Obligațiunile de război (denumite uneori obligațiuni ale victoriei, în special în propagandă) sunt titluri valoare emise de un guvern pentru finanțarea operațiunilor militare și a altor cheltuieli în timp de război fără a crește impozitele la un nivel nepopular. Ele sunt, de asemenea, un mijloc de control al inflației prin scoaterea banilor din circulație într-o economie de război stimulată. Obligațiunile de război sunt fie obligațiuni cu amănuntul comercializate direct către public, fie pachete de obligațiuni tranzacționate pe o piață bursieră. Îndemnurile pentru cumpărarea de obligațiuni de război au fost adesea însoțite de apeluri la patriotism și conștiință. Obligațiunile de război cu amănuntul, ca și alte obligațiuni cu amănuntul, tind să aibă un randament inferior celui oferit de piață și sunt adesea puse la dispoziție într-o gamă largă de cupiuri pentru a le face accesibile tuturor cetățenilor.

Înainte de Primul Război Mondial

De-a lungul istoriei, guvernele au avut nevoie să împrumute bani pentru ca să poată purta războaie. În mod tradițional, acestea tratau cu un grup restrâns de finanțatori bogați, precum Jakob Fugger și , dar nu se făcea nicio distincție specială între datoriile contractate în timp de război sau în timp de pace. O utilizare timpurie a termenului „obligațiune de război” a fost pentru suma de 11 milioane de dolari atrasă de Congresul SUA prin Legea din 14 martie 1812, pentru a finanța Războiul din 1812, dar aceasta emisiune de obligațiuni nu era destinată publicului larg. Până în iulie 2015, probabil că cele mai vechi obligațiuni încă în circulație ca urmare a războiului erau obligațiunile britanice „Consol”, unele dintre acestea fiind rezultatul refinanțării datoriilor contractate în timpul războaielor napoleoniene, dar acestea au fost răscumpărate în urma adoptării Legii finanțelor din 2015.

Primul Război Mondial Austro-Ungaria

Guvernul Austro-Ungariei a știut încă din primele zile ale Primului Război Mondial că nu poate conta pe împrumuturile din partea principalelor sale instituții bancare ca să facă față costurilor tot mai mari ale războiului. În schimb, a pus în aplicare o politică de finanțare a războiului pe modelul celei a GermanieiBogart, p. 240: în noiembrie 1914, a fost emis primul împrumut cu finanțare. Ca și în Germania, împrumuturile austro-ungare au urmat un plan prestabilit și au fost emise la intervale semestriale, în fiecare noiembrie și mai. Primele obligațiuni austriece plăteau o dobândă de 5% și aveau un termen de cinci ani. Cea mai mică valoare disponibilă a obligațiunilor era de 100 de coroaneBogart, p. 239.

Ungaria a emis împrumuturi separat de Austria în 1919, după încetarea războiului și după ce s-a separat de Austria, sub formă de acțiuni care permiteau subscriitorului să solicite rambursarea după un preaviz de un an. Dobânda era fixată la 6%, iar cea mai mică valoare nominală era de 50 de coroane. Subscrierile la prima emisiune de obligațiuni austriece s-au ridicat la 440 de milioane de coroane, iar cele de la prima emisiune maghiară s-au ridicat la 235 de milioane de coroane.

Resursele financiare limitate ale copiilor au fost exploatate prin campanii în școli. Cuantumul minim inițial al obligațiunilor austriece de 100 de coroane depășea mijloacele celor mai mulți copiiHealy, p. 244, astfel că a treia emisiune de obligațiuni, în 1915, a introdus un sistem prin care copiii puteau dona o sumă mică și să contracteze un împrumut bancar pentru a acoperi restul de 100 de coroane. Inițiativa a avut un succes uriaș în rândul tinerilor austro-ungar, obținând fonduri și încurajând loialitatea față de stat și viitorul acestuia. Peste 13 milioane de coroane au fost colectate în primele trei emisiuni de „obligațiuni pentru copii”.

