populară Română, RPR pe scurt, respectiv Republica Socialistă România, RSR pe scurt, mai exact între 1947 și 1989) și a perioadei postdecembriste (i.e., din 1990 până în prezent). PNL a fost implicat în mai multe evenimente majore din istoria modernă a României, precum: instaurarea monarhiei constituționale (1866), obținerea independenței de stat (1877) în contextul Războiului de independență (1877–1878), ridicarea României la rang de regat (1881), Primul Război Mondial și crearea României Mari (1918), adoptarea Constituției din 1923 precum și relansarea economică după Marea criză economică din 1929–1933. Cu toate acestea, partidul a avut un rol negativ în reprimarea violentă a Răscoalei Țărănești din 1907 în timpul guvernului Dimitrie Sturdza IV. În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă și contemporană.

În anul 2024, Partidul Național Liberal (PNL) este al doilea cel mai mare partid politic din România după Partidul Social Democrat (PSD), partid cu care este aliat în cadrul Coaliției Naționale pentru România (CNR) din 2021 până în prezent (anterior în cadrul Uniunii Social-Liberale sau USL pe scurt, între 2011 și 2014), în ceea ce privește numărul total de aleși locali precum și parlamentari. Totodată, în prezent, Partidul Național Liberal (PNL) este al doilea partid politic românesc din cadrul Parlamentului European (PE) cu 8 europarlamentari sau eurodeputați din totalul de 33 alocați României, în urma alegerilor europarlamentare din 9 iunie 2024. De asemenea, după Partidul Social Democrat (PSD), Partidul Național Liberal (PNL) este al doilea partid politic care a guvernat cel mai mult timp în România postdecembristă.

În pofida ideologiilor politice revendicate în teorie de Partidul Național Liberal (PNL) contemporan în istoria sa recentă, acest partid politic a demonstrat, în practică, că este mai degrabă un partid politic de tip big tent/catch all, incluzând în rândurile membrilor acestuia politicieni de la alte partide politice prin traseism politic, migrație electorală, fuziuni prin absorbție sau invitații politice (e.g., Theodor Stolojan invitat de Valeriu Stoica sau Klaus Iohannis invitat de Crin Antonescu), precum și un partid populist de dreapta, fiind deseori criticat de o fostă parte a electoratului acestuia precum și de oponenții și foștii aliați politici de trădare, mai ales referitor la alianțele ulterioare pe care le-a constituit alături de Partidul Social Democrat (PSD), adversar mai degrabă nominal al PNL-ului contemporan, încă de la începutul anilor '90, atunci când PNL-ul condus de Radu Câmpeanu a format un guvern de largă majoritate alături de Frontul Salvării Naționale (FSN) între 1991 și 1992, mai precis cabinetul Stolojan.

Totodată, de-a lungul istoriei postdecembriste și cu precădere în anii 1990, Partidul Național Liberal (PNL) contemporan a fost un partid divizat cu multe formațiuni politice scindate din acesta și apoi re-integrate sau absorbite. De asemenea, partidul a mai fost criticat de-a lungul timpului pentru faptul că are membrii marcanți care, în trecut, au făcut parte din Partidul Comunist Român (PCR; e.g., Valeriu Stoica, Theodor Stolojan, Călin Popescu-Tăriceanu sau Emil Boc) sau care au colaborat cu Securitatea (e.g., Dan Amedeo Lăzărescu sau Mircea Ionescu-Quintus) ori membrii care au avut rude care au făcut-o (e.g., Ludovic Orban) precum și pentru apropierile față de Partidul Social Democrat (PSD). Astfel, partidul a fost perceput ca trădător din punctul de vedere al unei părți semnificative din fostul electorat al acestuia, această percepție planând inclusiv asupra partidelor mai mici scindate din PNL de-a lungul timpului, e.g., Partidul Național Liberal-Aripa Tânără (PNL-AT) sau Alianța Liberalilor și Democraților (ALDE), ultimul parțial rupt din PNL, ambele două re-integrate sau absorbite de PNL în trecut. În 2014, în urma absorbției Partidului Democrat Liberal (PDL), PNL a devenit urmașul juridic al FSN (care a fost predecesorul PDL respectiv PD mai timpuriu). Astfel, Vasile Blaga, fost lider FSN în perioada 1990–1992, a devenit co-președinte al Partidului Național Liberal (PNL) în 2014 (păstrând această funcție până în 2016). În plus, la începutul anilor 2020, sub guvernul Ciucă, PNL a fost adesea criticat pentru tendințele acestuia de autoritarism și iliberalism, acest partid politic rămânând liberal doar în nume, ideologic poziționându-se adițional mai degrabă ca social-conservator, încălcându-și, în același timp, promisiunile electorale anterioare conform cărora nu vor readuce Partidul Social Democrat (PSD) la guvernare.

