alt=|miniatura| ‘Carlyle și Tennyson au vorbit și au fumat împreună.’ de J. R. Skelton, 1920 Literatura victoriană este literatura engleză din timpul domniei reginei Victoria (1837–1901). Secolul al XIX-lea este considerat de unii Epoca de Aur a literaturii engleze, în special pentru romanele britanice. În epoca victoriană, romanul a devenit principalul gen literar, iar scrierea în limba engleză din această perioadă reflectă transformările majore a mai multor aspecte ale vieții engleze, de la progresele științifice, economice și tehnologice la schimbările în structurile de clasă și rolul religiei în societate. Numărul de romane noi publicate în fiecare an a crescut de la 100 la începutul perioadei, la 1000 la sfârșitul acesteia. Printre romancierii celebri ai acestei perioade se enumeră Charles Dickens, William Makepeace Thackeray, cele trei surori Brontë, Elizabeth Gaskell, George Eliot (Mary Ann Evans), Thomas Hardy și Rudyard Kipling .

Perioada romantică a fost o perioadă de expresie abstractă și concentrare interioară; în perioada victoriană, scriitorii s-au concentrat, în mare parte, pe probleme sociale. Scriitori precum Thomas Carlyle au atras atenția asupra efectelor dezumanizante ale revoluției industriale și a ceea ce Carlyle a numit „Epoca mecanică”. Această conștientizare a inspirat subiectul altor autori, precum poeta Elizabeth Barrett Browning și romancierii Charles Dickens și Thomas Hardy. Lucrările lui Barrett despre munca copiilor i-au asigurat succesul într-o lume dominată de bărbați, în care scriitoarele au fost adesea nevoite să folosească pseudonime masculine. Dickens s-a remarcat prin umorul și tonul accesibil folosit în timp ce aborda probleme sociale, cum ar fi disparitatea de bogăție, iar Hardy și-a folosit romanele pentru a pune în discuție religia și structurile sociale.

Poezia și teatrul au fost prezente și ele în perioada victoriană. Robert Browning și Alfred Tennyson au fost cei mai remarcabili poeți ai Angliei victoriane. În ceea ce privește teatrul, abia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost produse lucrări semnificative. Printre dramaturgii de seamă ai vremii se numără Gilbert și Sullivan, George Bernard Shaw și Oscar Wilde . Stedman, Jane W. (1996). W. S. Gilbert, A Classic Victorian & His Theatre, pp. 26–29. Oxford University Press.

Ficțiunea în proză Charles Dickens se numără printre cei mai remarcabili romancieri victoriani. Cu accent pe caracterizarea puternică, Dickens a devenit extraordinar de popular în zilele sale și rămâne unul dintre cei mai populari și citiți autori ai lumii. Dickens și-a început cariera literară cu (1833–1836), care aduna povestiri publicate în diferite ziare și alte periodice. Primul său roman, (1836–1837), scris când avea douăzeci și cinci de ani, a cunoscut un succes deosebit, iar toate lucrările sale ulterioare s-au vândut extrem de bine. În timp ce la începutul secolului al XIX-lea majoritatea romanelor erau publicate în trei volume, serializarea lunară a fost reînviată odată cu publicarea romanului Pickwick Papers a lui Charles Dickens în douăzeci de părți, în perioada dintre aprilie 1836 și noiembrie 1837. Cererea a fost mare pentru ca fiecare serializare să introducă un element nou, fie că era vorba de o întorsătură a intrigii sau de un nou personaj, astfel încât să mențină interesul cititorilor. Dickens a lucrat într-un mod sârguincios și prolific pentru a produce scrisul distractiv pe care publicul și-a dorit, dar și pentru a oferi comentarii asupra problemelor sociale și a situației săracilor și asupriților. Cele mai importante lucrări ale sale includ Oliver Twist (1837–1839), Nicholas Nickleby (1838–1839) , A Christmas Carol (1843), (1846–1848), David Copperfield (1849–1850), (1852–1853), C1875 (1859) și Marile așteptări (1860–1861). Romanele sale de mai târziu devin din ce în ce mai întunecate, reflectând o tendință a scrisului victorian.

