Costea Bucioc sau Coste Băcioc (cunoscut și ca Büczek; n. ?Stoicescu, p. 348. – d. iulie sau septembrie 1620) a fost un dregător moldovean, comandant al forțelor militare și socrul domnitorului Lupu (Vasile) Coci.
Și-a început cariera politică în anii 1580, afirmându-se la sfârșitul anilor 1590 ca aliat al dinastiei Movileștilor, domnitorul de atunci, Ieremia Movilă, ridicându-l la dregătoria de clucer. Din 1601, a fost paharnic al lui Constantin Movilă, primind de la acesta moșia Deleni și alte sate din jurul Hârlăului, care făceau parte dintr-un domeniu al Buciocilor extins și în Bucovina și Basarabia.
Împreună cu Movileștii, a devenit unul dintre marii proprietari funciari ai generației sale și unul dintre primii boieri moldoveni despre care se știe că au deținut iobagi. O parte din averea sa a fost folosită pentru refacerea Mănăstirii Râșca, al cărei ctitor a fost.
În calitate de conducător militar, Costea a fost implicat în Războaiele magnaților din Moldova, în cadrul cărora Uniunea Polono-Lituaniană a luptat pentru a-și elibera clienții movilești de sub dependența față de Imperiul Otoman. Deși Bucioc a urmat familia domnească în exilul său polonez din 1611 sau 1612, el a criticat încercările repetate ale lui Constantin de a recuceri Moldova.
În timpul evenimentelor care au dus la înfrângerea și înecul lui Constantin, a devenit susținător al lui Radu Mihnea, numit de otomani, ajungând mare vornic al Țării de Jos. Bucioc și-a menținut poziția și sub domnia lui Gaspar Graziani, în pofida unei ostilități reciproce: potrivit relatărilor, Graziani a încercat să-și otrăvească vornicul și l-a arestat pe Coci. Cei doi s-au împăcat până în 1620, când Graziani a implicat Moldova de partea Poloniei într-un nou război cu otomanii, purtat pe teritoriul Moldovei. În timp ce Coci s-a opus proiectului, Bucioc ar fi putut comanda trupele moldovene și ar fi fost prezent la înfrângerea de la Țuțora. A fost în cele din urmă capturat de otomani, posibil după ce a încercat să se ascundă la Braniște. A devenit prizonierul lui Iskender Pașa, care a poruncit să fie tras în țeapă sub acuzația de trădare.
Ca fidel al otomanilor, ginerele lui Costea, Lupu Coci, a urcat în ierarhia boierească, ajungând în cele din urmă domn, sub numele de „Vasile Lupu”, în 1634. Nepoții lui Bucioc prin fiica Tudosia au fost Ioan Coci, aflat în centrul proiectului tatălui său de preluare a puterii în Țara Românească, dar mort de tânăr în 1639 la Constantinopol. Domnia tatălui său a durat până în 1653, moment în care o altă nepoată a lui Bucioc, Ruxandra, devenise soția și apoi văduva lui Timuș Hmelnițki, un ataman al Hetmanatului cazac. O altă nepoată, Maria, s-a mutat în Lituania împreună cu soțul ei, Janusz Radziwiłł. Moștenirea Buciocilor, inclusiv Deleni, a revenit în cele din urmă unor rude colaterale, care au format o ramură moldovenească a familiei Cantacuzino. Viața vornicului a fost reluată în literatură de V. A. Urechia, a cărui piesă omonimă a avut un succes major în anii 1860 și 1870.
Biografie
Între alianță și conflict cu Movileștii Bucioc s-a născut într-o perioadă în care Moldova și Țara Românească se aflau sub suzeranitatea otomană, ca state tributare. Probabil aparținea aristocrației boierești prin drept de naștere, fiind fiul unui Ion Băcioc, care ar fi putut fi sau nu vornic, și fratele unui Ilea Băcioc.Stoicescu, pp. 336, 347, 355. Unchii săi îl includeau pe Dumitrașco Mălai, tatăl vistiernicului Simion Mălai.Bacalov, p. 326. Cariera lui Costea a început probabil în anii 1580: un hrisov din 1585 al domnitorului Petru Șchiopul îl confirmă pe Bucioc ca administrator, sau pârcălab, al Hotinului.Rosetti, p. 244. Același document face referire la o achiziție anterioară a lui Bucioc, de la domnul Iancu Sasul, a unui sat numit Lunca Mare, cu drept de folosință liberă asupra locuitorilor săi ca iobagi sau vecini (slavonă: сȢсѣды); aceasta reprezintă prima mențiune a unei asemenea categorii în istoria Moldovei și una dintre primele în istoria medievală românească.Rosetti, pp. 244, 260, 274.
