Refugiații vietnamezi cunoscuți ca boat people (în ) au fost refugiați care au fugit din Vietnam pe mare în urma căderii Saigonului din 1975, eveniment care a marcat sfârșitul Războiului din Vietnam. Această migrație și a atins apogeul la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, continuând apoi în anii 1990. Între 1975 și 1995, aproape 800 000 de „boat people” au ajuns în siguranță în alte țări, în timp ce mulți alții au murit pe mare din cauza pirateriei, a supraaglomerării și a furtunilor. Represiunea politică și lagărele de reeducare înființate de guvernul comunist vietnamez, dificultățile economice și conflictele precum al treilea război din Indochina au contribuit la extinderea crizei refugiaților din Indochina.
Hong Kong și diverse regiuni din Asia de Sud-Est — precum Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore și Thailanda — au constituit primele destinații ale valului de „boat people”. Tensiunile dintre Vietnam și China din 1978 și 1979 au contribuit la plecarea unui număr mare de persoane de etnie hoa din Vietnam, dintre care multe au fugit cu barca. Sentimentul anti-chinez și conflictul regional au accelerat și mai mult acest exod. Numărul persoanelor care au murit este dificil de stabilit din cauza lipsei de date fiabile și a instrumentalizării politice a subiectului. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) estimează că între 200 000 și 250 000 de „boat people” au murit pe mare.
Țările din Asia de Sud-Est au devenit din ce în ce mai reticente în a accepta noi sosiri. În urma unor negocieri și a unei conferințe internaționale din 1979, Vietnamul a fost de acord să limiteze plecările. Statele din Asia de Sud-Est au acceptat să acorde azil temporar, în timp ce țările dezvoltate și-au asumat cea mai mare parte a responsabilităților și costurilor de relocare. Prin urmare, din taberele de refugiați din Asia de Sud-Est, marea majoritate a acestor „boat people” au fost relocați în Statele Unite, Canada, Italia, Australia, Franța, Germania de Vest și Regatul Unit. Câteva zeci de mii de persoane au fost repatriate în Vietnam. UNHCR a coordonat inițiative precum Programul de Plecare Ordonată, Centrul de Procesare a Refugiaților din Filipine și Planul Cuprinzător de Acțiune pentru a facilita relocarea.
Context
Războiul din Vietnam s-a încheiat la 30 aprilie 1975, odată cu căderea Saigonului în mâinile și evacuarea ulterioară a peste 130 000 de vietnamezi aflați în strânsă legătură cu Statele Unite sau cu fostul guvern al Vietnamului de Sud. Majoritatea persoanelor evacuate au fost relocate în Statele Unite în cadrul Operațiunii New Life și al Operațiunii New Arrivals. Guvernul SUA a transportat refugiații din Vietnam cu avioane și nave pentru a-i stabili temporar în Guam, înainte de a-i transfera către locuințele desemnate de pe teritoriul Statelor Unite continentale. În cursul aceluiași an, forțele comuniste au preluat controlul asupra Cambodgiei și Laosului, generând astfel un flux constant de refugiați care au fugit din toate cele trei țări. În 1975, președintele Gerald Ford a semnat Legea privind asistența pentru migrație și refugiați din Indochina, alocând un buget de aproximativ 455 de milioane de dolari pentru transportul, asistența medicală și cazarea celor 130 000 de refugiați vietnamezi, cambodgieni și laosieni.
După evacuarea Saigonului, numărul vietnamezilor care își părăseau țara a rămas relativ redus până la mijlocul anului 1978. O serie de factori au contribuit la declanșarea crizei refugiaților, printre care dificultățile economice și războaiele din Vietnam, China și Cambodgia. În plus, până la 300 000 de persoane, în special cele care avuseseră legături cu fostul guvern și cu armata Vietnamului de Sud, au fost trimise în lagăre de reeducare, unde mulți au îndurat tortură, înfometare și boli, fiind obligați să presteze munci silnice. De asemenea, 1 milion de oameni, majoritatea locuitori din mediul urban, s-au „oferit voluntari” să trăiască în „Noi Zone Economice”, unde trebuiau să supraviețuiască prin cultivarea pământului și defrișarea junglei pentru a înființa culturi agricole.
