Convenția Democrată Română (CDR, denumită la înființare Convenția Democratică) a fost o alianță politică și electorală formată în anul 1991 de partidele care, la fondarea convenției, reprezentau opoziția față de guvernarea Frontului Salvării Naționale (FSN). CDR a câștigat alegerile parlamentare din anul 1996 și, împreună cu Uniunea Social Democrată (alcătuită din Partidul Democrat și Partidul Social-Democrat Român) precum și cu Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR/RMDSZ), a format o largă coaliție politică de guvernare a României până în noiembrie 2000. Începând din 13 august 1996, denumirea a fost ușor modificată în Convenția Democratică din România. CDR a fost desființată în anul 2000.

Constituirea CDR Viața politică din România imediat după revoluția din 1989 s-a caracterizat prin dominația exercitată de Frontul Salvării Naționale (FSN), care la alegerile din 1990, obținuse circa 66% din voturile exprimate, iar președintele Ion Iliescu, candidatul susținut de FSN, câștigase alegerile prezidențiale cu circa 85% din voturi. Opoziția, reprezentată în principal de vechile partide istorice care renăscuseră după Revoluția din 1989 – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD – în fapt continuator al Partidului Național Țărănesc), Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR), – precum și de partide nou înființate (Partidul Alianței Civice, Partidul Ecologist din România, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Unității Democratice), dar care nu beneficiau de resursele partidului hegemonic, FSN, era încă fărâmițată, iar niciunul dintre aceste partide nu putea să obțină de unul singur voturi suficiente pentru a contracara noua forță politică aflată sub conducerea președintelui Ion Iliescu, pe care alegătorii îl asociau cu doborîrea vechiului regim comunist, deși unii dintre liderii partidelor istorice și dintre reprezentanții societății civile îl socoteau drept un continuator direct, sub o fațadă democratică, al Partidului Comunist Român.

Pe 13 noiembrie 1990, s-au întălnit la București președinții celor 6 partide membre ale Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (Corneliu Coposu - PNȚCD, Radu Câmpeanu - PNL, Sergiu Cunescu - PSDR, Domokos Geza - UDMR, Otto Weber - PER, Nicolae Manolescu - PAC) și au hotărât adoptarea unei strategii comune în alegerile generale. Pe 26 noiembrie 1991, cele șase partide din CNID, cărora și s-au adăugat alte formațiuni ale Forumului Democratic Antitotalitar, precum și Alianța Civică, au decis să formeze o alianță electorală și politică, sub numele de Convenția Democratică. Membrii fondatori ai CD au fost: PNȚCD, PNL, PSDR, UDMR, PER, PAC, Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația 21 Decembrie, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi). CDR nu a fost o alianță a ”forțelor de dreapta”, așa cum o prezentau adversarii din FDSN, întrucît includea un partid de stînga, Partidul Social Democrat Român, care era membru al Internaționalei Socialiste. În plus, CDR includea un partid etnic, UDMR, care lupta împotriva partidului hegemonic FDSN, ceea ce a împiedicat ca în România să se constituie un clivaj etnic. CDR a preluat de la Alianța Civică deviza ”Nu putem reuși decît împreună”. Simbolul electoral al noii coaliții politico-electorale a fost cheiaPavel, Huiu, ”Nu putem reuși decît împreună”. O istorie analitică a Convenției Democratice, pp. 70, 89..

