miniatura|320x320px|Ursarul, desen realizat de Theodor Aman Ursarii (cu sensul de „dresori de urși”; termen originar din românescul urs; singular: ursar; în bulgară: урсари, ursari) sau Richinara constituie o ramură tradițională a romilor nomazi care s-a ocupat o lungă perioadă cu dresarea animalelor.
Categorie endogamă care-și obținea cea mai mare parte a veniturilor din spectacole de bâlci în care erau folosiți urși, de obicei urși bruni și, în câteva cazuri, maimuțe cercopitecide, ei s-au sedentarizat în mare parte după anii 1850. Ursarii formează o parte importantă a comunității rome din România, unde ei sunt una dintre cele 40 de grupuri tribale, Centrul de Documentare și Informare despre Minoritățile din Europa de Sud-Est, Romii din România , at the Erdélyi Magyar Adatbank , retrieved 25 iunie 2007 precum și segmente importante ale populației de etnie romă din Bulgaria și din Republica Moldova. Ei constituie, de asemenea, o mare parte a romilor prezenți în Serbia și în țările Europei de Vest precum Țările de Jos și Italia.
Cuvântul Ursari se poate referi, de asemenea, la un dialect al limbii romani balcanice, vorbit în România și în Republica Moldova,Balkan Romani at Ethnologue.com, retrieved 23 iunie 2007"Roma – Sub Ethnic Groups", at Rombase, retrieved 23 iunie 2007 deși se estimează că cei mai mulți ursari, la fel ca și băieșii, vorbesc limba română ca limbă maternă.Angus M. Fraser, The Gypsies, Blackwell Publishing, Oxford, 1995, p.45-48, 226. Nu există un consens științific dacă ursarii aparțin subgrupului Sinti al romilor sau celeilalte jumătăți a populației de etnie romă.Lucassen, pp. 84, 86, 90 Un sondaj românesc realizat în 2004 în rândul a 347 de romi a constatat că 150 dintre ei se considerau „ursari” (reprezentând 43,2% din eșantion, adică cel mai mare neam etnic). Mihai Surdu, Sarcina și căsătoria timpurie în cazul tinerelor roma , at UNICEF Romania, retrieved 24 iunie 2007
Dresorii romi de urși și de maimuțe din Bulgaria, numiți mecikari (мечкари), maymunari sau ursari, sunt considerați uneori ca formând o comunitate separată sau ca făcând parte din ramura băieșilor,Elena Marushiakova, Vesselin Popov, "Ethnosocial Structure of the Roma of Bulgaria", in The Patrin Web Journal: Romani Culture and History, retrieved 24 iunie 2007 așa cum sunt persoanele identificate ca ursari în Italia. Scheda progetto per l'impiego di volontari in Servizio Civile in Italia. Pijats Romanò , at the Centro Servizi per il Volontariato, retrieved 24 iunie 2007 Grupul de coșnițari (sau koshnichari), prezent pe ambele maluri ale Dunării (în România și Bulgaria), este considerat că face parte din ramura ursarilor. Delia Grigore, Curs de antropologie și folclor rrom , hosted by Romanothan, retrieved 24 iunie 2007 Alte astfel de grupuri originare din Europa de Est, deși legate între ele prin îndeletniciri, vorbesc diferite limbi și dialecte și nu sunt considerate că fac parte din ramura ursarilor; printre aceste grupuri sunt Medvedara în Grecia, Ričkara în Slovacia și Romi Ayjides în zona europeană a Istanbulului."Carneys and Street Artists", at Rombase, retrieved 23 iunie 2007
Istoric
Migrațiile timpurii și robia miniatura|320x320px|Gravură ce reprezintă un urs dansator și dresorii lui în Hessa, ca. 1810 Grupuri de dresori nomazi de urși sunt cunoscute că au existat în perioada migrației popoarelor prin Imperiul Bizantin, încă din secolul al XII-lea, fiind menționate în legătură cu Athinganoi (romi) de către Teodor Balsamon. În următoarele decenii, ei s-au aflat, probabil, printre oamenii denumiți în mod colectiv „egipteni”.