Represiunea a fost deosebit de severă împotriva populației Hoa, minoritatea etnică chineză din Vietnam. Din cauza tensiunilor crescânde dintre Vietnam și China, care au culminat cu invadarea Vietnamului de către China în 1979, etnicii hoa au fost considerați de guvernul vietnamez o amenințare la adresa securității naționale. De asemenea, persoanele de etnie hoa controlau o mare parte din comerțul cu amănuntul din Vietnamul de Sud, iar guvernul comunist le-a impus taxe din ce în ce mai mari, a introdus restricții comerciale și le-a confiscat afacerile. În mai 1978, etnicii hoa au început să părăsească Vietnamul în număr mare cu destinația China, inițial pe cale terestră. Până la sfârșitul anului 1979, ca urmare a Războiului Sino-Vietnamez, 250 000 de etnici hoa se refugiaseră în China, iar alte câteva zeci de mii se numărau printre acei „boat people” vietnamezi împrăștiați în întreaga Asie de Sud-Est și în Hong Kong.
Guvernul vietnamez și oficialii săi au profitat de pe urma exodului de refugiați, în special de pe urma etnicilor hoa, care aveau adesea o situație materială bună. Prețul pentru obținerea permiselor de ieșire din țară, a documentelor și a unei ambarcațiuni sau nave, de cele mai multe ori dărăpănate, era estimat la echivalentul a 3 000 de dolari pentru adulți și jumătate din această sumă pentru copii. Aceste plăți erau efectuate frecvent sub formă de lingouri de aur. Mulți dintre vietnamezii mai săraci au părăsit țara în secret, fără documente și la bordul unor bărci fragile, aceștia fiind cei mai vulnerabili în fața piraților și a furtunilor pe mare.
Au existat numeroase metode folosite de cetățenii vietnamezi pentru a părăsi țara. Majoritatea erau secrete și se desfășurau în timpul nopții; unele implicau mituirea unor înalți oficiali guvernamentali. Unele persoane cumpărau locuri pe ambarcațiuni mari, care puteau transporta până la câteva sute de pasageri. Altele se îmbarcau pe bărci de pescuit (pescuitul fiind o ocupație comună în Vietnam) și plecau în acest mod. O metodă utilizată implica refugiați din clasa de mijloc din Saigon care, dotați cu acte de identitate false, călătoreau pe cale rutieră aproximativ 1 100 km până la Da Nang. Planificarea unei astfel de călătorii dura multe luni și chiar ani. Deși aceste tentative duceau adesea la epuizarea resurselor, oamenii aveau frecvent parte de porniri eșuate înainte de a reuși să scape.
Exodul din 1978–1979 Deși câteva mii de persoane fugiseră din Vietnam cu ambarcațiuni între 1975 și mijlocul anului 1978, exodul propriu-zis al acelor „boat people” a început în septembrie 1978. Nava Southern Cross a debarcat 1 200 de vietnamezi pe o insulă nelocuită care aparținea Indoneziei. Guvernul Indoneziei a fost infuriat de faptul că aceste persoane au fost lăsate pe țărmurile sale, dar a fost liniștit de asigurările țărilor occidentale că vor reloca refugiații. În octombrie 1978, o altă navă, Hai Hong, a încercat să debarce 2 500 de refugiați în Malaysia. Malaysienii au refuzat să le permită accesul pe teritoriul lor, iar nava a rămas în larg până când refugiații au fost procesați pentru a fi relocați în țări terțe. Alte nave mari care transportau mii de refugiați au început să sosească în apele teritoriale ale Hong Kong-ului: Huey Fong în decembrie 1978 (3 318 refugiați), Skyluck, deghizată sub numele de Kylu, în februarie 1979 (2 651 refugiați) și Seng Cheong, deghizată sub numele de Sen On, în luna mai (1 433 de refugiați). Pasagerii acestora erau atât etnici vietnamezi, cât și etnici hoa care plătiseră sume substanțiale pentru această călătorie.