Din pricina calculelor electorale făcute de Radu Câmpeanu, pe 11 aprilie 1992, Partidul Național Liberal a ieșit din Convenția Democratică. Din pricina faptului că o parte importantă dintre membrii PNL nu doreau să părăsească CD, au fost constituite două noi partide liberale; la sugestia lui Corneliul Coposu, Partidul Național Liberal și Partidul Național Liberal-Convenția Democratică au constituit Alianța Liberală, care a intrat apoi în CD pe 3 iunie 1992. Împreună cu acestea, au mai fost primite ca membri Asociația ”21 Decembrie”, Uniunea Șomerilor din România, și Așezămîntul Cultural ”Ion C. Brătianu”. În această nouă componență s-a hotărît reînscrierea la tribunal sub denumirea Convenția Democratică din RomâniaPavel, Huiu, ,Nu putem reuși decît împreună, p. 117-118.. Una dintre consecințele ieșirii PNL din CDR a fost că partidul condus de Radu Câmpeanu nu a mai reușit să intre în parlament la alegerile din 1992.

În cursul anului 1992 a mai intrat în CDR și Federația Ecologistă din România (august).

CDR la alegerile din 1992

În alegerile locale de la începutul anului 1992, noua alianță politică și-a demonstrat forța, clasându-se pe locul al doilea, după Frontul Democrat al Salvării Naționale, formațiune politică desprinsă din Frontul Salvării Naționale, dar care reunea majoritatea foștilor membri ai acestuia. Un succes electoral major a fost reprezentat de alegerea ca primar al municipiului București a lui Crin Halaicu, un reprezentant al CDR, propus de către PNL. Însă în aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit scindarea partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal – Convenția Democratică, care a rămas în cadrul alianței.

Plecarea PNL a determinat reorganizarea CDR, realizată pe baza unui nou protocol semnat la 24 iunie 1992, și a făcut ca alianța să fie dominată acum de PNȚCD și liderul acestuia Corneliu Coposu. Numele PNȚCD a continuat să fie legat de cel al CDR până la alegerile din 2000. La 27 iunie 1992, CDR a decis susținerea candidaturii lui Emil Constantinescu în alegerile prezidențiale ce urmau a avea loc în toamna acelui an.

CDR s-a prezentat în fața alegătorilor din România cu un program extrem de ambițios, pe termen lung, intitulat ”Platforma-Program a Convenției Democratice din România, pentru scoaterea Țării din criză prin LEGE, ADEVĂR, RECONCILIERE și REFORMĂ”. În esență, acel program urmărea schimbările ”prin construirea statului de drept, în care puterile legislativă, executivă și judecătorească să fie separate și garantat controlul lor reciproc, a unei economii de piață,” iar obiectivul esențial era ”desprinderea totală de comunism” prin ”schimbarea mentalităților, refacerea statului de drept, asigurarea securității sociale și reintegrarea României în circuitul european”Vezi ”Anexa 8”, ”Platforma-Program a CDR pentru scoaterea Țării din criză prin LEGE, ADEVĂR, RECONSTRUCȚIE și REFORMĂ” (august 1992), în Pavel, Huiu, Nu putem reuși decît împreună, pp. 529-555.. Respectivul program avea să stea la baza programului de guvernare de după cîștigarea alegerilor din 1996.

Alegerile parlamentare și prezidențiale din septembrie – octombrie 1992 au consolidat poziția CDR ca principală forță de opoziție. Alianța a obținut circa 20% din voturi la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, obținând 31,24% din voturi (în primul tur de scrutin), respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea.

În noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din poziția de președinte al Convenției, recomandându-l ca succesor pe Emil Constantinescu.

Eforturi de redefinire

Coabitarea partidelor politice în interiorul Convenției a fost relativ dificilă. Printre sursele de tensiune cele mai importante erau eforturile partidelor mai mici de a realiza o contrapondere la dominația PNȚCD, precum și politica UDMR de a obține autonomia teritorială pe criterii etnice. Pe rând, PSDR, UDMR, Partidul Liberal ’93 și Partidul Alianța Civică aveau să părăsească alianța, în perioada februarie – martie 1995.