La 20 februarie 1598, domnitorul Ieremia Movilă l-a numit pe Bucioc pârcălab de Orhei, acordându-i totodată un loc în Sfatul domnesc.Stoicescu, p. 347. După scurta cucerire a Moldovei de către Mihai Viteazul și prezența lui pe tronul Moldovei în 1600, Bucioc și-a recăpătat dregătoriile înalte sub Ieremia revenit la domnie. La 4 martie 1601 este atestat ca clucer, funcție pe care a deținut-o până la 30 august 1603. Nu se cunoaște să fi ocupat vreo dregătorie între acea dată și 15 iulie 1608, când un alt Movileștean, tânărul domn Constantin Movilă, l-a numit mare paharnic. Este menționat din nou în această funcție la 28 septembrie anul următor și a slujit până la 19 noiembrie 1611.Stoicescu, p. 347. Vezi și Luca, p. 52.
Potrivit diverselor relatări ale epocii, Constantin i-a acordat paharnicului său o moșie la Deleni, în ținutul Fălciului.Bacalov, p. 341; Botezatu, pp. 23–24. Diverși cercetători consideră că, până atunci, acesta era căsătorit cu Irina Prăjescu, fiica unui arendaș de biruri din Suceava. Această legătură l-ar fi integrat pe Bucioc, indirect, în familia extinsă a Movileștilor.Gorovei (2014), p. 261. Conform acestor interpretări, ea a fost mama celor doi fii ai săi, Lupașcu și Ionașco.Luca, pp. 53, 54. Fratele lui Costea s-a căsătorit cu Lupa Toader, fiica vistiernicului Iosif Veveriță. Neapoata lui Costea, Ileana, s-a căsătorit la rândul ei cu Dumitru Buhuș, de asemenea vistiernic.Stoicescu, pp. 336, 347, 355, 357.
Ulterior, se știe că Costea a fost căsătorit cu Candachia Șoldan,Botezatu, p. 23; Gane, p. 248; Iorga, p. 120; Luca, pp. 53, 54, 73; Stoicescu, p. 347. fiica logofătului Pătrașcu Năbădaico Șoldan. Din familia acesteia, Bucioc a primit în dar moșia Rușii, situată lângă Deleni, care probabil includea un sat rutean sau ucrainean părăsit. De asemenea, a moștenit de la Pătrașcu mai multe vii în apropiere de Cotnari și câteva sate pustii din jurul Hârlăului. Acestea din urmă fuseseră, în realitate, cumpărate de la domn ca o formă mascată de sprijin financiar acordat autorității centrale, aflată atunci sub presiunea cererilor fiscale otomane.Botezatu, pp. 23, 29. După cum remarca istoricul agrar Radu Rosetti, familia Bucioc i-a ajutat pe Movilești să exercite controlul asupra fondului funciar al Moldovei prin acumulare inițială, eliminând astfel concurența altor boieri.Rosetti, pp. 238–239, 244, 251, 307–308. Până în 1620, Costea, un „consumator de moșii”, ajunsese să dețină 38 sau 39 de sate.Rosetti, pp. 244, 251. Unele se aflau în Basarabia, inclusiv părți din Hîncești, pe care le-a vândut ulterior, precum și Vădeni.Luca, pp. 53, 72–73; Rosetti, p. 244.
Polonofilia lui Constantin Movilă a fost privită cu îngrijorare de către suzeranul său, sultanul Ahmed I, care l-a ridicat pe Ștefan Tomșa ca înlocuitor.Dumitrescu, p. 38. Movileștii, conduși de doamna Elisabeta Movilă, au decis să opună rezistență armatei otomane. Alături de Nestor Ureche, Bucioc a condus o delegație de boieri la regele Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa, solicitând sprijin militar.Dumitrescu, p. 38. See also Stoicescu, p. 347. Planul a eșuat, iar Movileștii, inițial baricadați în Cetatea Hotinului, au trecut în Polonia, la Camenița.Dumitrescu, pp. 38–39; Gane, pp. 165–168. Tomșa a refuzat serviciile lui Bucioc, iar sub domnia acestuia apare ca „fost mare paharnic”. În acea perioadă, Bucioc a fost ctitor al Mănăstirii Râșca, devastată în 1574 de tătarii crimeeni. Restaurarea realizată de el a inclus adăugarea unui pridvor sau peristil, pe care istoricii de artă îl descriu drept „neobișnuit de mare” sau „inestetic”.Iorga, pp. 120–121.
