Naționalismul japonez este o formă de naționalism care afirmă credința că japonezii sunt o națiune monolită cu o singură cultură imuabilă. În decursul ultimelor două secole, a cuprins o varietate de idei și sentimente. Este de menționat să fie făcută distincția între naționalismul cultural japonez față de naționalismul de stat politic, întrucât multe forme de naționalism cultural, cum ar fi cele asociate cu studiile folclorice, au fost ostile naționalismului promovat de stat.

În Japonia din epoca Meiji, ideologia naționalistă consta dintr-un amestec de filozofii politice autohtone și importate, dezvoltate inițial de guvernul Meiji pentru a promova unitatea națională și patriotismul, mai întâi în apărarea împotriva colonizării de către puterile occidentale, iar mai târziu în lupta pentru atingerea egalității cu Marile Puteri.

A evoluat de-a lungul perioadelor Taishō și Shōwa și a fost folosit din ce în ce mai mult pentru a justifica ideologii extreme, cum ar fi fascismul, militarismul, rasismul, totalitarismul și expansionismul internațional. De asemenea, a oferit o bază politică, precum și ideologică, pentru acțiunile și atrocitățile armatei japoneze în anii premergători și pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Naționalismul japonez a fost folosit ca justificare pentru cenzurarea manualelor de istorie, ceea ce duce la adoptarea unor perspective revizioniste, care constă în negarea atrocităților imperialiste japoneze, inclusiv „femeile de reconfort” și masacrul de la Nanjing.

Originile în timpul epocii Meiji (1868–1912) În ultimele zile ale Shogunatului Tokugawa, amenințarea percepută a unei invazii străine, în special după sosirea comodorului Matthew C. Perry și semnarea Acordului de la Kanagawa, a dus la o importanță sporită a dezvoltării ideologiilor naționaliste. Unii daimyō proeminenți au promovat conceptul de fukko (întoarcere la trecut), în timp ce alții au promovat ōsei (autoritatea supremă a împăratului). Termenii nu se excludeau reciproc, fuzionând în conceptul de sonnō jōi (a-l venera pe împărat, a expulza pe barbari), care, la rândul său, a fost o forță motrice majoră în declanșarea Restaurației Meiji.

Constituția Meiji din 1889 a definit loialitatea față de stat ca fiind cea mai înaltă datorie a cetățeanului. Constituția în sine conținea un amestec de practici politice occidentale și idei politice tradiționale japoneze.

Baza creșterii economice Disparitatea extremă în ceea ce privește puterea economică și militară dintre Japonia și puterile coloniale occidentale a fost un motiv de îngrijorare pentru conducerea timpurie a perioadei Meiji. Motto-ul „Fukoku kyōhei” (îmbogățirea țării și consolidarea armatei) simboliza politicile naționaliste din perioada Meiji, menite să ofere sprijin guvernamental pentru consolidarea industriilor strategice. Numai cu o bază economică puternică își putea permite Japonia să construiască o armată puternică și modernă, pe model occidental, și numai cu o economie și o armată puternice își putea impune o revizuire a tratatelor inegale, cum ar fi Acordurile de la Kanagawa. Politicile guvernamentale au pus, de asemenea, bazele unor imperii industriale ulterioare, cunoscute sub numele de zaibatsu.

Bushidō Ca o urmă a utilizării sale pe scară largă în propagandă în secolul al XIX-lea, naționalismul militar în Japonia era adesea cunoscut sub numele de bushidō (武士道 „calea războinicului”). Cuvântul, care denotă un cod coerent de credințe și doctrine despre calea dreaptă a samuraiului sau ceea ce se numește generic „gândire războinică” (武家思想, buke shisō), este rar întâlnit în textele japoneze scrise înainte de epoca Meiji, când cele 11 volume ale Hagakure-ului lui Yamamoto Tsunetomo, compilate în anii 1710-1716 unde este folosită combinația de caractere, au fost în sfârșit publicate.