Canada Participarea Canadei la Primul Război Mondial a început în 1914, cu obligațiuni de război canadiene numite după 1917 „Victory Bonds”. Primul împrumut de război intern a fost contractat în noiembrie 1915, dar abia în cea de-a patra campanie din noiembrie 1917 a fost utilizat termenul de „împrumut pentru victorie”. Primul împrumut pentru victorie a fost o emisiune cu obligațiuni în aur pe 5, 10 și 20 de ani, cu dobândă de 5,5%, în valori nominale de până la 50 de dolari canadieni. Acesta a fost rapid suprasubscris, colectând 398 de milioane de dolari sau aproximativ 50 $ pe cap de locuitor. Al doilea și al treilea împrumut pentru victorie au fost lansate în 1918 și 1919, aducând alți 1.340 de milioane de dolari. Pentru cei care nu își puteau permite să cumpere Victory Bonds, guvernul a emis și Certificate de Economii de Război. Guvernul a acordat comunităților care au cumpărat volume mari de obligațiuni Steaguri de onoare „Victory Loan”

Germania

Spre deosebire de Franța și Regatul Unit, la izbucnirea Primului Război Mondial, Germania s-a trezit în mare parte exclusă de pe piețele financiare internaționaleChickering (2004), p. 104. Acest lucru a devenit evident după ce, în 1914, a eșuat o încercare de plasare a unei cereri importante de împrumut pe Wall Street. Ca atare, Germania a fost în mare măsură limitată la împrumuturi interne, care au fost stimulate de o serie de legi privind creditele de război adoptate de Reichstag. Aceasta a avut loc sub mai multe forme; cu toate acestea, cele mai mediatizate au fost obligațiunile publice de război ().

Nouă campanii de strângere de obligațiuni au fost desfășurate pe durata războiului și, la fel ca în Austria-Ungaria, împrumuturile au fost emise la intervale de șase luni. Acțiunile propriu-zise durau adesea mai multe săptămâni, timp în care se făcea uz intens de propagandă prin toate mijloacele posibileChickering (2007), p. 196. Majoritatea obligațiunilor aveau o rată de rentabilitate de 5% și erau rambursabile pe o perioadă de zece ani, în plăți semestriale. La fel ca obligațiunile de război din alte țări, emisiunile germane de obligațiuni de război au fost concepute ca să fie manifestări extraordinare de patriotism, iar obligațiunile au fost vândute prin intermediul băncilor, oficiilor poștale și al altor instituții financiare

Ca și în alte țări, majoritatea investitorilor nu au fost persoane fizice, ci instituții și corporații mariChickering (2007), p. 198. Industriile, fondurile universitare, băncile locale și chiar administrațiile locale au fost principalii investitori în obligațiunile de război. În parte datorită presiunii publice intense și în parte datorită angajamentului patriotic, campania de strângere de obligațiuni s-a dovedit extrem de reușită, adunând aproximativ 10 miliarde de mărci-aurChickering (2004), p. 105. Deși extrem de reușite, campaniile de emisiuni de obligațiuni de război a acoperit doar două treimi din cheltuielile legate de război. Între timp, dobânzile datorate pentru obligațiuni reprezentau o cheltuială în creștere care necesita resurse suplimentare pentru a fi plătite.

Regatul Unit

În august 1914, rezervele de aur ale Băncii Angliei și, efectiv, ale tuturor instituțiilor bancare din Marea Britanie se ridicau la 9 milioane lire. Băncile se temeau că declarația de război va declanșa o retragere masivă de fonduri de la bănci, astfel încât cancelarul David Lloyd George a prelungit vacanța bancară din august cu trei zile pentru ca să permită adoptarea „Legea privind moneda și bancnotele din 1914”, prin care Marea Britanie a părăsit etalonul aur. În temeiul acestei legi, Trezoreria a emis 300 de milioane de lire (echivalentul a 25,1 miliarde de lire în anul 2013) în bancnote de hârtie, fără suport de aur, cu care băncile își puteau rambursa obligațiile. Bancherul a descris aceste bonuri de trezorerie ca fiind „în esență, un împrumut de război fără dobândă, pe o perioadă nelimitată și, ca atare, un instrument foarte profitabil din punctul de vedere al guvernului”.

