miniatura|„După război, o medalie și poate un loc de muncă” dreapta|miniatura|Statuia lui Sun Tzu (544–498 î.Hr.) din Tottori, Japonia. Sun Tzu, strateg militar, a scris despre puterea superioară a războiului politic în luptă.
Războiul politic este utilizarea mijloacelor politice ostile pentru a constrânge un adversar să-i facă voința. Termenul politic descrie interacțiunea calculată dintre un guvern și un public țintă, inclusiv guvernul, armata și/sau populația generală a unui alt stat. Guvernele folosesc o varietate de tehnici pentru a constrânge anumite acțiuni pentru a le servi intereselor naționale și militare, precum propaganda și operațiunile psihologice.
Natura coercitivă a războiului politic duce la slăbirea sau distrugerea voinței politice, sociale sau societale a unui adversar și la impunerea unui curs de acțiune favorabil interesului unui stat. Războiul politic poate fi combinat cu violență, presiune economică, subversiune și diplomație, dar aspectul său principal este „utilizarea cuvintelor, imaginilor și ideilor”. Crearea, desfășurarea și continuarea acestor metode coercitive sunt o funcție a artei guvernamentale pentru națiuni și servesc ca un potențial substitut pentru acțiuni militare mai directe. De exemplu, metode precum sancțiunile economice sau embargourile sunt menite să provoace daunele economice necesare pentru a forța schimbarea politică. Metodele și tehnicile utilizate în războiul politic depind de viziunea și componența politică a statului. Conduita va diferi în funcție de caracterul totalitar, autoritar sau democratic al statului.
Scopul final al războiului politic este de a modifica opiniile și acțiunile unui adversar în favoarea intereselor unui stat, fără a utiliza puterea militară. Acest tip de persuasiune sau coerciție organizată are și scopul practic de a salva vieți omenești prin evitarea utilizării violenței în scopul atingerii obiectivelor politice. Astfel, războiul politic implică și „arta de a încuraja prietenii și de a descuraja dușmanii, de a obține ajutor pentru propria cauză și de a provoca abandonarea dușmanilor”.
Război politic pașnic Războiul politic utilizează toate instrumentele disponibile, în afară de război, unei națiuni pentru a-și atinge obiectivele naționale. Cel mai bun instrument al războiului politic este „o politică eficientă explicată cu forță” sau, mai direct, „o politică evidentă susținută cu forță”. Principala modalitate prin care se poartă războiul politic este prin propagandă. Esența acestor operațiuni poate fi fie evidentă, fie ascunsă.
Subversiunea, agenții de influență, spionii, jurnaliștii și „idioții utili” pot fi folosiți ca instrumente puternice în războiul politic.
Propaganda albă este evidentă: există o atribuire unui promotor; promotorul atribuit și promotorul real sunt unul și același lucru; și nu se face nicio încercare de a ascunde faptul că se promovează un punct de vedere sau o „linie”. Majoritatea reclamelor de televiziune sunt propagandă albă orientată în scopuri comerciale.
Propaganda gri variază în evidentă de la maximă la un grad puțin mai mic: la fel ca în propaganda albă, există o atribuire sinceră unei surse; dar diferă de propaganda albă prin faptul că este mai puțin directă fie în ceea ce privește legătura dintre sursă și linia promovată, fie în ceea ce privește statutul său de propagandă în primul rând. Propaganda gri a fost definită alternativ ca „amplificarea semioficială a vocii unui guvern”. Publicitatea de gherilă folosește instrumentele propagandei gri pentru a vinde produse și servicii, în timp ce este un serviciul public. Radio Europa Liberă și Radio Liberty au fost înființate în timpul Războiului Rece pentru acest scop.
Propaganda neagră este sub acoperire: aceasta se poate limita la diseminarea anonimă a unor puncte de discuție interne consistente (diferind de propaganda albă doar prin lipsa autorului acreditat), dar poate fi și uzurparea identității unei organizații de încredere (prin utilizarea brandingului său, a ghidului de stil corporativ, a unor expresii distinctive etc.) sub un steag fals sau o strategie la fel de complexă precum utilizarea unei rețele de bot-uri pentru a inunda o rețea socială cu dezinformare auto-contradictorie. Ceea ce unifică aceste strategii care implementează propaganda neagră este că, în toate cazurile, aceasta „pare să provină dintr-o sursă dezinteresată, când, de fapt, nu este așa”.
Război politic agresiv stanga|miniatura|Expansiunea sovietică: Formarea Blocului Estic. Războiul politic include, de asemenea, activități agresive ale unui actor pentru a obține în mod ofensiv un avantaj relativ sau control asupra altuia. Între statele naționale, acesta poate duce la acapararea puterii sau la asimilarea deschisă a statului victimizat în sistemul politic sau complexul de putere al agresorului. Această relație agresor-victimă a fost observată și între rivali din cadrul unui stat și poate implica tactici precum asasinatul, activitatea paramilitară, sabotajul, lovitura de stat, insurgența, revoluția, războiul de gherilă și războiul civil.
Infiltrarea sau eliberarea străină are loc atunci când un guvern este răsturnat prin intervenție militară sau diplomatică străină sau prin mijloace secrete. Scopul final al campaniei este de a obține controlul asupra structurii politice și sociale a unei alte națiuni. Campania poate fi condusă de forțele naționale ale agresorului sau de o facțiune politică favorabilă agresorului din interiorul celuilalt stat.