Constituită de-a lungul unei lungi perioade de timp din manuale de casă despre război și războinici, aceasta a câștigat o oarecare susținere oficială odată cu înființarea Bakufu, care căuta o ortodoxie ideologică în neoconfucianismul lui Zhu Xi, adaptată eșaloanelor militare ce au format baza noului guvern shogunal.Grant K. Goodman, Japan and the Dutch 1600-1853, Curzon Press, 2000, pp.1-8 Un rol important timpuriu a fost jucat de Yamaga Sokō în teoretizarea unui etos militar japonez. După abolirea sistemului feudal, noile instituții militare ale Japoniei au fost modelate după modele europene, cu instructori occidentali, iar codurile în sine au fost modelate după modele standard adaptate din străinătate. Comportamentul impecabil, în ceea ce privește criteriile internaționale, demonstrat de armata japoneză în războiul ruso-japonez a fost o dovadă că Japonia avea în sfârșit o armată modernă ale cărei tehnici, antrenament și etichetă de război diferă puțin de cele predominante în rândul puterilor imperiale occidentale.Kozo Yamamura, "Success ill-gotten? The role of Meiji militarism in Japan's technological progress." Journal of Economic History 37.1 (1977): 113-135.

Rescriptul Imperial pentru Marinari și Soldați (1890) prezenta Japonia ca o „națiune sacră protejată de zei”. Un curent subteran al valorilor tradiționale războinice nu a dispărut niciodată complet, iar pe măsură ce Japonia aluneca spre un ciclu de crize repetate de la mijlocul epocii Taishō până la începutul epocii Shōwa, vechile idealuri ale samurailor au început să capete importanță în rândul ofițerilor mai politizați din Armata Imperială Japoneză. Sadao Araki a jucat un rol important în adoptarea unei doctrine a seishin kyōiku (antrenament spiritual) ca coloană vertebrală ideologică pentru personalul armatei. În calitate de ministru al educației, a susținut integrarea codului samurai în sistemul național de învățământ.

Rolul șintoismului

În dezvoltarea conceptelor moderne de și cultul împăratului, diverși filozofi japonezi au încercat să reînvie sau să purifice credințele naționale (kokugaku) ​​prin eliminarea ideilor străine importate, împrumutate în principal din filosofia chineză. Această „Mișcare șintoistă a Restaurației” a început cu Motoori Norinaga în secolul al XVIII-lea. Motoori Norinaga, și mai târziu Hirata Atsutane, și-au bazat cercetările pe Kojiki și alte texte șintoiste clasice care propovăduiesc superioritatea Zeiței Soarelui Amaterasu. Aceasta a format baza șintoismului de stat, deoarece împăratul japonez susținea că este descendent direct din Amaterasu. Prin urmare, împăratul însuși era sacru și toate proclamațiile împăratului aveau o semnificație religioasă.

După Restaurația Meiji, noul guvern imperial a trebuit să modernizeze rapid sistemul politic și economia Japoniei, iar oligarhia Meiji considera că aceste obiective puteau fi atinse doar printr-un sentiment puternic de unitate națională și identitate culturală, cu șintoismul de stat ca o contrapondere esențială la budismul importat al trecutului, creștinismul și alte filozofii occidentale ale prezentului.

În 1890, a fost emis Rescriptul Imperial privind Educația, iar studenții erau obligați să recite ritualic jurământul acestuia de a „se oferi cu curaj Statului”, precum și de a proteja familia imperială. Practica cultului împăratului a fost răspândită în continuare prin distribuirea de portrete imperiale pentru venerație ezoterică. Se spune că toate aceste practici folosite pentru a consolida solidaritatea națională prin respectarea patriotică centralizată la altare ar fi dat naționalismului japonez de dinainte de război o tentă de misticism și introversiune culturală.Hall, Japan From Prehistory to Modern Times, page 328

Filosofia a devenit populară în timpul celui de-al Doilea Război Sino-Japonez. Aceasta a ajuns să fie considerată de militariști o doctrină conform căreia împăratul era centrul lumii fenomenale, dând un impuls religios ideilor de expansiune teritorială japoneză.

