Tala'i ibn Ruzzik (în , având titlurile și numele complete Abū'l-Gharāt Fāris al-Muslimīn al-Malik al-Ṣāliḥ Ṭalāʾīʿ ibn Ruzzīk al-Ghassānī al-Armanī; ) a fost un comandant militar și oficial al Califatului Fatimid, servind drept vizir din 1154 până la asasinarea sa în 1161, când a fost succedat de fiul său, Ruzzik ibn Tala'i.

Este recunoscut în general ca fiind ultimul dintre vizirii puternici și capabili ai statului Fatimid. În timpul mandatului său, Califatul Fatimid a redobândit o anumită stabilitate și a fost capabil, din nou, să își exercite puterea în exterior și să își urmărească interesele politice în Mediterana Orientală.

Biografie Deși numele de al-Ghassānī sugerează o origine legată de tribul arab al Ghasanizilor, majoritatea autorilor îl consideră pe Tala'i ibn Ruzzik ca fiind armean (de unde și numele de familie al-Armanī) și indică faptul că tatăl său s-a numărat printre acei armeni care au venit în Egipt sub conducerea puternicului vizir armean Badr al-Jamali și a fiului acestuia, Al-Afdal Șahanșah. Într-adevăr, unii scriitori au considerat că acesta s-ar fi născut chiar în Armenia.

Născut la începutul secolului al XII-lea, se pare că Ibn Ruzzik a urmat inițial o carieră în Irak, unde s-a și convertit la isnașarism, fapt dovedit de corespondența pe care a întreținut-o ulterior cu orașele Mosul, Kufa și Al Hillah.

La un moment necunoscut, el s-a alăturat armatei fatimide. Cariera sa de până atunci nu este cunoscută, dar în 1143/4 era deja guvernator al provinciei Beheira, când a înăbușit o revoltă a berberilor Lawata. Ulterior, a participat la revolta lui al-Adil ibn al-Sallar și a fiului său vitreg, Abbas ibn Abi al-Futuh, împotriva vizirului Ibn Masal (iarna 1149/50), obținând o victorie importantă pentru rebeli. Ulterior, a deținut guvernoratele provinciilor Assuan și Qus (capitala Egiptului de Sus). Până în 1154, era guvernator fie în Assiut (Egiptul de Sus), Ashmunayn și al-Bahnasa, fie în Munyat Bani al-Khasib.

În luna aprilie a aceluiași an, Abbas ibn Abi al-Futuh și fiul său, Nasr, care îl asasinovaseră deja pe Ibn al-Sallar, l-au ucis pe califul al-Zafir. Abbas l-a urcat pe tron pe al-Fa'iz, în vârstă de doar cinci ani, și i-a executat pe doi dintre frații lui al-Zafir, pe care i-a acuzat de moartea califului. Se spune că, în urma acestor evenimente, femeile de la palat, conduse de sora lui al-Zafir, Sitt al-Qusur, și-au tăiat părul și i l-au trimis lui Ibn Ruzzik, cerându-i să salveze dinastia.

Ibn Ruzzik și-a mobilizat forțele — deținătorii de feude (iqṭāʿ) și triburile aliate de arabi și berberi — și a marșat asupra orașului Cairo, unde încercările lui Abbas de a organiza rezistența au eșuat din cauza opoziției populare față de regimul său. În timp ce Ibn Ruzzik apărea în fața orașului, Abbas, fiul său și principalii lor susținători au fugit spre . Totuși, Sitt al-Qusur a trimis veste despre fuga lor cruciaților din Regatul Ierusalimului; Abbas a fost ucis, în timp ce Nasr a fost luat prizonier și trimis înapoi în Egipt, unde a fost executat de femeile de la palat. Totuși, tezaurul palatului, pe care Abbas îl încărcase într-o caravană de 600 de catâri și cămile și îl luase cu el, a fost păstrat de cruciați.

Vizir Politici interne Astfel, în iulie 1154, Ibn Ruzzik a intrat triumfal în Cairo. Simbolurile pe care le-a ales pentru intrarea sa purtau semne prevestitoare pentru viitorul dinastiei fatimide: evitând albul fatimid, atât stindardele armatei sale, cât și propriile haine ale lui Ibn Ruzzik erau negre, culoarea rivalilor de moarte ai fatimizilor, abbasizii. S-a instalat apoi în palatul Dar al-Ma'mun și a început o epurare a oficialilor și a familiilor acestora care colaboraseră cu Abbas. Cei găsiți vinovați au fost executați sau trimiși în exil, în timp ce câțiva au reușit să fugă în Yemen. Acest lucru l-a lăsat pe Ibn Ruzzik, devenit acum vizir, conducătorul incontestabil al țării; califul minor al-Fa'iz a fost redus la un simplu figurant și a trăit practic sub arest la domiciliu.