La 22 martie 1995, Constantinescu a fost reales ca președinte al CDR, ceea ce în mod automat însemna susținerea acestuia la candidatura pentru funcție de președinte al României. În toamna anului 1995, CDR și-a lansat platforma politică pe baza căreia urma să acționeze în alegerile locale și generale din 1996, care a primit numele de „Contractul cu România” (23 noiembrie 1995). CDR nu a renunțat la programul său pe termen lung, ”Platforma-Program a Convenției Democratice din România, pentru scoaterea Țării din criză prin LEGE, ADEVĂR, RECONCILIERE și REFORMĂ”. În esență, acel program urmărea schimbările ”prin construirea statului de drept, în care puterile legislativă, executivă și judecătorească să fie separate și garantat controlul lor reciproc, a unei economii de piață”, a cărui realizare cerea un efort îndelungat, ci a venit cu o propunere suplimentară, alcătuită din obiective mai precise, care puteau fi realizate în scurt timp și verificate.

Ideea ”Contractului cu România” i-a venit lui Corneliu Coposu în urma vizitei efectuate în Statele Unite ale Americii, la Convenția Partidului Republican, unde a fost prezentat documentul ”Contract with America”. Prin urmare, Contractul cu România promitea obiective care puteau fi realizate în primele 200 de zile de la preluarea guvernării: punerea în posesie a tuturor proprietarilor care nu se aflau în litigiu; înaintarea în Parlament a unui pachet de propuneri legislative pentru rezolvarea unor probleme concrete din agricultură; recalcularea pensiilor țăranilor foștii membri CAP; proiecte pentru construirea unor cămine studențești; elaborarea unui program guvernamental pentru integrarea economică a tinerilor și de sprijinire a persoanelor angajate pentru prima dată; recalcularea pensiilor de asigurări sociale; elaborarea unor indicatori sociali minimali pentru determinarea costului vieții și a unui nivel de trai decent; propuneri de legi pentru sprijinirea mamelor care au născut; propunere legislativă pentru controlarea averii tuturor demnitarilor; precum și alte propuneri legislative și de programe guvernamentale din multiple domenii de activitatePentru toate propunerile legislative și de politici publice, vezi ”Anexa 9”, ”Contractul cu România. Programul celor 200 de zile”, Pavel, Huiu, ”Nu putem reuși decît împreună”. O istorie analitică a CD, pp. 546-547..

Istoria CDR a fost destul de agitată, astfel încît două dintre partidele membre fondatoare au părăsit alianța înainte de alegerile din 1996. După ce PNL, al doilea partid istoric, a părăsit Convenția, ulterior alte două partide membre fondatoare și-au ales un alt drum. Mai întîi partidul de stînga istoric, PSDR, care a format împreună cu Partidul Democrat o nouă alianță electorală, Uniunea Social Democrată. Ulterior, partidul etnic, UDMR a fost presat să părăsească CDR, pentru a nu provoca în Transilvania un antagonism între majoritatea românească și minoritatea maghiară. S-a convenit însă că dacă CDR avea să cîștige alegerile, pentru a asigura o majoritatea în parlament, să se constituie o coaliție executivă (”coaliția celor trei coaliții”) între CDR, Uniunea Social Democrată și UDMR (în interiorul căruia existau alte partide mici ale maghiarilor, de facturi doctrinare diferite)Pentru analiza împrejurărilor complexe care au dus la părăsirea Convenției Democratice de către partidul istoric de stînga, PSDR, și de către partidul etnic maghiar, UDMR, vezi Pavel, Huiu, Nu putem reuși decît împreună, capitolul ”Opoziția între figurație și construcție politică”, pp. 160-243..

Alegerile locale și generale din 1996

Alegerile locale din iunie 1996 au demonstrat ascensiunea popularității CDR. Aceasta a obținut un număr aproximativ egal de voturi cu partidul de guvernare de la acel moment – Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), care era succesorul fostului FDSN. Alegerile locale din București au fost din nou câștigate de CDR, care a obținut atât mandatul de primar al Capitalei, prin Victor Ciorbea, cât și cinci dintre cele șase primării de sector.