Din exil, Movileștii au continuat să încerce recucerirea Moldovei, însă expediția lor din iulie 1612 s-a încheiat cu înfrângerea de la Cornul lui Sas. Constantin a fost capturat de aliații lui Tomșa din Hoarda Bugeacului și s-a înecat accidental în timpul captivității.Dumitrescu, p. 40; Gane, pp. 166–170. La un moment dat în 1611 sau 1612,Dumitrescu, p. 47; Stoicescu, pp. 333, 348. Bucioc li s-a alăturat Movileștilor la Ustea. Aici a cumpărat satul Bobulești, din ținutul Dorohoi, de la doamna Ana, descendentă a lui Alexandru Lăpușneanu. Această perioadă a consolidat alianța lui Bucioc cu Ureche, împreună cu care a instigat tulburări împotriva lui Radu Mihnea. Totuși, până în 1616, ambii deveniseră opozanți, refuzând să revină în Moldova alături de noul lor suzeran, Alexandru Movilă; potrivit relatărilor, Ureche susținea că acest lucru ar fi însemnat moarte sigură.Stoicescu, pp. 333, 348. See also Dumitrescu, p. 47. După unele succese inițiale, care au inclus urcarea lui Alexandru ca domn al Moldovei și obținerea de sprijin suplimentar din partea muntenilor exilați sub Radu Șerban, Movileștii și susținătorii lor polonezi au fost înfrânți la Drăcșani de o coaliție a otomanilor și a vasalilor acestora, condusă de Iskender Pașa.Dumitrescu, pp. 43–48; Gane, pp. 170–191. Alexandru a fost convertit cu forța la islam, iar Elisabeta a devenit sclavă concubină în Imperiul Otoman.Dumitrescu, pp. 47–48; Gane, pp. 170–191, 198. Potrivit istoricului Gavril Luca, Bucioc se afla de fapt în tabăra lui Tomșa în timpul dezastrului de la Drăcșani, conducând în luptă un regiment de 2.000 de mercenari tătari.Luca, p. 53.
În funcția de mare vornic miniatura|400x400px|Tătari din Bugeac luptând pentru armata otomană, înaintea bătăliei de la Țuțora. Pictură în guașă de Józef Ryszkiewicz, 1909 Bucioc își schimbase loialitatea în favoarea lui Radu Mihnea, domn numit de otomani, reușind astfel să revină în Moldova. La 15 august 1616, a fost numit mare vornic al Țării de Jos. A deținut această dregătorie până la 13 octombrie, fiind repus în funcție la 12 mai 1617, deși probabil a fost mutat în Țara de Sus sau în Bucovina.Luca, p. 71. Moșia sa de la Deleni a fost pentru scurt timp confiscată prin poruncă domnească. Radu Mihnea l-a repus în cele din urmă în posesia acesteia, printr-un hrisov în care își cerea scuze pentru că dăduse crezare mărturiilor unor „oameni mincinoși”.Botezatu, pp. 23, 24. Potrivit istoricului Daniel Botezatu, documentul ar putea indica faptul că Radu Mihnea intenționa să-l avertizeze pe subordonatul său cu privire la consecințele unei noi schimbări de tabără.Botezatu, p. 24.
Prin familia Șoldan, Bucioc a ajuns înrudit cu familia Cantacuzino, care a câștigat importanță mai târziu în același secol. Iordache, fiul lui Andronic Cantacuzino, îi era cumnat, fiind căsătorit cu o altă fiică a lui Pătrașcu Năbădaico, CatrinaBacalov, pp. 322–323, 326, 343–345; Stoicescu, pp. 363–365, 415. (unii autori o consideră pe Catrina drept fiica lui Costea).Gane, p. 248; Luca, pp. 53–54, 63, 71, 72. Simion Mălai a devenit, la rândul său, cumnat cu vărul său, căsătorindu-se cu o a treia soră Șoldan, Alexandra.Stoicescu, p. 415. Vezi și Gane, p. 248. Cei trei cumnați au deținut în comun un act de proprietate asupra satului Trifăuți, aflat la granița Basarabiei cu Podolia. Potrivit istoricului Nicolae Stoicescu, Bucioc s-ar fi recăsătorit mai târziu în viață cu o fiică a hatmanului Orăș, al cărei nume nu este consemnat. Totuși, documente din 1626 arată că Candachia era încă în viață și o menționează ca soția sa.Luca, p. 73.
Până în 1620, copiii lui Bucioc includeau și două fiice. Tudosca, care ar fi putut fi fiica Irinei Prăjescu,Gorovei (2014), pp. 261–262. s-a căsătorit cu postelnicul lui Radu Mihnea, Lupu Coci; cealaltă fiică, al cărei nume nu este cunoscut, s-a căsătorit cu un alt vornic, Gheorghe Moțoc.Luca, pp. 54, 62, 72, 73, 75; Stoicescu, pp. 347, 355, 376, 419. Potrivit cercetătorului Constantin Gane, Bucioc „trebuie să fi înțeles din ce era făcut [Coci]”, alegând ca ginere pe cineva „îndrăzneț, temerar, curajos și ambițios, mai presus de toate ambițios”.Gane, p. 248. Zestrea Tudoscăi a inclus satul Șerbești, devenit reședință a familiei Coci, satele Fărcășeni și Avrămești, pe care Lupu le-a dăruit ulterior Mănăstirii Trei Ierarhi, precum și o casă boierească în Iași.