Primul împrumut de război purtător de dobândă a fost emis în noiembrie 1914 la o rată a dobânzii de 3,5%, urmând să fie rambursat la valoare nominală în 1925-1928. Acesta a strâns 332,5 de milioane de lire pentru obligațiunile emise cu o valoare nominală de 350 de milioane de lire, deoarece a fost o emisiune cu un discount de 5%. În 2017 a fost dezvăluit faptul că subscrierile publice s-au ridicat la 91 de milioane de lire sterline, iar diferența a fost subscrisă de Banca Angliei, în numele guvernatorului de atunci, John Gordon Nairne, și al adjunctului său Ernest Harvey. Acesta a fost urmat de un al doilea împrumut de război în iunie 1915, la o dobândă de 4,5%, în valoare de 901 milioane de lire. Din această sumă, 17,6 milioane a reprezentat conversia emisiunii la 3,5%, iar alte 138 de milioane de lire pentru deținătorii de obligațiuni fără data de expirare cu dobânzi de 2,5% și 2,75%, cărora li s-a permis, de asemenea, să treacă la rata dobânzii mai ridicată. De asemenea, guvernul a promis că, în cazul în care va emite obligațiuni de război cu o dobândă și mai mare, deținătorii de obligațiuni de 4,5% ar putea, de asemenea, să treacă la noua rată. În memoriile sale, Lloyd George și-a exprimat regretul că succesorul său, , a crescut rata dobânzii într-un moment în care investitorii aveau puține alternative. Aceasta nu numai că a crescut în mod direct plățile anuale ale națiunii pentru dobânzi cu 100 de milioane de lire, dar a însemnat că ratele dobânzilor au fost mai mari în întreaga economie în timpul crizei economice postbelice.

În comparație cu Franța, în timpul Primului Război Mondial, guvernul britanic s-a bazat mai mult pe finanțarea pe termen scurt sub formă de bonuri de trezorerie și obligațiuni de stat. Bonurile de trezorerie reprezentau cea mai mare parte a fondurilor guvernului britanic în 1916 și erau disponibile pentru termene de 3, 6, 9 și 12 luni, la o rată a dobânzii de 5%. Deși acestea nu erau desemnate în mod oficial ca obligațiuni de război, publicitatea era explicită cu privire la scopul lor. Această reclamă din aprilie 1916 pentru obligațiuni Exchequer 5% era tipică pentru acea perioadă: „Împrumută-ți banii pentru țara ta. Soldatul nu are nimic împotrivă să-și ofere viața pentru țara sa. El o oferă în mod liber, pentru că viața sa poate fi prețul victoriei. Dar victoria nu poate fi câștigată fără bani și fără oameni, iar banii dumneavoastră sunt necesari. Spre deosebire de soldat, investitorul nu își asumă niciun risc. Dacă investești în Exchequer Bonds, banii tăi, capital și dobândă deopotrivă, sunt garantați de Fondul Consolidat al Regatului Unit, principala instituție de securitate a lumii”.

Politica s-a schimbat atunci când guvernul lui Asquith a căzut în decembrie 1916 și Bonar Law a devenit cancelar în noul guvern de coaliție. Al treilea împrumut de război a fost lansat în ianuarie 1917, cu o reducere de 5 % față de valoarea nominală și plătind o dobândă de 5 % (sau 4 % scutită de impozit timp de 25 de ani), o rată pe care Lloyd George a descris-o drept „penală” . Deținătorii de împrumuturi de război, bonuri de trezorerie și certificate de cheltuieli de război existente au putut să le convertească la emisiunea de 5%. Din cele 2,08 miliarde de lire sterline strânse prin împrumutul de război de 5%Alte 520 de milioane de lire au fost strânse din emisiunea scutită de taxe din 1917 cu dobândă de 4%., doar 845 de milioane de lire sterline au fost bani noi; restul au fost conversii de 820 de milioane de lire sterline din împrumutul de 4,5%, 281 de milioane de lire sterline din obligațiunile de tezaur și 130 de milioane de lire sterline din bonurile de trezorerie. Politicianul laburist Tom Johnston va scrie mai târziu despre împrumutul de război din 1917: „Niciun cuceritor străin nu ar fi putut concepe un jaf și o înrobire mai completă a națiunii britanice”.