Domèvre-sur-Vezouze

Domèvre-sur-Vezouze este o comună franceză situată în departamentul Meurthe-et-Moselle, în regiunea Grand Est.

Geografie [{ "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1075351", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}, { "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1344620", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}]

Localizare Domèvre se află în câmpia subvosgiană, într-o regiune care, la origine, era puternic împădurită. Defrișările succesive au lăsat locul terenurilor agricole și pajiștilor, însă pădurea ocupă încă mai mult de un sfert din suprafața comunei.

Întregul ținut era desemnat de romani sub numele de Vogasus, Vosagus sau Vosasus — denumiri din care provin numele actuale Vosges și Vezouze.

Datorită proximității Munților Vosgi, zona este expusă inundațiilor în timpul iernii sau la începutul primăverii, precum și furtunilor de grindină vara, care duc adesea la distrugerea recoltelor.

Comune limitrofe

Hidrografie Comuna se află în bazinul hidrografic al Rinului, făcând parte din bazinul Rin-Meuse. Teritoriul său este străbătut de râul Vezouze și de pârâurile Albe, Danube și Vacon.

Vezouze, cu o lungime de 75 km, își are izvorul în comuna Saint-Sauveur și se varsă în Meurthe, la Rehainviller, după ce traversează 24 de comune.

Caracteristicile sale hidrologice sunt măsurate la stația hidrologică din Blâmont: debitul mediu lunar: 1,55 m³/s; debitul mediu zilnic maxim: 24,6 m³/s, atins la viitura din 4 octombrie 2006; debitul instantaneu maxim: 56,9 m³/s, înregistrat la 13 ianuarie 2004.

Climă În 2010, clima comunei era de tip climat montan, conform unui studiu al Centrului Național de Cercetare Științifică bazat pe o serie de date care acoperă perioada 1971-2000. În 2020, Météo-France publică o tipologie a climei din Franța metropolitană în care comuna este expusă unui climat semi-continental și se află în regiunea climatică Vosgi, caracterizată de o pluviometrie foarte ridicată (1.500 până la 2.000 mm/an) în toate anotimpurile și o iarnă aspră (sub 1 °C).

Pentru perioada 1971-2000, temperatura medie anuală este de 9,6 °C, cu o amplitudine termică anuală de 16,8 °C. Cantitatea medie anuală de precipitații este de 979 mm, cu 12,4 zile de precipitații în ianuarie și 9,7 zile în iulie. Pentru perioada 1991-2020, temperatura medie anuală observată la stația meteorologică cea mai apropiată, situată în comuna Saint-Maurice-aux-Forges la 7 km distanță în linie dreaptă, este de 10,5 °C, iar cantitatea medie anuală de precipitații este de 837,4 mm.

Pentru viitor, parametrii climatici estimati pentru comună pentru anul 2050, conform diferitelor scenarii de emisii de gaze cu efect de seră, pot fi consultati pe un site dedicat publicat de Météo-France în noiembrie 2022.

Urbanism Tipologie La 1 ianuarie 2024, Domèvre-sur-Vezouze este clasificată drept comună rurală cu habitat dispersat, conform noii grile comunale de densitate în șapte niveluri, definite de INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice) în anul 2022. Localitatea se află în afara unității urbane și în afara ariei de atracție a orașelor.

Utilizarea terenurilor Utilizarea terenurilor din comuna Domèvre-sur-Vezouze, conform bazei de date europene privind ocuparea biogeofizică a solurilor Corine Land Cover (CLC), se caracterizează prin predominanța terenurilor agricole (56,9 % în 2018), o proporție relativ similară cu cea din 1990 (56,4 %). Repartizarea detaliată în 2018 este următoarea: terenuri arabile (42,4 %), păduri (39,3 %), pajiști (12,3 %), zone urbanizate (3,8 %) și zone agricole eterogene (2,2 %). Evoluția ocupării terenurilor în comună și a infrastructurilor sale poate fi observată pe diferitele reprezentări cartografice ale teritoriului: harta Cassini (secolul XVIII), harta de stat-major (1820-1866) și hărțile sau fotografiile aeriene ale IGN pentru perioada actuală (1950 până în prezent).

thumb|600px|centre|Harta infrastructurii și utilizării terenului a comunei în 2018 (CLC).