A fost primul vizir fatimid care a adoptat titlul onorific (laqab) de al-Malik („regele”); conform lui , acesta a fost probabil un gest de imitare a fostei dinastii buyide, care erau de asemenea imamiți și care exercitaseră un rol similar, de protectori și conducători de facto în locul califilor abbasizi. Totuși, acesta era și un titlu folosit de celălalt mare conducător musulman contemporan, Nur al-Din Zengi din Siria.

Fiind el însuși un om instruit, cunoscător al culturi arabe și un poet capabil, Ibn Ruzzik îi plăcea să se înconjoare de învățați, printre care cei mai importanți au fost judecătorul (qāḍī) al-Muhadhdhab al-Hasan ibn Ali ibn al-Zubayr (din Aswan) și scribul (kātib) al-Jalis al-Makin ibn al-Hubab, care a condus cancelaria (dīwān al-inshāʾ).

Fuga lui Abbas cu tezaurul statului a lăsat în urmă o situație financiară problematică, însă Ibn Ruzzik s-a dovedit a fi un administrator energic și capabil, care a acordat o atenție sporită chestiunilor financiare: nu doar că a echilibrat economia, dar a și acumulat o avere personală uriașă prin confiscări și speculă cu cereale. O mare parte din averea sa personală a fost folosită pentru a înzestra așezăminte pioase, inclusiv marea moschee a lui Husayn, aflată în afara porții Bab Zuwayla, menită să adăpostească o relicvă prețioasă: capul lui Husayn ibn Ali. Acesta a fost ultimul monument major construit sub dinastia fatimidă în Cairo și a fost fortificat conform stilului din Egiptul de Sus.

Servind mult timp în Egiptul de Sus, Ibn Ruzzik a menținut legături strânse cu această regiune; după ce a devenit vizir, a finanțat reconstrucția moscheii principale din Qus. Zona a devenit acum principala sa bază de putere: o regiune bogată care controla accesul către interiorul continentului african, precum și rutele comerciale care legau Egiptul de Arabia — inclusiv rutele pentru hajj, importante din punct de vedere simbolic, și aprovizionarea cu grâu pentru Mecca și Medina — și de Oceanul Indian.

Sprijinul guvernatorului din Qus, Nasir al-Dawla Yaqut, a fost important în suprimarea rebeliunii guvernatorului din , al-Ahwad ibn Tamim, în 1156. Totuși, Yaqut însuși a pus la cale o răscoală în 1157, în consultare cu una dintre mătușile califului, care resimțea amestecul lui Ibn Ruzzik în afacerile palatului. Yaqut a fost arestat în Cairo și înlocuit cu Izz al-Din Tarkhan, urmat de , unul dintre pajii lui Ibn Ruzzik (și viitor vizir).

Conflictul cu cruciații

În primăvara anului 1154, o flotă a cruciaților din Regatul Siciliei a atacat orașul portuar , cauzând distrugeri devastatoare. Proaspăt instalat la putere în Cairo, Ibn Ruzzik a încercat inițial să îi îmbuneze pe cruciați plătindu-le tribut în schimbul unui armistițiu. În acest scop, el a plănuit să introducă noi taxe pe feudele (iqṭāʿ) ofițerilor săi. Aceștia din urmă s-au opus ideii și, în schimb, au lansat propriul atac împotriva portului cruciat Tir. Operațiunea, îndrăzneață și neconvențională, a avut succes și a zădărnicit planurile lui Ibn Ruzzik.

În aprilie 1154, Nur al-Din Zengi, conducătorul musulman al Siriei de Nord, a reușit să cucerească Damascul. Încurajat de acest eveniment, Ibn Ruzzik a abandonat negocierile cu cruciații și a reînnoit eforturile de a forma o ligă între Egipt și Nur al-Din, tentativă care fusese deja făcută de Ibn al-Sallar în 1150.

În 1158, Ibn Ruzzik l-a trimis pe pajul (ḥādjib) Mahmud al-Muwallad la Nur al-Din, propunând o alianță și operațiuni comune împotriva principatelor cruciate, în timp ce o armată sub conducerea lui Dirgham, adjunctul șambelanului palatului (nāʾib al-Bāb), a fost trimisă să atace în Palestina. Armata a obținut câteva succese la Gaza și a efectuat incursiuni în Palestina până dincolo de Râul Iordan, în timp ce flota fatimidă a atacat Beirutul.

