Fabulele lui Esop, sau Aesopica, reprezintă o colecție de fabule atribuite lui Esop, un sclav și povestitor care a trăit în Grecia Antică între 620 și 564 î.Hr. Având origini variate și neclare, poveștile asociate cu numele său au ajuns până în timpurile moderne prin numeroase surse și continuă să fie reinterpretate în diferite registre verbale, precum și în medii populare sau artistice.
Fabulele făceau parte din tradiția orală și au fost colectate abia la aproximativ trei secole după moartea lui Esop. Până la acel moment, o varietate de alte povești, glume și proverbe îi erau deja atribuite, deși o parte din acest material provenea din surse anterioare lui sau din afara sferei culturale grecești. Procesul de includere a continuat până în prezent, unele dintre fabule fiind înregistrate abia în Evul Mediu târziu, iar altele provenind din afara Europei. Procesul este unul continuu, noi povești fiind adăugate și acum corpusului esopian, chiar și atunci când acestea sunt în mod demonstrabil lucrări mai recente și, uneori, aparțin unor autori cunoscuți.
Manuscrisele în latină și greacă au reprezentat căi importante de transmitere, deși prelucrările poetice în limbile europene au format, în cele din urmă, o altă cale. Odată cu apariția tiparului, colecțiile de fabule ale lui Esop s-au numărat printre primele cărți publicate într-o varietate de limbi. Prin intermediul colecțiilor ulterioare și al traducerilor sau adaptărilor acestora, reputația lui Esop ca fabulist s-a răspândit în întreaga lume.
Inițial, fabulele se adresau adulților și abordau teme religioase, sociale și politice. Acestea au fost utilizate și ca ghiduri etice, iar începând cu Renașterea au fost folosite în mod special pentru educația copiilor. Dimensiunea lor etică a fost consolidată în lumea adulților prin reprezentări în sculptură, pictură și alte mijloace ilustrative, precum și prin adaptări pentru teatru și cântec. În plus, de-a lungul timpului, au existat reinterpretări ale înțelesului fabulelor și schimbări de accent.
Ficțiuni care indică adevărul
Fabula ca gen Se consemnează că Apollonius din Tyana, un filosof din secolul I d.Hr., a spus despre Esop:
Chiar mai devreme, istoricul grec Herodot a menționat în treacăt că „Esop, scriitorul de fabule” (în ) a fost un sclav care a trăit în Grecia Antică în timpul secolului al V-lea î.Hr.. Printre referințele din lucrările altor scriitori, Aristofan, în comedia sa , l-a prezentat pe protagonistul Philocleon ca învățând „absurditățile” lui Esop din conversațiile de la banchete; Platon a scris în Phaidon că Socrate și-a omorât timpul în închisoare transformând în versuri câteva dintre fabulele lui Esop „pe care le cunoștea”. Cu toate acestea, din două motive principale – deoarece numeroase morale din fabulele atribuite lui Esop se contrazic între ele și deoarece relatările antice despre viața lui Esop sunt contradictorii – opinia modernă este că Esop nu a fost autorul tuturor acelor fabule care îi sunt atribuite. În schimb, orice fabulă tindea să fie atribuită numelui lui Esop dacă nu exista o altă sursă literară cunoscută.
În perioada clasică, au existat diverși teoreticieni care au încercat să diferențieze aceste fabule de alte tipuri de narațiune. Acestea trebuiau să fie scurte și neafectate; în plus, sunt fictive, utile vieții și fidele naturii. În cadrul lor puteau fi găsite animale și plante vorbitoare, deși în câteva dintre ele apar oameni care interacționează doar cu alți oameni. În mod tipic, acestea ar putea începe cu o introducere contextuală, urmată de poveste, având adesea morala subliniată la final. Stabilirea contextului era deseori necesară ca ghid pentru interpretarea poveștii, cum este cazul semnificației politice din Broaștele care cereau un rege și Broaștele și Soarele.