Toponimie Numele localității este atestat sub diferite forme: Ecclesia Domni Apri (secolul al XIII-lea), Domepvre (1479), Dompmevre (1506), Dompmeyvre (1538), Dommeyvre (1549), Dom-Epvre (1594), Dommêvre (1600), Domêvre-sur-Vezouse (1779). Acest hagiotoponim ascuns, atestat pentru prima dată în secolul al XIII-lea sub forma (ecclesia) Domni Apri, provine din latinescul medieval Domnus Aper, unde Domnus, care înseamnă literal „stăpân” sau „maestru”, desemnează sfântul. Acest tip de toponim, care îl prezintă pe un sfânt drept protector și stăpân al unui loc și al locuitorilor săi, își are originea în Evul Mediu timpuriu. Sfântul Èvre, al șaptelea episcop de Toul, era deosebit de venerat în acest diecez (unde se numără aproximativ cincizeci de biserici dedicate lui). Mențiunea situării „pe Vezouze” apare abia în 1779, iar denumirea Domèvre-sur-Vezouze a fost oficializată la 25 iunie 1936.

Vezouze este un râu care curge în departamentul Meurthe-et-Moselle, în regiunea Grand Est.

Istorie Evul Mediu De la începuturile sale, în jurul secolului al IX-lea, satul Domèvre s-a aflat sub dominația mai multor seigneurii fragmentate și temporare. În anul 1010 — dată capitală pentru Domèvre — episcopul de Toul, Berthold, a donat seigneuría Domèvre-sur-Vezouze abației Saint-Sauveur (din Vôge, o mănăstire benedictină de călugări), situată la aproximativ 13 km spre est de Domèvre, în inima pădurii vosgiene. În jurul anului 1185, abația a fost preluată de canonicii regulați ai Sfântului Augustin.

Stăpânul satului Domèvre era, așadar, un abate care exercita autoritatea în deplinătatea sa. Neavând prin funcția sa „braț armat”, acesta solicita sprijinul unor voués (apărători laici), care erau fie prepozitura din Blâmont până în 1506, fie cea din Lunéville, în numele ducelui de Lorena. Acești voués intervenau în viața satului, încercând să își amestece în mod avantajos prerogativele cu cele ale stăpânului cleric. Astfel, autoritatea seigneurului ecleziastic putea fi contestată de locuitori printr-un recurs grațios adresat voué-ului laic. Cu toate acestea, abatele își păstra toate drepturile de justiție și alte privilegii (dreptul de pescuit, de banalitate, dreptul exclusiv de vânătoare etc.), iar locuitorii aveau diverse obligații — precum participarea obligatorie la slujbele de duminică și la sărbători la abație, sub pedeapsa sancțiunii — și prestații în muncă.

Astfel, dintr-o suprafață totală arabilă de 750 de hectare în parohie, locuitorii asigurau prin corvezi (corvezi de arat, de cosit, de seceriș etc.) exploatarea celor 107 hectare de teren arabil care aparțineau domeniului abatial (dintr-un total de 125, restul de 18 hectare fiind rezervate călugărilor), exploatând pentru propriul lor folos 625 de hectare. În plus, ei erau supuși unei zeciuieli de 10 % asupra întregii producții agricole, unei redevențe de 3 % plătibilă în bani și unei prelevări de un sfert din semințele lor.

Numai abatele avea dreptul de a promulga reglementări și ordonanțe, care erau proclamate de două ori pe an în cadrul adunărilor (plaids annaux) ce se țineau la Domèvre, în biserică, sub președinția seigneurului abate, în prezența obligatorie a tuturor locuitorilor; absența era sancționată cu o amendă plătibilă abației.

Abatele de Saint-Sauveur a întemeiat în secolul al XII-lea, pe malul drept al râului Vezouze, o „fermă monastică” (grange monastique), iar situația Domèvre-ului (din punct de vedere agricol și climatic) s-a dovedit a fi mai avantajoasă decât cea a Saint-Sauveur-ului.

