În drept, obligațiile reprezintă raportul juridic între două persoane (fizice sau juridice) în care una necesită să-i ofere o prestație celeilalte. În alte cuvinte, aceasta reprezină îndatorirea obligatului de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului titularului. În caz contrar, titularul poate apela la forța coercitivă a statului pentru impunerea îndeplinirii acesteia.

Principalele surse ale unei obligații sunt contractul, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată etc.

Ramura dreptului care se ocupă cu acestea este numită uneori dreptul obligațiilor și ține de dreptul privat.

Istoric . Origini Obligațiile, așa cum sunt înțelese din punct de vedere juridic, își au originea în dreptul roman. Dezvoltarea conceptului juridic de obligații și a dreptului obligațiilor reprezintă una dintre marile realizăi ale dreptului roman în știința dreptului.R. Zimmermann, The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford University Press, Oxford, 1996, p. 1.

Termenul "obligație" din limba română provine din latinescul obligare, obligatio, care în latina veche avea sensul de "a lega pe cineva dintr-o pricină" (de la ligare, "a lega", și ob, "din cauza", "din pricina"). Mai exact, cuvântul se referea la impunerea cuiva de a îndeplini o sarcină, pentru a obține un anumit scop.Ibidem

Cea mai timpurie mențiune a cuvântului se găsește în comedia lui Plaut Truculentus, la începutul secolului al II-lea î.Hr. Sensul din context era acela de "a fi destinat cuiva". Ulterior, sensul legal este popularizat de Cicero, și se referea nu doar la raportul juridic din punctul de vedere al subiectului pasiv (impunerea de a îndeplini o prestație), ci și la cel din punctul de vedere al celui activ (îndreptățirea asupra îndeplinirii prestației). Cu alte cuvinte, termenul "obligație" se referea atât la îndatoririle, cât și drepturile unei persoane.Ibidem

Trăsături Spre deosebire de dreptul subiectiv, obligația este o îndatorire ce incumbă subiectului pasiv, și nu o posibilitate, asemenea dreptului ce îi corespunde subiectului activ, care poate alege să îl folosească sau nu.

Obligația este întotdeauna corelativă dreptului activ. Așadar, pentru fiecare drept subiectiv, există o obligație corespunzătoare.

Părți O obligație face parte din conținutul raportului juridic. Prin urmare, este formată între cele două părți ale acestuia: subiectul activ, numit creditor (din latinescul credere, a crede, deoarece el este cel ce se încrede în celălalt să își îndeplinească obligația) și subiectul pasiv, numit debitor (din latinescul debere, a trebui, deoarece el trebuie să-și îndeplinească obligația).Ibidem Mai exact, obligația reprezintă îndatorirea subiectului pasiv ce-i corespunde dreptului subiectiv al subiectului activ.

În caz de pluralitate, obligația poate fi conjunctă, solidară, sau indivizibilă.

Dreptul civil

Tipuri de obligații În sistemul continental obligațiile pot fi de numeroase forme.

Obligațiile pot fi pure și simple, simple sau afectate de modalități. Obligațiile pure sunt cele care pot, teoretic, fi afectate de modalități, în timp ce cele pure și simple sunt incompatibile cu acestea. Obligațiile pure și simple se încheie între un singur creditor și un singur debitor și au efecte imediate și ireversibile (de exemplu, vânzarea-cumpărare implică obligații pure și simple). Pe de altă parte, obligațiile afectate de modalități reprezintă obligații a căror finalizare este dependentă de acțiuni viitoare, posibile.Codul Civil Român, art. 1396, cartea V, titlul III, capitolul I

În țările ce urmează sistemul continental, obligația reprezintă o relația mutuală între creditor și debitor, ambele părți având în acest sens propriile drepturi și îndatoriri. Debitorul (cel ce oferă plata) este răspunzător de oferirea în timp a prestației, în caz contrar creditorul are posibilitatea să ceară sau să treacă la executarea forțată a plății.Codul civil român, c. V, t. V, cap. IICodul civil francez, c. III, t. III, cap. IV

Punerea în întârziere

Executarea plății se face în condițiile stabilite de contract. Cu toate acestea, creditorul are și posibilitatea punerii în întârziere a debitorului, prin intermediul căreia poate cere pe loc executarea obligației. Punerea în întârziere are loc fie prin intermediul unei notificări scrise, fie prin al unei chemări în judecată.Codul civil român, cartea V titlul V, capitolul II, secțiunea II În caz de pluralitate activă, toți co-creditorii au de câștigat de pe urma punerii în întârziere.

Stingerea obligațiilor Obligația conferă dreptul creditorului, indiferent de izvorul său, de a pretinde din partea debitorului ca acesta să dea, să facă, sau să nu facă ceva. În caz contrar, dacă debitorul nu își onorează obligația, poate fi constrâns să o facă.L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, editura Universul Juridic, București, 2020, p. 543

În cazul în care debitorul își onerează obligația de bună voie prin plată, atunci obligația este considerată îndeplinită, iar aceasta se stinge.

Note

Bibliografie Legislație Codul civil francez Lucrări de specialitate Pop, L. Popa, I. F. Vidu, S. I. Drept civil. Obligațiile, editura Universul Juridic, București, 2020; Zimmermann, R. The Law of Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition, Oxford University Press, Oxford, 1996.

Categorie:Dreptul obligațiilor Categorie:Drept civil