Uneori, titlurile date ulterior fabulelor au devenit proverbiale, cum este cazul fabulelor Gâsca cu ouăle de aur sau Șoarecele de oraș și șoarecele de țară. De fapt, unele fabule, precum Tânărul și rândunica, par să fi fost inventate ca ilustrări ale unor proverbe deja existente. Un teoretician a mers chiar până acolo încât a definit fabulele ca fiind proverbe extinse. În acest sens, ele au o funcție etiologică, explicând originile anumitor lucruri, cum ar fi, în alt context, de ce furnica este o creatură rea și hoață sau cum și-a căpătat țestoasa carapacea. Alte fabule, care tind de asemenea spre această funcție, sunt glume directe, cum este cazul fabulei Bătrâna și doctorul, care îi vizează pe practicanții lacomi ai medicinei.
Origini Contradicțiile dintre fabulele deja menționate și versiunile alternative ale aceleiași fabule, cum este cazul fabulei Tăietorul de lemne și copacii, sunt cel mai bine explicate prin atribuirea lui Esop a tuturor exemplelor acestui gen. Unele sunt în mod demonstrabil de origine vest-asiatică, altele au analogii și mai departe, în Orient. Cercetările moderne dezvăluie existența unor fabule și proverbe de formă esopiană atât în vechiul Sumer, cât și în Akkad, încă din mileniul al III-lea î.Hr.. Fabulele lui Esop și tradiția indiană, reprezentată prin poveștile budiste și textul hindu , au în comun aproximativ o duzină de povești, deși adesea diferă foarte mult în detalii. Există anumite dezbateri cu privire la faptul dacă grecii au învățat aceste fabule de la povestitorii indieni sau invers, ori dacă influențele au fost reciproce.
Ben E. Perry, editorul ediției Loeb, a adoptat o poziție extremă în cartea sa Babrius and Phaedrus (1965), susținând că:
Deși Esop și Buddha au fost aproape contemporani, poveștile niciunuia dintre ei nu au fost consemnate în scris decât la câteva secole după moartea lor. Puțini cercetători imparțiali ar mai fi dispuși astăzi să adopte o poziție atât de absolută precum cea a lui Perry cu privire la originea lor, având în vedere dovezile contradictorii care continuă să apară.
Traducere și transmitere Versiuni grecești
Rămâne incert când și cum au ajuns fabulele în Grecia Antică și cum au circulat de acolo. Unele nu pot fi datate mai devreme de Babrios și Phaedrus, la câteva secole după Esop, iar altele sunt chiar mai recente. Prima colecție menționată a fost cea a lui Demetrius din Falera, un orator și om de stat atenian din secolul al IV-lea î.Hr., care a compilat fabulele într-un set de zece cărți pentru uzul oratorilor. Adept al lui Aristotel, acesta a catalogat pur și simplu, în proză, toate fabulele pe care scriitorii greci anteriori le folosiseră izolat ca exemplu. Cel puțin aceasta a fost dovada a ceea ce alții îi atribuiau lui Esop; totuși, este posibil ca acest corpus să fi inclus orice atribuire din tradiția orală sub formă de fabule cu animale, anecdote fictive, mituri etiologice sau satirice, posibil chiar orice proverb sau glumă transmise de acești scriitori. Este mai degrabă o dovadă a puterii numelui lui Esop de a atrage astfel de povești, decât o dovadă a calității sale reale de autor. În orice caz, deși lucrarea lui Demetrius a fost menționată frecvent în următoarele douăsprezece secole și a fost considerată versiunea oficială a lui Esop, nicio copie nu a supraviețuit până astăzi. Colecțiile actuale au evoluat din versiunea greacă ulterioară a lui Babrios, din care există acum un manuscris incomplet de aproximativ 160 de fabule în versuri holiambice. Opinia actuală este că acesta a trăit în secolul I d.Hr. Merită menționată și versiunea de 55 de fabule în tetrametri holiambici a lui Ignațiu Diaconul (secolul al IX-lea), pentru atribuirea timpurie către Esop a unor povești din surse orientale.
