Limba suedeză () este o limbă din familia limbilor germanice de nord sau scandinave, vorbită în majoritate de către aproximativ 9 milioane de oameni în Suedia și alte zone din Finlanda, unde are același statut legal cu limba finlandeză. Suedeza este inteligibilă mutual cu norvegiana și cu daneza. Împreună cu celelalte limbi germanice de nord, suedeza are la origine nordica veche, limba comună a popoarelor germanice care au trăit în Scandinavia în timpul perioadei vikinge. Este în prezent limba scandinavă cu cel mai mare număr de vorbitori.
Suedeza standard, vorbită de marea majoritatea a suedezilor, este limba națională care a evoluat din dialectele centrale suedeze prezente în secolul al XIX-lea, aceasta fiind, la începutul secolului al XX-lea, deja stabilă. Deși în prezent mai există diverse varietăți regionale care își au originea în alte dialecte rurale mai vechi, limba vorbită și cea scrisă sunt standardizate și uniformizate.
Ordinea cuvintelor în propoziție se face, ca și în majoritatea limbilor germanice, după principiul verbului pe locul al doilea, ceea ce presupune faptul că verbul finit apare pe poziția secundară în propozițiile enunțiative principale. Morfologia limbii suedeze este asemănătoare cu cea a limbii engleze, în sensul că în limbă cuvintele au relativ puține flexiuni. Există două genuri, dar niciun caz gramatical, și se face distincție între plural și singular. Analize mai vechi indică prezența cazurilor nominativ și genitiv și de asemenea există câteva urme ale cazurilor acuzativ și dativ. Adjectivele sunt comparate ca în engleză și sunt declinate în conformitate cu gen, număr și definitudine. Definitudinea substantivelor este marcată în primul rând prin sufixe, și de asemenea prin articole hotărâte sau nehotărâte. Din punctul de vedere al prozodiei, suedeza prezintă atât accent prozodic cât și aspecte tonale. Suedeza este foarte bogată în vocale și este de asemenea notabilă pentru existența consoanei fricative velare dorsopalatale surde, ce reprezintă un fonem forte variabil.
Clasificare Suedeza este o limbă indo-europeană și face parte din familia limbilor germanice de nord, cunoscute și sub denumirea de limbi scandinave. Din punct de vedere lingvistic, ea aparține ramurii estice a limbilor scandinave, împreună cu limba daneză, acestea fiind separate de limbile scandinave de vest, anume norvegiana, islandeza și feroeza. În ciuda acestor fapte, analize mai recente asupra limbilor în discuție separă limbile germanice de nord în limbi scandinave insulare (feroeza și islandeza) și scandinave continentale (suedeză, daneză și norvegiană). Aceste rezultate sunt bazate pe inteligibilitatea mutuală a limbilor continentale, care se datorează influenței est-scandinave (în special daneze) din timpul mileniului trecut asupra limbii norvegiene, dar și depărtării acestei limbi de feroeză și islandeză.
Pe baza criteriului general al inteligibilității mutuale, limbile scandinave continentale ar putea fi considerate dialecte ale unei limbi scandinave comune. Totuși, din cauza mai multor secole de neînțelegeri între Danemarca și Suedia, printre care se numără și o serie de războaie din secolele XVI - XVIII și ideile naționaliste care au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, aceste limbi au ortografii separate, gramatici diferite și organe de reglementare proprii. Astfel, vorbind într-o perspectivă lingvistică cât se poate de corectă, daneza, suedeza și norvegiana pot fi considerate ca făcând parte dintr-un continuum dialectal al limbilor nord-germanice. De asemenea, unele dialecte, cum ar fi cele vorbite la frontiera dintre Norvegia și Suedia, în special în zonele din Bohuslän, Dalsland, vestul Värmland, vestul Dalarna, Härjedalen, Jämtland și Scania, pot fi considerate dialecte ale limbilor naționale standard.