Paul Blackstock descrie trei etape implicate în extinderea controlului de către agresor asupra victimei:
Penetrare sau infiltrare: infiltrarea deliberată a grupurilor politice și sociale dintr-un stat victimă de către agresor, cu scopul final de a extinde influența și controlul. Agresorul își ascunde scopul final, care depășește natura influentă normală a diplomației și implică spionaj. Dezintegrarea sau atomizarea forțată: „este prăbușirea structurii politice și sociale a victimei până când structura moralului național se dezintegrează și statul nu mai poate rezista unor intervenții ulterioare”. Agresorul poate exploata tensiunile interne inevitabile dintre grupurile politice, de clasă, etnice, religioase, rasiale și alte grupuri. Acest concept este o strategie similară cu „divide et impera” (în ). Subversiunea și dezertarea: Subversiunea este „subminarea sau detașarea loialităților grupurilor politice și sociale semnificative din cadrul statului victimizat și transferul acestora către cauzele politice sau ideologice ale agresorului”. În locul transferului total și direct, agresorul poate accepta state intermediare care îndeplinesc în continuare obiectivele sale, cum ar fi favoarea unor persoane importante din punct de vedere politic. Mai mult, formarea unei contra-elite, formată din persoane influente și lideri cheie, în cadrul statului victimă stabilește legitimitatea și permanența unui nou regim. Dezertarea este transferul loialității unor persoane și lideri cheie către tabăra agresorului. Individul s-ar putea reloca sau rămâne pe loc în țara victimă, influențând continuu problemele și evenimentele locale în favoarea agresorului. Dezertorii furnizează, de asemenea, informații privilegiate agresorului.
Lovitura de stat este răsturnarea unui guvern prin infiltrarea grupurilor politice, militare și sociale de către un segment mic al aparatului de stat. Segmentul mic există în cadrul statului și vizează pârghiile politice critice ale puterii din cadrul unui guvern pentru a neutraliza opoziția față de lovitura de stat și forța de guvernare post-lovitură de stat. Mai mulți factori preexistenți sunt necesari pentru o lovitură de stat: participarea politică limitată la o mică parte a populației, independența față de influența și controlul puterilor străine și puterea și autoritatea decizională concentrate într-un centru politic și nedifuzate între autoritățile regionale, întreprinderi sau alte grupuri. O lovitură de stat utilizează resurse politice pentru a câștiga sprijin în cadrul statului existent și pentru a-i neutraliza sau imobiliza pe cei capabili să se unească împotriva loviturii de stat. O lovitură de stat reușită are loc rapid și, după preluarea guvernului, stabilizează situația prin controlul comunicațiilor și al mobilității. În plus, un nou guvern trebuie să obțină acceptarea din partea structurilor publice, militare și administrative prin reducerea sentimentului de insecuritate. În cele din urmă, noul guvern va căuta legitimitate în ochii propriului popor, precum și recunoaștere străină. Lovitura de stat poate fi condusă de forțe naționale sau poate implica influență străină, similară cu eliberarea sau infiltrarea străină. miniatura|Simbolul Chi-Rho Insurgența este un instrument de război politic organizat și prelungit, conceput pentru a slăbi controlul și a elimina legitimitatea unui guvern stabilit, a unei puteri de ocupație sau a altei autorități politice. O insurgență este un conflict intern, iar lupta principală constă în mobilizarea populațiilor locale pentru controlul politic și obținerea sprijinului popular pentru cauza insurgenților. Insurgențele sunt conflicte militare neconvenționale care încorporează o varietate de metode, de la instrumente coercitive precum intimidarea și asasinatul, la instrumente politice precum propaganda și serviciile sociale. Insurgențele includ obiective politice și militare, având ca scop final stabilirea unei structuri statale rivale legitime. Abordările și obiectivele unei insurecții ar putea implica tulburări și violență perpetuă, demonstrând incapacitatea guvernului de a oferi securitate populației, slăbirea guvernului și uciderea sau intimidarea oricărei opoziții eficiente împotriva guvernului, intimidarea populației și descurajarea participării acesteia la proceselor politice sau juridice, controlul sau intimidarea forțelor polițienești și militare (ceea ce le limitează capacitatea de a răspunde la atacurile insurgenților) sau prin crearea de represiune guvernamentală prin provocarea unor reacții exagerate din partea forțelor de securitate sau militare.US Army Counterinsurgency Field Manual FM 3–24 (Department of the Army, December 2006), p. 13.
După țară Forțele de Apărare Israeliene au fost printre primele care au adoptat platformele de socializare pentru a promova o imagine pozitivă despre sine, prin postarea de imagini sexy cu soldați israelieni, materiale media ASMR care implică arme de foc, precum și conținut mai tradițional despre umanitarism și glorie națională. Operează mai multe conturi cu un număr mare de urmăritori și recrutează activ influenceri pe Facebook, Instagram, Telegram, TikTok, Twitter și YouTube. Prezența online a IDF în limba engleză este de aproximativ două ori mai mare decât activitatea sa în ebraică și vizează în principal tinerii evrei din Statele Unite. Pe lângă autoportretizările pozitive, alte obiective au inclus modelarea narațiunii în timpul blocadei media din războiul din Gaza (2008-2009), pregătirea informațiilor înaintea operațiunilor IDF pentru a fi primii care au lansat povestea dorită și răspunsul rapid la incidente neașteptate. În 2021, IDF a premiat un ofițer de poliție militară, care avea mai mulți urmăritori decât purtătorul de cuvânt al IDF sau prim-ministrul, pentru promovarea Israelului pe TikTok. Campania IDF pe rețelele de socializare a dus la reacții negative, cum ar fi atunci când a insinuat că copiii iranieni sunt teroriști.
Note
Vezi și
Măsuri active Război asimetric Operațiune secretă Steag fals Organizație de fațadă Război informațional Revoluție pasivă Executivul de război politic Propagandă Război psihologic Război al ideilor Război neconvențional
Categorie:Ostilități după tip Categorie:Război psihologic Categorie:Tehnici de propagandă