Formarea statelor medievale românești este un proces istoric care se derulează începând cu secolul al VIII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din țările medievale române se emancipează treptat de stăpânirea împărățiilor sau a regatelor vecine, și care se încheie cu întemeierea voievodatelor istorice românești: Țara Românească și Moldova.
Migrații prin actualul teritoriu al României între secolele al III-lea și al XII-lea
După retragerea aureliană a Romanilor în anul 271, triburile gotice au dominat și s-au așezat temporar în partea sud-estică a teritoriului actualei Românii, în timp ce Imperiul Roman continua să existe în sudul Dunării, inclusiv Dobrogea. Goții au fost izgoniți la sfârșitul secolului al IV-lea de către huni, un popor nomad venit din stepele Asiei. Vestul Daciei a făcut parte din Imperiul hun panonic până la moartea lui Attila (453). Triburile gepide, de neam germanic, au luat locul hunilor, până când au fost înglobate în Hanatul Avarilor din Bazinul Panonic. Avarii, un popor turc înrudit cu hunii, au intrat în Europa în secolul al VI-lea (562-567). Ei s-au stabilit în Panonia, de unde temporar au căutat să se extindă către est și vest.
În Hanatul Avar panonic au venit și alte triburi migratoare: lombarzii și slavii, care au fost și ei înglobați în Hanat. Lombarzii nu au stat mult în Panonia, îndreptându-se spre Italia, unde au creat regatul Lombardiei. După secolul al VI-lea slavii au participat, împreună cu avarii, la campaniile lor de prădă la sud de Dunăre, iar după ce Hanatul a încetat să mai existe din cauza presiunilor francilor din est, slavii au ocupat unele din vechile teritorii avare. Atât în Dacia, cât și în sudul Dunării, slavii s-au așezat și conviețuit în timp cu daco-romanii și traco-romanii. Astfel limba romanică de până în sec al VI-lea s-a transformat treptat în proto-română, cu unele influențe slave.
Pe vremea migrațiilor, după ce majoritatea orașelor romane dacice au fost distruse de barbari migratori, daco-romanii s-au organizat în obști sătești, numite de istorici Romanii populare și de popoarele vecine Vlahii, denumire prin care acestea le deosebeau de Sclaveniile slavilor, și care au lăsat toponimele ca Vlahia, Vlașina, Vlahina, Blatnița, Vlăsia, Vlașca, Romania Planina, Stari Vlah, Montana, și altele asemănătoare.
Spre a doua jumătate a secolului al VI-lea, proto-bulgarii, de neam turanic, ce veneau de pe Volga, sub conducerea hanului Asparuh, i-au forțat pe bizantini să le cedeze Moesia și Transalpina. Bulgarii și românii au avut temporar un destin comun în istoria medievală timpurie, contribuind în măsură egală la formarea Imperiului româno-bulgar condus de familia de origine română a Asăneștilor. Imperiul era de fapt un regat, denumit în documentele vremii Româno-Bulgar sau Româno-Grec, și a durat între anii 1187 și 1256.
Atestări O inscripție runică ce datează de la mijlocul secolului XI, din localitatea suedeză de pe insula Gotland îi menționează pe românii stabiliți în spațiul est-carpatic. În cea mai veche atestare este menționat că un vareg este ucis de un "blakumen" în timpul călătoriei sale (drumul fiind de la Marea Baltică spre Constantinopol, de-a lungul coastei moldovenești la Marea Neagră). Românii apar menționați în Saga lui Eymund, opera literară islandeză din secolul XIII. Relatează că în armata cneazului rus Sviatopluk s-au aflat și "blokumenn" - românii. Saga lui Olaf și Cercul Lumii redactate în anii 1220 menționează Blokumannaland- Țara românilor, fiind situată în peninsula Balcanică. În Saga lui Egil și Asmund, compusă în secolul XIV, se menționează o țară a românilor în vecinătatea Rusiei, în spațiul est-carpatic. În Cartea Creației și istoriei, redactată în anul 966, un autor arab menționează "valadj" - vlahii sau românii.
Cronicarul bizantin Niketas Choniates relatează că împăratul Andronic I Comnen, aflat în perioada de detenție, a evadat din închisoare și s-a refugiat în Rusia în 1164. A fost prins de vlahi, localizați în vecinătatea Dunării și în nordul Moldovei. În Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), la nunta lui Attila cu Krimhilda, a fost invitat ducele Ramunc din țara vlahilor, venit cu 700 de însoțitori.