Istoric
Apariția limbii proto-nordice Expansiunea romană nu a atins teritoriul suedez, ceea ce a permis limbii existente din zona respectivă să obțină o formă diferită față de restul popoarelor europene. Romanii au descris locuitorii din această zonă in lucrarea „Tacit”, din anul 98 d.Hr., ca fiind "svioni", ce fac parte din "tribul svear". A urmat dupa epoca marilor migrații, unde atât partea Suediei, cat și celelalte teritorii din zona scandinavă, au intrat în contact cu mai multe popoare germanice. Epoca marilor migrații și invazia hunilor, au forțat popoarele din zona Suediei la un sistem mai intens de fortificații și la o izolare in munți.
A urmat dupa Epoca Vendel din anul 500 d.Hr. Această perioadă istorică a reprezentat pentru teritoriul suedez epoca vikingilor. În această perioadă, caii din zona scandinavă erau extrem de buni și începuse să apară înmormantarea prin bărcile-morminte.
Începuse să se formeze o limbă care era destul de răspandită in zona Suediei. Aceasta se numea limba proto-nordică și era scrisă folosind alfabetul Futhark, ce era reprezentat doar prin 16 litere.
Aceasta limbă s-a format din interacțiunea poporului ce exista în zona suedeză cu popoarele migratoare germanice. Limba proto-nordică nu a oferit o diferențiere substanțială față de limba proto-germană. Sistemul de vocale diferea cel mai mult ( spre deosebire de consoane ) de proto-germană. Scurtarea vocalelor de la finalizarea cuvântului a eliminat folosirea de vocalele foarte lungi folosite în limba proto-germană.
Nordica veche
În secolul al VIII-lea, limba germanică uzuală a Scandinaviei, proto-nordica, a suferit unele schimbări, transformându-se în nordica veche. Această limbă a trecut și ea prin diverse schimbări, care însă nu s-au distribuit uniform în toată Scandinavia, astfel apărând două dialecte apropiate, nordica veche vestică (Norvegia și Islanda) și nordica veche estică (Danemarca și Suedia). Dialectele estice ale nordicii vechi care erau folosite în Suedia sunt cunoscute ca suedeza runică, în timp ce, în mod similar, dialectele din Danemarca sunt cunoscute ca daneza runică. Dialectele conțin numele „runic” deoarece majoritatea unui text era scris cu ajutorul alfabetului runic. Spre deosebire de proto-nordică, limbă care a fost scrisă cu alfabetul futhark antic (cea mai veche formă a scrierii runice), nordica veche era scrisă cu varianta așa-zis „tânără” a alfabetului futhark, care avea doar 16 litere. Deoarece numărul runelor era limitat, unele rune erau folosite pentru un număr mare de foneme, cum de exemplu este runa folosită pentru vocala u, care a fost utilizată și pentru reprezentarea vocalelor o, ø și y, sau runa pentru vocala i, folosită și pentru e.Lars-Erik Edlund, "Språkhistorisk översikt" in Dahl & Edlund (2010), pp. 26–31 miniatura|stanga|Nordica veche era scrisă cu varianta „tânără” a alfabetului futhark Începând cu anii 1200, dialectele daneze au început să se îndepărteze treptat de cele suedeze. Inovațiile s-au răspândit neuniform din Danemarca, ceea ce a creat o serie de limite dialectale, sau izoglose, variind din Zeelanda din sud până în Norrland, Österbotten și zona nord-estică a Finlandei în nord.
O schimbare timpurie care a dus la separarea danezei runice de celelalte dialectele ale nordicii vechi estice a fost transformarea diftongului æi în monoftongul é, cum de exemplu stæinn a devenit sténn „piatră”. Acest fapt se observă și pe inscripțiile runice, unde forma veche stain a fost înlocuită de stin. De asemenea a survenit o schimbare a diftongului au, ca de exemplu din cuvântul dauðr, devenind ø, ca în døðr „mort”. Această schimbare a fost marcată pe rune prin schimbarea de la tauþr la tuþr. Mai mult, diftongul øy a devenit o vocală lungă închisă, ø, după cum se reflectă în cuvântul din nordica veche pentru „insulă”. Spre sfârșitul perioadei, aceste inovații deja afectaseră și majoritatea zonelor vorbitoare de suedeză runică, exceptând unele dialecte vorbite în nordul și estul Mälardalen unde diftongii încă s-au păstrat în părțile izolate.