Educație

Principalul accent educațional din perioada Meiji a fost pus pe marea importanță a valorilor politice naționale tradiționale, a religiei și a moralității. Rescriptul Imperial privind Educația din 1890 a promovat o revenire la valorile confucianiste tradiționale în natura ierarhică a relațiilor umane, statul superior individului și împăratul superior statului. Statul japonez s-a modernizat din punct de vedere organizațional, dar și-a păstrat aversiunile naționale. Atitudinea consolidată din 1905 a fost că Japonia urma să fie o națiune puternică, egală cel puțin cu puterile occidentale. În perioada Shōwa, sistemul educațional a fost folosit pentru a sprijini statul militarizat și a pregăti viitorii soldați.

Guvernul a publicat manuale oficiale pentru toate nivelurile de elevi și a consolidat acest lucru cu activități culturale, seminarii etc. Accentul pus pe texte precum Kokutai-no-hongi în școli a avut ca scop sublinierea „unicității Japoniei” din secolele străvechi. Aceste cursuri culturale au fost completate cu cursuri militare și de supraviețuire împotriva invaziei străine.

Pe lângă îndoctrinarea în naționalism și religie, copiii și elevii au primit exerciții militare (de supraviețuire, prim ajutor). Acestea au fost dezvoltate și mai mult de Federația Tineretului Imperial; studenții au fost instruiți, iar unii au fost recrutați, pentru apărarea țării și unitățile militare regulate. Tinerele femei au primit instruire în acordarea primului ajutor. Se spune că toate aceste acțiuni au fost întreprinse pentru a asigura siguranța Japoniei și a o proteja împotriva unor țări mai mari și mai periculoase.

Politici naționaliste Originea structurilor și partidelor naționaliste

În 1882, guvernul japonez a organizat Teiseito (Partidul Imperial Guvernator), unul dintre primele partide naționaliste din țară. Începând cu războiul ruso-japonez, Japonia a adoptat pseudonimul de „Imperiul Japonez” (Dai Nippon Teikoku), obținând un imperiu colonial, odată cu achiziționarea Hokkaidō-ului (1869), Ryukyu (1879), Formosa (1895), Peninsula Liaodong, și Karafuto (1905), Joseon (Coreea, 1905-1910), și insulele Mandatului Mărilor de Sud (1918-1919).

Războaiele împotriva Chinei și Rusiei au fost războaie moderne și, prin urmare, au cerut o exprimare naționalistă a sentimentului patriotic. Din această perioadă, Templul Yasukuni (fondat în 1869) a fost transformat într-un focar al sentimentului naționalist și a primit patronajul statului până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Yasukuni a fost dedicat japonezilor și non-japonezilor care și-au pierdut viața în timp ce serveau Japonia și onorează toți japonezii și non-japonezii care au murit în conflicte interne și externe între 1869 și 1945 (dar nu onorează niciun militar japonez și nici personal militar non-japonez care a murit în conflicte care au avut loc după 1945), onorează și civilii (femei și studenți) și administrația civilă din colonii și teritorii ocupate.

Între 1926 și 1928, guvernul central a organizat „Departamentul pentru Menținerea Păcii” (o secție de poliție anti-subversivă) și a urmărit penal toți comuniștii locali sponsorizați de sovietici care propuneau o formă de guvernare socialistă. Armata japoneză a organizat Kempeitai (serviciul de poliție militară). Disidența a fost controlată prin utilizarea represiunii politice și a presei, Legea pentru Menținerea Păcii permițând poliției să restricționeze libertatea de exprimare și libertatea de întrunire.

Între 1925 și 1935, (日本新聞) a promovat ideologia naționalistă și a căutat să influențează scena politică japoneză. În ciuda unei circulații totale relativ mici, A avut o largă audiență în rândul politicienilor de dreapta și a susținut conceptul dreptului divin al împăratului, atacând vehement „teoria organului imperial” a lui Tatsukichi Minobe.

Realitățile puterii politice