Într-un poem german compus în 1260 menționează Ramunge în Țara Vlahilor și în Moldova.
Cavalerii teutoni ce au fost staționați de regele maghiar Andrei al II-lea al Ungariei în Țara Bârsei, cu rolul de a apăra granița sud-estică împotriva cumanilor, și-au extins autoritatea și peste curbură Carpaților, ajungând până la Dunăre. Nerecunoscând autoritatea regelui maghiar și planul de a înființa un stat propriu supus papalității, relațiile dintre ei și maghiari s-au deteriorat. În cele din urmă, teutorii au fost înlăturați de o dominație bisericească prin intermediul episcopiei cumanilor. În 1228 o parte din cumani așezat la curbură Carpaților s-au convertit la creștinism și au înființat episcopia cumanilor supusă arhiepiscopiei maghiare de la Esztergom. În corespondență papală a fost un act din 1234 emis de Papa Grigore al IX-lea ce atestă existența structurilor politice românești în regiune, a unui grup uman cuprins în cadrele unui organism politic și ecleziastic. După invazia mongolă, teritoriile est-carpatice au intrat sub dominația mongolilor timp de un secol, sursele scrise fiind tot mai sărace în informații.
Structurile politice românești de la mijlocul secolului al XIII-lea din spațiul sud-carpatic sunt pomenite în Diploma Ioaniților din 1247. Pentru că fragilitatea sistemului defensiv al regatelor creștine din centrul Europei a fost demonstrată de invazia mongolă, în 1245 papalitatea a convocat primul conciliu de la Lyon, fiind disputate problemele bisericești și problema apărării graniței estice a lumii creștine în față hoardelor mongole. S-a decis fortificarea regiunilor de granița. Astfel, regele maghiar, Béla al IV-lea i-a adus pe cavalerii ioaniți în 1247, oferindu-le diplomă prin care erau reglementate raporturile dintre cavaleri și regalitatea. Diploma atestă existența unor structuri politice între Dunăre și Carpați, în dreapta Oltului fiind Țara Severinului, cnezatele lui Ioan și Farcaș și cnezatul voievodului Litovoi. Cnezatul voievodului Litovoi cuprindea și Țara Hațegului, iar în stânga Oltului se situa voievodatul lui Seneslau în regiunea Argeșului până la creastă munților. Restul teritoriului din stânga Oltului era numit Cumania datorită dominației cumane. Cnezatele și voievodatele erau sub suzeranitate maghiară, supuse de maghiari după 1230 în timpul campaniilor maghiare împotriva Țaratului Vlaho-Bulgar. Sunt impuși banii de Severin pentru a atestă autoritatea maghiară în regiunea din dreapta Oltului. Își fac apariția călugării dominicani, care au încercat să-i convertească pe românii ortodocși la catolicism. Invazia mongolă a spulberat autoritatea maghiară din sudul Carpaților și după retragerea acestora, regalitatea maghiară i-au readus pe cnezii și voievozii români în sfera acestuia. Voievodul Seneslau, ce s-a luptat cu mongolii și a fost învins în 1241, s-a supus maghiarilor. Prin documentul din 1241, Banatul Severinului, cnezatele lui Ioan și Fărcaș erau sub autoritatea cavalerilor ioaniți. Țara lui Litovoi și cea a lui Seneslau erau supuse direct de regele maghiar. Veniturile erau împărțite după această ierarhie, Litovoi și Seneslau beneficiind de statuturi privilegiate, purtau titluri de voievozi, dovedind un nivel ridicat de organizare politică și fiind recunoscuți de regalitatea maghiară. Cavalerii Ioaniți urmau să cucerească Cumania, fiind singurii beneficiari ai veniturilor din acel teritoriu. Nu s-a putut realia însă, iar sursele scrise sunt sărace în această privința. Cert e că regiunea din dreapta Oltului a rămas sub suzeranitatea maghiară până în secolul XIII, iar în această perioada, Banatul Severinului este menntionat în dcumentele de cancelarie maghiare.