William Makepeace Thackeray a fost marele rival al lui Dickens în prima jumătate a domniei reginei Victoria. Cu un stil similar, dar cu o viziune ceva mai detașată, mai acerbă și satirică asupra personajelor sale. El tindea, însă, să dezvolte mai mult în scrierile sale societatea clasei de mijloc decât Dickens. El este cunoscut mai ales pentru romanele sale (1844) și Vanity Fair (1847–1848), care sunt exemple ale unei forme literare populare în literatura victoriană: un roman istoric în care este descrisă istoria recentă. miniatura| Surorile Brontë au scris ficțiune destul de diferită de cea obișnuită la acea vreme. Charlotte, Emily și Anne Brontë au scris ficțiune diferită de cea obișnuită în epoca lor, deși acestea nu au fost apreciate imediat de către criticii victorieni. Wuthering Heights (1847), singura lucrare a lui Emily, este un exemplu de romantism gotic scris din punctul de vedere al unei femei, care examinează teme precum clasa socială, mitul și genul. Romanul Jane Eyre (1847), scris de sora ei Charlotte, este un alt roman victorian important, cu teme gotice. Al doilea roman al lui Anne , The Tenant of Wildfell Hall (1848), scris într-un stil mai degrabă realist decât romantic, este considerat a fi primul roman feminist autentic.

Elizabeth Gaskell a scris lucrări notabile în această perioadă, inclusiv romanele (1848), (1851–1853), (1854–1855) și (1864–1866).

George Eliot (Mary Ann Evans) a produs, de asemenea, lucrări importante în această perioadă, în special (1859), (1860), (1861), (1871–1872) și (1876). Asemenea lui Brontë, ea și-a publicat scrierile sub pseudonim masculin.

Mai târziu în perioada victoriană, cele mai cunoscute romane ale lui Thomas Hardy sunt Far from the Madding Crowd (1874), (1886), (1891) și Jude the Obscure (1895). Renumit pentru portretul său cinic, dar idilic și descrierii vieții pastorale din mediul rural englez, opera lui Hardy a respins urbanizarea pe scară largă care a ajuns să marcheze epoca victoriană.

Alți romancieri importanți ai acestei epoci au fost (1815-1882), Wilkie Collins (1824-1889), George Meredith (1828-1909) și George Gissing (1857-1903).

Poezie

stanga|miniatura| Lord Tennyson, Robert Browning (1812–1889) și Alfred Tennyson (1809–1892) s-au numărat printre poeții de seamă din Anglia victoriană. Thomas Hardy a scris și poezie de-a lungul vieții, dar nu a publicat o colecție până în 1898. Poezia lui Gerard Manley Hopkins (1844–1889) a fost publicată postum în 1918. Algernon Charles Swinburne (1837–1909) este, de asemenea, o figură literară importantă a perioadei, în special pentru poeziile și scrierile sale critice. Poezia timpurie a lui WB Yeats a fost publicată și în timpul domniei Victoria. Abia în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost produse lucrări de teatru semnificative, începând cu operele comice ale lui din anii 1870, piesele lui George Bernard Shaw (1856–1950) din anii 1890 și cea a lui Oscar Wilde (1854–1900), The Importanest of Being .

Elizabeth Barrett Browning și Robert Browning s-au cunoscut mai întâi citindu-și poeziile unul celuilalt, iar ambii au produs poezii inspirate de relația lor. Atât Matthew Arnold, cât și Gerard Manley Hopkins au scris poezii care se află undeva între exultația naturii poeziei romantice și a poeziei georgiene de la începutul secolului al XX-lea. Cu toate acestea, poezia lui Hopkins nu a fost publicată până în 1918. Lucrările lui Arnold anticipează unele dintre temele acestor poeți de mai târziu, în timp ce Hopkins s-a inspirat din versurile poeziei engleze veche, cum ar fi Beowulf.