Istoric Origini

Martie 1871, prima tendință de unificare a partidului Primii ani ai domniei noului principe Carol I sau fost caracterizați de instabilitate politică, în care facțiuni liberale și conservatoare își disputau puterea, făcând alianțe și compromisuri adesea bizare. În 1867, a avut loc „Înțelegerea de la Concordia” între facțiunile liberale, cu excepția celei conduse de Ion Ghica. Acest acord a dus la crearea pentru prima dată a unui program de guvernare numit „Fracțiunea”, care avea vederi progresiste. Următoarele trei guverne au fost impuse de acest embrion de partid liberal, care a intrat în conflict cu Marile Puteri din cauza politicii sale antisemite. Ca răspuns, a apărut o nouă facțiune conservatoare numită „Juna Dreaptă”, condusă de N. Blaremberg, Aristide Pascal și Petre P. Carp.

Un moment important în istoria Partidului Național Liberal a fost în martie 1871, când, odată cu instalarea unui guvern conservator, liberalii au fost aruncați în opoziție. Conștienți de necesitatea combaterii comune a adversarilor politici, și abandonând interesele de grup și rivalitățile dintre personalități, liberalii au arătat o mai mare dorință de colaborare în cadrul alegerilor organizate la începutul lunii mai de Lascăr Catargiu. Totuși, ingerințele administrative și nemulțumirea unor electori față de radicali și fracționiști, care prin atitudinea lor puseseră în pericol edificiul politic fragil instituit în 1866, au asigurat un succes consistent pentru coaliția conservatoare, marcând astfel un moment important în viața politică românească prin depășirea instabilității guvernamentale și inaugurarea unei perioade de ordine constituțională și construcție legislativă.

Pierzând puterea în asemenea împrejurări, cu o poziție șubredă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali și-au intensificat eforturile pentru realizarea unor acțiuni concertate la scară națională. Deoarece posibilitățile lor de activitate politică erau limitate, având un număr restrâns de deputați și senatori, liberalii și-au pus toate nădejdile în presă. Aceasta urma să devină principalul instrument al activității lor opoziționiste, un mecanism pentru modelarea opiniei publice și o forță puternică împotriva guvernului conservator. Astfel, la 8 noiembrie 1871, s-a organizat la Iași un congres al presei liberale, unde reprezentanți ai unor periodice și-au propus un program comun de acțiune. În baza acestui acord, a fost organizată o campanie politică susținută, care a denunțat tranzacțiile economico-financiare oneroase cu firme străine, influența politicii germane și rolul lui Carol I în susținerea acestei politici.

24 mai 1875, fondarea Partidului Național Liberal (PNL) thumb|right|250px|Ion C. Brătianu și fiii lui, Vintilă și Ionel Brătianu, în 1891. Toți trei au ocupat funcția de prim-ministru al României din partea Partidului Național Liberal (PNL).

Un moment decisiv în acțiunea liberală a fost campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Hotărâți să acționeze unitari împotriva guvernului conservator, liberalii au constituit un comitet central electoral încă de la 4 ianuarie, cu scopul de a coordona activitatea politică la nivel național. În aceeași perioadă, pe 23 ianuarie, a început editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”. Două zile mai târziu, liberalii au fondat o ligă destinată să combată guvernul conservator. Aceștia tipăreau manifeste și broșuri, difuzau programe de acțiune și profesiuni de credință, și organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte orașe și chiar în sate, adresându-se direct maselor populare. Activitatea propagandistică a generat o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile având loc în săli, grădini publice și chiar pe străzi, pline de nemulțumiri exprimate față de guvernul conservator, care devenea tot mai criticabil pe măsură ce recurgea la forță pentru a menține ordinea publică.

În ciuda unei intense activități politice și a unei acțiuni combative, liberalii coalizați nu reușeau să-și asigure o preponderență în corpurile legiuitoare, rămânând în opoziție. Concentrați pe necesitatea închegării unei formațiuni politice puternice, la 24 mai 1875, fruntași ai diferitelor grupări, inclusiv disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, au decis să colaboreze pentru promovarea principiilor liberale în viața politică românească. Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, George D. Vernescu, Alexandru G. Golescu au pecetluit alianța parlamentară printr-o reuniune în casa de pe strada Enei, proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, cunoscut sub numele de Mazar Pașa, stabilit în România. Astfel s-au pus bazele Partidului Național Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” a publicat programul acestei noi formațiuni politice, iar a doua zi, „Românul” a publicat lista cu numele celor 25 de membri ai Comitetului coordonator: Vasile Arvanezu, Dimitrie I. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, Manolache Costache Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, Alexandru G. Golescu, Constantin Grădișteanu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opreanu, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza și George Văcărescu.

Evoluția Partidului Național Liberal (PNL) în cadrul Regatului României