Țaratul Vlaho-Bulgar al Asăneștilor
Creștinându-se, proto-bulgarii au format Primul Țarat Bulgar, care a ajuns la apogeul său teritorial în timpul țarului Samuil I cel Mare, cuprinzând majoritatea obștilor sătești ale proto-românilor, devreme ce se întindea de la Marea Adriatică la Marea Neagră, și de la Tisa și Nistru până în Macedonia. În timp, proto-bulgarii s-au amestecat cu slavii, formând neamul slav al bulgarilor.
Românii din sudul Dunării sunt cel mai frecvent menționați în sursele bizantine. Politic, după anul 1018, întregul teritoriu până la Dunăre aparținea bizantinilor. Este atestată prezența românilor în 1094, când în timpul unei campanii conduse de cumani împotriva bizantinilor, un român pe nume Bădilă l-a înștiințat pe împăratul bizantin de incursiunea inamică. Ana Comnena afirmă că românii i-au ghidat pe cumani prin păsurile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnen a recrutat o oaste română pentru a lupta împotriva ungurilor. La sfârșitul secolului XII, după o strânsă colaborare militară cu Imperiul Bizantin, vlahii sau românii sud-dunăreni s-au simțit serios amenințați atunci când regele Isaac al II-lea Angelos a crescut obligațile fiscale, pregătindu-și nunta cu fiica regelui Ungariei. Au încercat să înduplece autoritatea bizantină pentru a-și păstra vechile privilegii. În 1185, frații Petru și Asan au fost trimiși de comunitățile de vlahi ca soli la Kypsela, curtea regelui lui Isaac pentru a obține micșorarea dărilor. Nu i-a ascultat și le-a respins cererile. Cei doi frați au declanșat răscoala și Petru s-a încoronat. După ce o serie de generali înclinați spre trădare, împăratul însuși a condus campania din 1186. Frații Petru și Asan s-au refugiat în nordul Dunării, cerând sprijinul cumanilor. Apoi, au recuperat teritoriile bizantine după ce împăratul a lăsat garnizoane reduse. În 1187 s-a desfășurat bătălia dintre cele două tabere, bizantinii ieșind învingători. În anii următori însă, împăratul nu a obținut victorii decisive. Vlahii și-au întărit regiunea muntoasă în cetăți și fortificații puternice. Isaac II Anghelos a fost detronat, iar trupele bizantine au fost chemate la Constantinopol să întărească autoritatea noului împărat, Alexios al III-lea Angelos. Vlahii sud-dunăreni, sprijiniți de cumani, de vlahii din nordul Dunării, de bulgari, au reușit să reziste asalturilor obștiilor bizantine.
În cele din urmă, imperiul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar, formându-se astfel Țaratul Vlaho-Bulgar sub dinastia Asăneștilor în nordul Peninsulei Balcanice. Capitala noii formațiuni a fost stabilită la Târnovo, pe malul răului Iarna. În 1196 și 1197, Petru și Asan au fost uciși de boierii locali.
Ioniță Caloian, fiind recunoscut de Papa Inocențiu al III-lea ca rege al vlahilor și bulgarilor, a preluat conducerea regatului și a desăvârșit construcția și consolidarea țaratului vlaho-bulgar. A extins granițele de la Dunăre până la Marița, de la Marea Neagră până la Vardar. A aspirat chiar la cucerirea Constantinopolului și la titlul de împărat. Însă, în timpul celei de-a patra cruciade, Constantinopolul a fost ocupat în 1204 de către cruciații venețieni și a fost astfel înființat Imperiul Latin de Constantinopol. Țaratul vlaho-bulgar și Imperil Latin s-au aflat într-un conflict permanent. Cu sprijinul cumanilor, vlaho-bulgarii au obținut victorii la Adrianopol în 1205, luându-l că prizonier pe împăratul latin, Balduin I de Constantinopol. Ioniță nu a reușit însă să cucerească Constantinopolul din cauza manevrelor politice ale adversarilor. A fost ucis de un cuman în timpul asedierii Tesalonikului în 1207.
Succesorul său, țarul Borilă s-a confruntat cu boierii și cu erezia bogomila. A înăbușit conspirația boierilor la Vidin cu ajutorul unei oaste maghiare, formate din secui, români și pecenegi sub conducerea comitelui Ioachim. A organizat represalii împotriva bogomililor. Treptat însă, românii și-au pierdut rolul în regatul asanestilor. Ioan a revenit în țară în 1218 și cu ajutorul boierilor, l-au capturat, orbit și înlăturat pe Borilă și a preluat tronul.