thumb|right|Poetul Miron Radu Paraschivescu Miron Radu Paraschivescu () a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.
Viața și opera
După studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București și după studii de filologie la Facultatea de Litere din București, Miron Radu Paraschivescu desfășoară o susținută activitate redacțională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredințează că Miron Radu Paraschivescu, „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești” (SSra, I, 14). După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice țigănești (cu mai multe ediții „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică și alte remarcabile volume de versuri.
La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.
A fost căsătorit de cinci ori.[http:/www.pro-saeculum.ro/arhiva/51/51art39.pdf Miron Radu Paraschivescu - Iubiri și erotism]
Scrieri Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor, Craiova, 1938 Cântice țigănești, București, 1941; București, 1972 Pâine, pământ și țărani, Craiova, 1943 Cântare României, București, 1951 Laude, București, 1953 Laude și alte poeme, București, 1959 Declarația patetică, București, 1960 Poezii, București, 1961 Declarația patetică. Cântice țigănești. Laude și alte poeme, București, 1963 Bâlci la Râureni, București, 1964 Versul liber, București, 1965 Drumuri și răspântii, București, 1967 Tristele, București, 1968 Scrieri, vol. I-II, București, 1969, vol. III-IV, București, 1974–1975 Poeme, București, 1971 Ultimele, București, 1971 Poezii, București, 1973 Amintiri, București, 1975 Journal d'un heretique, traducere de Claude Jaillet, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, Paris, 1976; Povestind copiilor, București, 1990 Jurnalul unui cobai, 1994 Poeme, Iași, 2000
Traduceri Marie-Anne Desmarest, Torente, București, 1943 Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, București, 1944 Nikolai Tikhonov, Istorisiri din Leningrad, București, 1944 Mikhail Sholokhov, Școala urii, București, 1944 Jean Richard Bloch, Toulon, București, 1945 Alexander Pushkin, Basme..., București, 1945, Ruslan și Ludmila, București, 1951 Talmaciri din 8 poeti europeni, București, 1946 Claude Roy, Parisul răsculat, București, 1946 Maxim Gorki, Univesitățile mele, București, 1948 Nikolay Nekrasov, Poeme alese, București, 1953, Gerul, moșu cu nasu roșu, București, 1955, Opere alese, I-III, București, 1955–1959, Femeile ruse. Decembristele, București, 1956 Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, București, 1956, Poezii, București, 1957 (cu Vlaicu Bârna și Virgil Teodorescu), Poezii, București 1959 Juliusz Słowacki, Ceasul meditării, București, 1962 Giuseppe Ungaretti, Poezii, București, 1963 (cu Alexandru Balaci) Andre Malraux, Calea regală, București, 1971
Referințe critice
În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 și 1932, cu o interesantă dedicație: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi» (PScr, I, 5), „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude (marea verde ascunde „convulsii de epilepsie“, ochii ce se scurg „precum albușuri de ou“, carnea femeii este un arc voltaic); de la ermeticii solemni și muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulațiile dintre versuri și trece ideile prin marmora unui poem rece, sculptural» (SSra, I, 14).
După ciclul «Primele», poetul nu așază Cântice țigănești (1941), cum s-ar fi așteptat istoricul literar, ci Declarația patetică (1960), deoarece poemele de sub acest titlu «au fost scrise între anii 1934 și 1948)» (PScr, I, 41); „această ordine“ i se impune poetului prin „titlul programatic“ și prin faptul că «în genere este vorba de o poezie politică, directă sau ascunsă în parabole transparente», versurile „respirând un aer conspirativ“, „evitând sistematic marile teme abstracte ale poeziei“ și vorbind «într-un limbaj cât se poate de exact și de prozaic despre mântuirea omului prin luptă, despre pâinea unanimă și (după Paul Eluard) despre grădina suspendată a creierului» (SSra, I, 15). Tot aici aflăm și o amplă Ars poetica, datând din 1943, anunțând – după cum observă mai întâi Eugen Simion – «refuzul purismului, refuz din care tinerii poeți de după război vor face un program» (ibid., p. 16).
Este vorba, de fapt, despre „programul resurecțional“ datorat în mare măsură și acestei interesante Ars poetica, pusă de Miron Radu Paraschivescu și sub un incitant motto: „Ți-au murit bărbații, poezie...“ – Madeleine Andronescu. Și nu este întâmplătoare publicarea acestei Ars poetica de Miron Radu Paraschivescu, în anul 1960, an al primului pas hotărât al poeziei românești de ieșire / smulgere din conul de umbră al stalinismului cultural; este anul debutului editorial al lui Nichita Stănescu și al altor câțiva reprezentanți ai noii sale promoții lirice antiproletcultiste; pentru generația Labiș–Stănescu–Sorescu, devine un adevărat manifest incendiar, mobilizând-o spre „marea explozie lirică“ din anii 1964 și 1965: (PScr, I, 92 sqq.).