Ursarii făceau parte din populația sclavă din Principatele Dunărene (Moldova și Valahia), înainte de abolirea robiei în anii 1840 și 1850. Împreună cu băieșii (inclusiv zlătarii căutători de aur), căldărarii și lingurarii (rudarii), ursarii formau categoria lăieșilor, care, spre deosebire de robii vătrași, puteau să-și continue în mod liber stilul de viață nomad (fiind obligați de către boierii stăpâni să plătească un bir anual în schimbul permisiunii).Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucharest, 1995, pp. 267-269. Emmanuelle Pons, De la robie la asimilare , p.18-19, at the Erdélyi Magyar Adatbank , retrieved 23 iunie 2007
În primele decenii ale secolului al XIX-lea majoritatea țiganilor domniei erau lăieși, spre deosebire de cei care aparțineau mănăstirilor și boierilor.Édouard Antoine Thouvenel, La Hongrie et la Valachie, Arthus Betrand, Paris, 1840, pp. 242-243 Lăieșii trebuiau să contribuie cu o sumă anuală la trezoreriile Valahiei și Moldovei; Édouard Antoine Thouvenel, un diplomat francez care a vizitat Valahia în această perioadă, a menționat că, pentru familiile de ursari, această sumă se încadra între douăzeci și treizeci de piaștri și s-a documentat faptul că băieșii și ursarii plăteau sume echivalente.
Ca și alți romi nomazi, ursarii sunt cunoscuți că au călătorit în grupuri tribale mari în cursul secolului al XX-lea, Eugen Șendrea, "Distracții de tîrgoveți", in Ziarul de Bacău, 26 mai 2007; retrieved 24 iunie 2007 deși alte surse indică faptul că ei preferau să se organizeze pe o structură de familie strânsă și selectivă.Henry Baerlein (ed.), Romanian Oasis: A Further Anthology on Romania and Her People, Frederick Muller Ltd., London, 1948, p. 202 Ursarii și băieșii i-au însoțit în mod tradițional pe căldărari în călătoriile lor către Rumelia, contribuind la crearea comunității Mecikara.
Thouvenel a descris „starea mizerabilă” a grupului și, cu referire la tratarea urșilor bruni, a scris: „[...] ei se adună pentru a-i urmări [pe urși], pe care îi domesticesc după ce-i capturează ca pui sau pe care îi fac să fie incapabili să devină răi. Urșii din Carpații sunt, la urma urmelor, mult mai mici și cu o natură mai puțin feroce decât cei din Nord; stăpânii lor îi dresează cu relativă ușurință și se deplasează din sat în sat pentru a aduna câteva parale ca urmare a curiozității țăranilor”.
De asemenea, potrivit lui Thouvenel, ursarii erau cunoscuți pentru „competențele de veterinari”, pe care, a argumentat el, „superstiția populației din mediul rural le atribuie stăpânirii artei magice”. În afară de călătoria cu urșii, comunitatea se ocupa ocazional cu comerțul de animale sălbatice (în special pui de urs) și era cunoscută pentru faptul ca deținea și dresa maimuțe.Fonseca, p. 181 Femeile comunității erau cunoscute pentru practica ghicirii viitorului.
Emanciparea miniatura|308x308px|Ursari în Transilvania, gravură din 1869 Vorbind la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române, organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea instituției, istoricul și omul politic Mihail Kogălniceanu, care era responsabil pentru abolirea sclaviei țiganilor în Moldova în 1855, în timpul domniei prințului Grigore Alexandru Ghica, a susținut că: „afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor”. Mihail Kogălniceanu, Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor (wikisource)
După unirea Principatelor Române, ursarii au continuat să fie văzuți în spectacole de stradă și în târguri, organizate în special la București și în orașele mai mari de provincie precum Bacău.Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, Editura Pentru Literatură, Bucharest, 1966, p. 380. Încă de la începutul domniei domnitorului Alexandru Ioan Cuza participau periodic la spectacole organizate în bâlciuri, unde cântau lăutarii, dansau călușari și erau arătate tot felul de ciudățenii. Cam prin aceeași perioadă neamul ursarilor includea și grupuri de zavragii, care și-au abandonat meseria de fierari și s-au angajat ca zilieri. De asemenea, în cursul secolului al XIX-lea, ursarii au început să fie atestați în Basarabia administrată de Imperiul Rus, unde populația locală s-a referit la ei și, în general, la lăieși ca șătrași („care trăiesc în corturi”).