Rememorarea trecutului a fost o parte majoră a literaturii victoriane, cu un interes atât pentru literatura clasică, cât și pentru literatura medievală a Angliei. Această mișcare poate fi urmărită până la în colecțiile ei de poezie. Victorianilor le plăceau poveștile cavalerești; ei sperau să recâștige o parte din acel comportament curtenesc pentru cititorii de acasă și din imperiul mai larg. Cel mai bun exemplu în acest sens este de Alfred Tennyson, care a îmbinat poveștile Regelui Arthur, în special cele scrise de Thomas Malory, cu preocupările și ideile contemporane. Frăția Prerafaelită s-a bazat pe mituri și folclor pentru arta lor, unde Dante Gabriel Rossetti a fost considerat în același timp poetul principal printre ei.

Dramă În dramă, farsele, , și au concurat cu producțiile lui Shakespeare și cu dramele serioase ale unor personalități precum și . În 1855, compania germană Reed Entertainments a început un proces de ridicare a nivelului teatrului muzical în Marea Britanie, care a culminat cu celebra serie de opere comice de și a fost urmată în anii 1890 cu primele comedii muzicale edwardiene . Prima piesă care a obținut 500 de reprezentații consecutive a fost comedia londoneză de H. J. Byron, debutând în 1875. Noul său record uimitor de 1.362 de spectacole a fost depășit în 1892 de de . După WS Gilbert, Oscar Wilde a devenit principalul poet și dramaturg al perioadei victoriane târzii. Piesele lui Wilde, în special, se deosebesc de numeroasele piese acum uitate din epoca victoriană și au o relație mai strânsă cu cele ale dramaturgilor eduardieni precum George Bernard Shaw, a cărui carieră a început în anii 1890. Capodopera comică a lui Wilde din 1895, Importanța de a fi serios, a fost una dintre cele mai remarcabile piese ale sale, în care a oglindit cu ironie aristocrația, în timp ce arăta cu măiestrie virtuozică inteligența și înțelepciunea paradoxală. Piesele lui Arthur Wing Pinero au fost din nou puse în scenă în ultimele decenii.

Literatura pentru copii Victorianilor li se atribuie „inventarea copilăriei”, parțial prin eforturile lor de a opri munca copiilor și prin introducerea învățământului obligatoriu. Pe măsură ce copiii au început să citească, literatura pentru tineri a devenit o industrie în creștere. Nu numai scriitori consacrați au produs lucrări pentru copii (cum ar fi Istoria Angliei a lui Dickens), ci și un nou grup de autori dedicați copiilor. Scriitori precum Lewis Carroll ( Aventurile lui Alice în Țara Minunilor ), Anna Sewell ( Frumusețea neagră ) și (Insula de corali ) au scris în principal pentru copii, deși au avut un public adult. Alți autori precum Robert Louis Stevenson ( Insula comorii ) și Anthony Hope ( Prizonierul lui Zenda ) au scris opere îndreptate adulților, dar romanele lor de aventuri sunt acum clasificate ca fiind pentru copii. Alte genuri includ versuri aiurea, poezie care necesită un interes copilăresc (de exemplu, „ ”) de Lewis Carroll. În această perioadă, Poveștile școlii au înflorit: Zilele școlare ale lui Thomas Hughes, Tom Brown și Stalky & Co. de la Kipling sunt clasice.

Rareori aceste publicații erau concepute pentru a capta plăcerea unui copil; totuși, odată cu creșterea utilizării ilustrațiilor, copiii au început să se bucure de literatură și au putut învăța concepte morale într-un mod mai distractiv. Odată cu acceptarea nouă a cititului de plăcere, basmele și poveștile populare au devenit populare. Compilarea poveștilor populare de către mulți autori, cu subiecte diferite, a făcut posibil ca copiii să citească literatură despre multe subiecte care îi interesau. Existau diferite tipuri de cărți și reviste scrise pentru băieți și fete. Poveștile pentru fete tindeau să fie domestice și să se concentreze pe viața de familie, în timp ce poveștile pentru băieți erau mai mult despre aventuri.

Nonficțiune miniatura| Lucrarea lui Charles Darwin Despre originea speciilor a marcat societatea de-a lungul erei Victoriene și o face și astăzi.

Știință, filozofie și descoperiri