Abația Saint-Sauveur a suferit trei distrugeri majore: un incendiu devastator în 1470, distrugerea din timpul revoltei țărănești din 1525 și, în cele din urmă, prădarea de către trupele hughenote în 1568. Din fosta abație Saint-Sauveur nu s-a păstrat decât corul, care a devenit biserică parohială.

Epoca modernă Astfel, în anul 1571, abatele a decis să părăsească abația ruinată și să se stabilească la Domèvre, al cărui seigneur era și care număra aproximativ 400 de locuitori. Situația se complica însă din cauza limitelor diecezane. Într-adevăr, granița dintre triburile galice ale leuților din Toul și cele ale celților mediomatrici (Metz) fusese fixată de cursul râului Vezouze, iar diecezele create în perioada francă au preluat aceleași delimitări. Astfel, malul drept al Vezouzei, unde se afla ferma monastică, se afla sub jurisdicția episcopului de Metz, în timp ce abația Saint-Sauveur era sub autoritatea episcopului de Toul. După numeroase dificultăți, clădirile noii abații din Domèvre au fost finalizate în 1576. Această apropiere de limita diecezană i-a permis abatelui să obțină o mai mare libertate în exercitarea autorității sale.

Din nefericire, în septembrie 1587, bande de reîtres (mercenari germani călări) au devastat satul și au distrus complet abația. Reconstrucția a fost lentă și anevoioasă. În plus, între anii 1618 și 1648, Războiul de Treizeci de Ani a pustiit Lorena prin abuzurile trupelor de ocupație. Acestora li s-au adăugat recolte slabe și epidemii de ciumă. Călugării din Domèvre au abandonat noua lor abație, abia renovată, pentru a găsi refugiu la abația Belchamp (ale cărei ruine, rămase după Revoluție, se află la limita comunei Méhoncourt). În octombrie 1638, o bătălie a avut loc la Domèvre între trupele lorenene și cele franceze, iar satul a fost supus unui jaf complet de către ocupanții francezi. În 1642, călugării au fost nevoiți din nou să fugă, iar în 1644 o treime din locuințele satului au fost incendiate. În 1647, abația a fost din nou prădată.

Abia în 1649 s-au reinstalat calmul și liniștea la Domèvre (denumit atunci Domèvre-l’Abbaye pentru a-l deosebi de alte sate omonime), iar clericii s-au întors definitiv în abație. Merită amintit că în anii 1625 și 1626 Pierre Fourier a petrecut mai multe sejururi acolo și a reformat abația, integrând-o în congregația Notre-Sauveur, în timp ce se afla în misiune la Badonviller — un important centru al protestantismului și capitala comitatului Salm.

Henri de la Tour d'Auvergne, Viconte de Turenne, aflat în drum spre Alsacia, a înnoptat la abația din Domèvre în decembrie 1644. Călugării au făcut ca domeniul lor să prospere: au creat pajiști artificiale, iazuri pentru pescuit, au organizat transportul lemnului pe râul Vezouze și au angajat meșteșugari calificați. Între 1729 și 1765 a avut loc o amplă și remarcabilă reconstrucție a complexului abatial: mănăstire, claustru (grădină interioară de 25 pe 32 m), cartierul de locuit și biserica abatială (30 m lățime și 45 m lungime, cu două turnuri în formă de bulb, încoronate cu cruci, asemănătoare cu cele de la abația din Belmont). O adevărată minune, care însă nu avea să dureze mai mult de o jumătate de secol... La sfârșitul secolului al XVIII-lea, abația a devenit sediul congregației Notre-Sauveur, condusă de generalul Joseph de Saintignon, care a murit acolo, părăsit de toți, în timpul Revoluției.

Revoluția franceză și Imperiul În anul 1791 a avut loc vânzarea întregului patrimoniu al abației. Totul a fost jefuit: uși, ferestre, podele, acoperișuri (64 000 de ardezie)... Cele 7 600 de volume ale magnificei biblioteci au dispărut, cu excepția câtorva exemplare salvate și regăsite ulterior la Nancy. Doar câteva elemente au reușit să scape furiei distructive: astfel, un amvon și două confesionale au fost păstrate în biserica Saint-Maurice din Blâmont.

Epoca contemporană