Cândva după anul 1850 grupuri de ursari, căldărari și lovari, originare cel mai probabil din Bosnia și din regiunile Austro-Ungariei, au migrat către vest și s-a menționat pentru prima dată prezența lor în Brabantul de Nord și în alte zone din Țările de Jos (unde încă mai trăiesc urmașii lor).Lucassen, pp. 81-82, 89Nikola Rašić, Romanies in Netherlands , at the KPC Groep , retrieved 23 iunie 2007 O migrație similară a băieșilor și ursarilor a avut loc din Serbia, din apropiere de Kragujevac, până în nordul și centrul Italiei. Autoritățile centrale din Țările de Jos au reacționat vehement față de prezența romilor, numindu-i pe ursari și pe ceilalți etnici romi cu apelativul disprețuitor „țigani”; reacția autorităților locale a fost mai ponderată și ursarilor li s-a permis să se integreze în societatea olandeză, chiar dacă majoritatea membrilor comunității rome intenționau să se așeze în alte zone.Lucassen, pp. 82, 83
Înainte și după Porajmos În timp, un număr semnificativ de ursari s-au alăturat circurilor, în timp ce mulți alții au început să producă și să comercializeze obiecte din os și din piele (așa cum au făcut pieptănarii și ciurarii), sau au colaborat cu lăutarii.Improving Education for Roma Children , hosted by the Center Education 2000+ , retrieved 23 iunie 2007 Urșii au fost învățați să execute mișcări de dans pe ritmul tamburinei sau au fost dresați să meargă în poziție verticală și să realizeze diferite scamatorii cum ar fi rezemarea în bastoane și efectuarea de tumbe. Utilizarea vergilor metalice și a belciugelor în nas în procesul de îmblânzire, precum și alte asemenea practici, au atras atenția avocaților pentru apărarea drepturilor animalelor și au fost puternic criticate încă de la începutul anilor 1920, când Germania a interzis practicarea îndeletnicirii de ursar. S-a afirmat că dresarea urșilor implica arderea labelor puilor de urs în procesul de învățare a ritmului muzicii.Fonseca, p. 182
În faza inițială a celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte a măsurilor represive dispuse de Garda de Fier, ministrul de interne al guvernului legionar român, Constantin Petrovicescu, a emis un ordin prin care interzicea ursarilor să umble cu urșii prin orașe sau sate și să dea spectacole cu ei. Petre Petcuț, Samudaripenul (Holocaustul) rromilor în România , at Idee Communication , retrieved 24 iunie 2007 Explicația oficială pentru această măsură a fost că mișcările populației rome contribuiau la răspândirea tifosului. În următorii ani, sub regimul lui Ion Antonescu, membrii comunității ursarilor s-au aflat printre romii deportați în Transnistria, ca urmare a politicii rasiste practicate în România (vezi și România în al Doilea Război Mondial și Porajmos).Fonseca, p. 149
Interdicțiile privind realizarea spectacolelor cu urși au fost legiferate în întregul Bloc Estic. În România Comunistă, numeroasele grupuri de artiști ursari au fost împiedicate să intre în orașe, iar în timpul regimurilor conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu romii nomazi au fost supuși politicilor de sedentarizare Margareta Fleșner, Ioaneta Vintileanu, "Conflictele locale din județul Giurgiu și implicarea forțelor de poliție", in Ioaneta Vintileanu, Gábor Ádám, Poliția și comunitățile multiculturale din România, hosted by Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, retrieved 25 iunie 2007Fonseca, p. 150 (mulți dintre ei au fost sedentarizați încă de la întoarcerea lor din Transnistria).
Postcomunism miniatura|Romi călătorind cu un urs legat în Bulgaria, 1990 miniatura|Băiat îmbrăcat într-un costum de urs, Budapesta