O lumină suplimentară asupra pătrunderii poveștilor orientale în canonul esopian este aruncată de apariția acestora în sursele evreiești, precum Talmudul și literatura midrașică. Există o listă comparativă a acestora pe site-ul Jewish Encyclopedia, conform căreia douăsprezece seamănă cu cele comune atât surselor grecești, cât și celor indiene, șase sunt paralele doar cu cele din sursele indiene, iar alte șase doar cu cele grecești. Acolo unde există fabule similare în Grecia, India și în Talmud, forma talmudică se apropie mai mult de cea indiană. Astfel, fabula Lupul și cocorul” este istorisită în India despre un leu și o altă pasăre. Când Iosua ben Hanania a povestit acea fabulă evreilor, pentru a-i împiedica să se răscoale împotriva Romei și să-și bage încă o dată capetele în gura leului (Gen. R. lxiv.), el a demonstrat familiaritatea cu o formă derivată din India.
Versiuni în limba latină
Prima traducere extinsă a lui Esop în trimetri iambici latini a fost realizată de Phaedrus, un sclav eliberat al lui Augustus, în secolul I d.Hr., deși cel puțin o fabulă fusese deja tradusă de poetul Ennius cu două secole înainte, iar altele sunt menționate în opera lui Horațiu. Retorul Aphthonius din Antiohia a scris un tratat tehnic despre aceste fabule și a convertit în proză latină aproximativ patruzeci dintre ele în anul 315. Această lucrare este notabilă deoarece ilustrează utilizarea contemporană și ulterioară a fabulelor în practica retorică. Profesorii de filosofie și retorică dădeau adesea fabulele lui Esop ca exercițiu pentru elevii lor, invitându-i nu doar să discute morala poveștii, ci și să exerseze stilul și regulile gramaticale prin crearea propriilor versiuni noi. Puțin mai târziu, poetul Ausonius a transmis câteva dintre aceste fabule în versuri, pe care scriitorul Julianus Titianus le-a tradus în proză, iar la începutul secolului al V-lea, a pus 42 de astfel de fabule în distihuri elegiace latine.
Cea mai amplă, cea mai veche și cea mai influentă dintre versiunile în proză ale lui Fedru poartă numele unui fabulist altfel necunoscut, numit Romulus. Aceasta conține 83 de fabule, datează din secolul al X-lea și pare să se fi bazat pe o versiune în proză anterioară care, sub numele de „Esop” și adresată unui anume Rufus, ar fi putut fi scrisă în perioada carolingiană sau chiar mai devreme. Colecția a devenit sursa din care, în a doua jumătate a Evului Mediu, au fost extrase integral sau parțial aproape toate colecțiile de fabule latine în proză și versuri. O versiune a primelor trei cărți ale lui Romulus în versuri elegiace, realizată probabil în jurul secolului al XII-lea, a fost unul dintre cele mai influente texte din Europa medievală. Denumită în diverse moduri (printre alte titluri) ca Romulus în versuri sau Romulus elegiac, și atribuită lui Gualterus Anglicus, aceasta a fost un text comun pentru predarea limbii latine și a rămas populară până târziu în perioada Renașterii. O altă versiune a lui Romulus în distihuri elegiace latine a fost realizată de Alexander Neckam, născut la St Albans în 1157.
„Traducerile” interpretative ale lui Romulus elegiac au fost foarte frecvente în Europa în timpul Evului Mediu. Printre primele astfel de lucrări s-a numărat cea din secolul al XI-lea a lui Ademar de Chabannes, care include materiale noi. Aceasta a fost urmată, în jurul anului 1200, de o colecție de pilde în proză a predicatorului cistercian Odo de Cheriton, în care fabulele (multe dintre ele nefiind esopiene) primesc o puternică amprentă medievală și clericală. Această tendință interpretativă și includerea unui volum și mai mare de material neesopian au continuat să crească pe măsură ce versiunile în diverse limbi vernaculare europene au început să apară în secolele următoare.