Suedeza veche thumb|right|Prima pagină a primei copii complete a lucrării Västgötalagen, codul legislativ al regiunii Västergötland, din cca. 1280. Este unul dintre primele texte în limba suedeză scrise cu alfabetul latin.
Denumirea de suedeză veche (fornsvenska) este dată suedezei vorbite în perioada medievală. De obicei începutul perioadei acestei limbi este considerat a fi în jurul anului 1225, deoarece se crede că atunci a fost alcătuită pentru prima dată lucrarea Västgötalagen („Legea Västgöta”). Cele mai vechi fragmente datate sunt din anul 1250 și cel mai vechi manuscris complet este din cca. 1280 Este unul dintre cele mai importante documente ale acelei perioade redactate cu alfabetul latin și cel mai vechi cod legislativ suedez. Suedeza veche este divizată în äldre fornsvenska (1225–1375) și yngre fornsvenska (1375–1526), adică suedeza veche „bătrână” și „tânără” Lars-Erik Edlund, "Språkhistorisk översikt" in Dahl & Edlund (2010), pp. 28–29 În timpul acestei perioade, alte influențe externe au venit odată cu stabilirea Bisericii Creștine și a diverselor ordine monastice, introducându-se multe cuvinte din limbile greacă și latină. Odată cu creșterea puterii Ligii Hanseatice, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, germana joasă medie a devenit foarte influentă. Liga Hanseatică a oferit pe calea comerțului și administrației suedeze un număr mare de imigranți vorbitori de germană joasă. Mulți dintre aceștia au devenit membri destul de influenți ai societății medievale suedeze, aducând termeni din limba lor nativă în lexicul suedezei. În afară de numărul mare de neologisme din domeniul militar, comercial și administrativ, au fost importate sufixe gramaticale sau chiar și conjugări. Lars-Erik Edlund, "Språkhistorisk översikt" in Dahl & Edlund (2010), pp. 29, 31
La începutul său, suedeza veche era cu mult diferită față de forma sa modernă în sensul că avea un sistem mult mai complex de cazuri gramaticale și deja moștenise sistemul tipic germanic al genurilor. Substantivele, adjectivele, pronumele și anumite numerale erau declinate în patru cazuri. În afară de cazul nominativ, care a rămas, au existat cazurile genitiv (mai târziu posesiv), dativ și acuzativ. Sistemul de genuri era asemănător cu cel al limbii germane moderne, având genurile masculin, feminin și neutru. Genurile masculin și feminin s-au unit ulterior pentru a forma un gen comun împreună cu sufixul -en și cu articolul hotărât den, în contrast cu genul neutru, cu formele -et și det. Verbul era de asemenea și mai complicat: includea modurile conjunctiv și imperativ, conjugarea lor făcându-se în funcție de persoană și număr. Prin secolul al XVI-lea, cazurile și sistemul de genuri din cadrul vorbirii colocviale și a literaturii profane a fost redus la doar două cazuri, reprezentând trecerea spre suedeza modernă.
O schimbare tranzițională a alfabetului latin tipică pentru țările nordice a fost scrierea combinației de litere „ae” ca æ – sau câteodată ca a' – deși metodele variau cu regiunea. Combinația „ao” a fost în mod similar notată ao, iar "oe" a devenit oe. Mai târziu, aceste trei notații au devenit literele separate ä, å și ö. Prima dată când noile litere au văzut tiparul a fost în Aff dyäffwlsens frästilse („Prin Tentația Diavolului”), lucrare publicată de Johan Gerson în 1495.Lars-Erik Edlund, "Språkhistorisk översikt" in Dahl & Edlund (2010), p. 29
Suedeza modernă thumb|right|175px|Prima pagină a Bibliei lui Gustav Vasa din anul 1541, folosind scrierea Fraktur. Titlul s-ar traduce aproximativ astfel: „Biblia/ Aceasta este/ Sfânta Scriptură/ în suedeză. Printată în Uppsala. 1541”.