Aceste victorii l-au încurajat pe Ibn Ruzzik, care i-a scris despre ele lui Nur al-Din, îndemnându-l să se alăture Egiptului în războiul sfânt împotriva cruciaților. El a încercat, de asemenea, să îl atragă de partea sa pe , un fost oficial fatimid care câștigase favoarea lui Nur al-Din, pentru a susține această cauză, însă fără succes: Usama a refuzat să aleagă o tabără, iar solia lui al-Muwallad a eșuat.

Aceste operațiuni au fost considerate ineficiente atât de către cronicarii arabi, cât și de istoricii moderni, în timp ce motivele din spatele pasivității lui Nur al-Din au rămas un subiect de dezbatere. Cu toate acestea, aceste acțiuni au forțat celelalte puteri din estul Mediteranei să ia din nou în calcul puterea fatimidă.

În urma incursiunii, o misiune din Imperiul Bizantin a sosit la Cairo pentru a cere asistență împotriva Regatului Siciliei. Ca răspuns, fratele conducătorului din Cipru, care fusese luat prizonier, a fost trimis împăratului bizantin Manuel I Comnen. La scurt timp după aceea, au sosit trimiși din statele cruciate pentru a negocia un armistițiu, în timp ce bizantinii și-au restabilit relațiile cu Nur al-Din. În același timp, Ibn Ruzzik s-a îngrijit de fortificarea orașului , situat la nord de Cairo, pentru a bloca orice armată care ar fi încercat să invadeze țara dinspre nord.

Moartea și succesiunea La 23 iulie 1160, califul al-Fa'iz a murit din cauza unei boli. Ibn Ruzzik a luat inițial în considerare instalarea unui membru adult al clanului fatimid în fruntea califatului, dar în cele din urmă s-a oprit asupra lui , în vârstă de nouă ani, al cărui tată fusese unul dintre frații lui al-Zafir executați de Abbas chiar în ziua în care al-Fa'iz fusese urcat pe tron. Având din nou un minor pe tron, poziția lui Ibn Ruzzik era sigură și a fost consolidată și mai mult când l-a forțat pe tânărul calif să se căsătorească cu fiica sa.

Totuși, aceste manevre, coroborate cu sprijinul acordat de Ibn Ruzzik șiismului duodecim, au alarmat familia regală. Sitt al-Qusur a plătit soldați negri care l-au atacat pe Ibn Ruzzik la 10 septembrie 1161, pe holul palatului său. Deși rănit mortal, Ibn Ruzzik a supraviețuit suficient de mult pentru a obține de la calif recunoașterea fiului său, Ruzzik ibn Tala'i, ca succesor, precum și moartea lui Sitt al-Qusur și a celor trei bărbați care îl atacasera.

Pe patul de moarte, se spune că i-ar fi mărturisit fiului său cele trei regrete ale sale: construirea moscheii lui Husayn în afara zidurilor, deoarece putea fi folosită ca punct de atac asupra orașului Cairo; faptul că nu a avut ocazia să folosească Bilbays ca bază împotriva cruciaților, în ciuda cheltuielilor enorme făcute acolo; și faptul că l-a numit pe în funcția puternică de guvernator al Egiptului de Sus, de unde acesta reprezenta acum o amenințare la adresa propriei sale puteri. Premoniția sa s-a dovedit corectă: în 1162, Shawar l-a alungat pe Ibn Tala'i din Cairo și a devenit conducătorul de facto al Egiptului. În 1174, unul dintre descendenții săi a luat parte la o conspirație eșuată de amploare pentru a-l răsturna pe Saladin și pentru a restaura dinastia fatimidă, care fusese înlăturată de la putere cu trei ani înainte.

Cronicarii musulmani au fost împărțiți în evaluarea lui Ibn Ruzzik: istoricul egiptean Ibn Zafir s-a concentrat pe comportamentul său violent și pe lăcomie, însă polimatul din secolul al XIII-lea l-a considerat unul dintre cei mai de succes viziri fatimizi, alături de figuri precum Ibn Killis sau al-Afdal Shahanshah. Această apreciere este împărtășită în mare măsură de istoricii moderni; Thierry Bianquis îl descrie ca fiind „ultimul om mare al statului fatimid, care a dorit să reconstruiască un Egipt puternic, capabil să își desfășoare propriile politici externe”.

Note

Categorie:Nașteri în 1102 Categorie:Decese în 1161 Categorie:Armeni Categorie:Egipteni Categorie:Șiiți Categorie:Oameni asasinați