Pe măsură ce aceste nave mai mari au întâmpinat rezistență la debarcarea încărcăturii lor umane, multe mii de vietnamezi au început să părăsească Vietnamul la bordul unor ambarcațiuni mici, încercând să acosteze clandestin pe țărmurile țărilor vecine. Persoanele de pe aceste bărci mici s-au confruntat cu pericole enorme pe mare, iar multe mii dintre ele nu au supraviețuit călătoriei. Țările din regiune au „respins” adesea ambarcațiunile atunci când acestea ajungeau în apropierea coastelor lor, iar acei „boat people” rătăceau pe mare timp de săptămâni sau luni în căutarea unui loc în care să poată debarca. În ciuda pericolelor și a rezistenței din partea țărilor de primire, numărul de „boat people” a continuat să crească, atingând un vârf de 54 000 de sosiri în luna iunie 1979, cu un total de 350 000 de persoane în taberele de refugiați din Asia de Sud-Est și Hong Kong. În acest moment, statele din Asia de Sud-Est s-au unit pentru a declara că au „atins limita rezistenței lor și au decis că nu vor mai accepta nicio nouă sosire”.
Organizația Națiunilor Unite a convocat o conferință internațională la Geneva, în Elveția, în iulie 1979, declarând că „în Asia de Sud-Est există o criză gravă pentru sute de mii de refugiați”. Ilustrând importanța acestei probleme, delegația SUA a fost condusă de vicepreședintele Walter Mondale. Rezultatele conferinței au fost următoarele: statele din Asia de Sud-Est au fost de acord să ofere azil temporar refugiaților, Vietnamul a acceptat să promoveze plecările ordonate în loc să permită plecarea acelor „boat people”, iar țările occidentale au fost de acord să accelereze relocarea. Programul de Plecare Ordonată a permis vietnamezilor, în cazul în care erau aprobați, să părăsească Vietnamul pentru a fi relocați într-o altă țară, fără a mai fi nevoiți să devină „boat people”. Ca urmare a conferinței, plecările de „boat people” din Vietnam au scăzut la câteva mii pe lună, iar relocările au crescut de la 9 000 pe lună la începutul anului 1979 la 25 000 pe lună, majoritatea vietnamezilor plecând în Statele Unite, Franța, Australia și Canada. Perioada cea mai critică a crizei umanitare trecuse, deși fenomenul „boat people” a continuat în Vietnam timp de mai bine de un deceniu, iar mulți oameni au murit pe mare sau au fost supuși unor perioade lungi de detenție în taberele de refugiați.
Pirații și alte pericole Membrii comunității „boat people” au fost nevoiți să înfrunte furtuni, boli, înfometare și să scape de atacurile piraților. Ambarcațiunile nu erau destinate navigării în largul mării și, de regulă, se îndreptau spre rutele maritime internaționale aglomerate, situate la aproximativ 240 km spre est. În plus, aceste bărci erau deosebit de vulnerabile din cauza lipsei de arme pentru a se apăra, deoarece obținerea de arme neautorizate în Vietnam era dificilă la acea vreme. Înainte de 1983, în jur de 20% dintre „boat people” au fost salvați de cargoboturi, însă acest procent a scăzut în anii următori. Cei mai norocoși ajungeau la țărm la 1–2 săptămâni de la plecare. Cei mai puțin norocoși își continuau călătoria periculoasă pe mare, care dura uneori până la câteva luni, suferind de foame, sete, boli, jafuri și alte atacuri înainte de a găsi un refugiu sigur.