Addenda la „Declarația patetică“ reunește cinci poeme politice în tonalități whitmaniene – Patrice, Dulceața de zmeură, Ella Fitzgerald, Colind și Greva generală – scrise între anii 1961 și 1968. Abia după Addenda sunt antologate poemele din Cântice țigănești (1941), poeme care, prin reeditările din 1957 și 1958, au păstrat nestins jarul poeziei, transmițându-l generației resurecționale. Pentru că, după cum cu îndreptățire subliniază și Ov. S. Crohmălniceanu, «mai evident transpare fondul rafinat, modernist, din care țâșnește lirica de inspirație socială, protestatară, a poetului în Cântice țigănești. Ele veneau să celebreze o populație care, la data respectivă, era supusă exterminării rasiale.
Miron Radu Paraschivescu își lua ca model vestitul Romancero gitan al poetului Federico García Lorca, „privighetoarea Spaniei“, asasinat mișelește de falangiștii lui Franco. Cum existența nomadă a țiganilor a fost considerată mereu un simbol al libertății, gestul autorului căpăta o și mai accentuată semnificație politică antifascistă. Balada Cântic de poterași înfățișează chiar o urgie criminală dezlănțuită din senin asupra șatrei» (CrohL, II, 543); poemul Cântic de poterași este chiar dedicat «memoriei lui Federico García Lorca, privighetoarea Spaniei»: (PScr, I, 252 sqq.).
Țigănia / șatra – ca topos – cunoaște tensionarea între roșu (Eros) și negru (Thanatos) ca limite „tragic-spectrale / existențiale“. În balada Rică, „obiectivul mironparaschivesc“ țintit, din „periferie“, din Țigănia de Obor, se relevă de fapt în „opusul pol“, în „elita“, în „centrul“ unui București al anilor 1940 – 1941, proiectându-i țigănia – spațiu-capcană: cine-i respectă legile nescrise supraviețuiește, cine nu le respectă cade sub jungherul Sorții „migratoare“, aidoma protagonistului: (PScr, I, 209 sqq.).
După Cîntice țigănești, volumul I al Scrierilor lui Miron Radu Paraschivescu lasă cale liberă pentru Laude și alte poeme (1959) în care «nu mai găsim nici retorica whitmaniană din primele poeme, nici lirismul sentimental din Cântice»; «versul se clasicizează, anecdota și morala pătrund în poem»; «ereticul Miron Radu Paraschivescu străbate și el, fără revoltă, deșerturile literaturii sfătoase, „înaripate“ (cum o numește critica momentului), scriind, pe teme curente, poeme didactice și reflexive, fără originalitate» (SSra, I 24), după cum certifică Eugen Simion. Dar printre textele ce se constituie în tributul dat și de Miron Radu Paraschivescu proletcultismului – Cântarea României, Cinci toasturi de ziua partidului etc. – se ivesc și câteva caligrafii, memorabile poeme ale roadelor: («Laudă tomatei» – PScr, I, 309 sq.); («Mărul» – PScr, I, 311); începe să se releve «un fond clasic de inspirație ce va ieși la iveală în întregime de-abia în ultimele volume de versuri; până atunci, Miron Radu Paraschivescu dă sugestia creației obscure și laudă, în modul liric al lui Pillat (dar și al lui Anton Pann din poema poamelor !), sângele transparent, noblețea miezului roșu și, ca un veritabil spirit clasic, sacralizează plăcerea de a mușca din pulpa fructului răcoros» (SSra, I, 25).
Cu Versul liber (1965) „se închide“ primul volum de Scrieri. Prefața-manifest, Majuscule, reliefează în fața generației resurecției poetice un foarte interesant program de acțiune estetico-literară: «Cartea de față nu vrea câtuși de puțin să fie un exemplu rău pentru tineri; dimpotrivă, sper ca ei să nu găsească nimic altceva de învățat din ea, în afară, poate, de un surd protest împotriva rutinei. Dacă aș visa să le dau un sfat tinerilor poeți, este acesta: să evite rutina care se strecoară pe furiș în numele ordinei. Dar să caute ordinea, singura care le poate asigura cucerirea neîntreruptă asupra lor înșiși. La noi se practică mult acuma versul liber, acela a cărui apariție îl îngrozea pe Mallarmé, făcându-l să exclame pietrificat: „Ils ont touché au vers !...“ Și genialul meșter avea dreptate. Mă îndoiesc dacă, pornind de la refuzul oricărei discipline a artei, vom putea ajunge la esența ei. Esența e un miez ascuns ce pretinde o tehnică și un exercițiu prin care să fie descoperit și stăpânit.» (PScr, I, 371).
În continuare, Miron Radu Paraschivescu invocă pe Raymond Radiguet ce «declara că poezia „ține mai mult de precizie decât de vag“», definindu-i „și limitele și esența“, un recurs la «matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin care vechea și eterna poetică avea să ne transmită atâtea emoții captate». «Dar – spune în continuare Miron Radu Paraschivescu – geometria formei ascunde uneori în severitatea ei și o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoția închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăși. Și atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente – dacă pot spune astfel – din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoției vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o și mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mișcărilor sufletului, împinsă până la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănțuite la-ntâmplare, el trebuie să palpite ritmic și viu ca și în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieții, mai mult sugerată decât rostită. Iată ce mi se pare a fi actualitate în poezie. (...) Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea și formularea lor, care ne și face să-l credem pe cuvânt, ca și cum ar fi descoperit aceste lucruri pentru-ntâia oară. Actualitatea poeziei va fi așadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.» (PScr, I, 372).