thumb|Coperta unei ediții a cărții din 1930 a lui Theodor Lessing, Ura de sine evreiască este un concept asociat unor termeni peiorativi precum „evreu care se urăște pe sine”, „evreu cu ură de sine” și „autoantisemit" (), folosiți pentru a descrie evrei care resping anumite trăsături pe care cel care folosește termenul le consideră esențiale pentru identitatea evreiască.
Primele acuzații de ură de sine au fost folosite pentru a-i descrie pe evreii care interiorizaseră clișee antisemite. Conceptul a devenit larg cunoscut după ce filosoful germano-evreu Theodor Lessing a publicat în 1930 cartea („Ura de sine evreiască”), în care încerca să explice o presupusă înclinație a intelectualilor evrei seculari de a alimenta antisemitismul prin denunțarea iudaismului. Termenul a fost folosit și pentru a descrie persoane evreiești ale căror opinii, în special cele favorabile asimilării evreilor, secularismului evreiesc, liberalismului de limuzină sau anti-iudaismului, erau percepute ca reflectând ură de sine.
În epoca modernă, termenul a fost folosit în scopuri politice, ca formă de instrumentalizare a antisemitismului, pentru a-i delegitima pe evreii antisioniști sau pentru a respinge criticile aduse guvernului israelian.Vezi: : „Odată cu atenția tot mai mare acordată de presa europeană încălcărilor drepturilor omului ale palestinienilor de către Israel, începând cu cea de-a doua Intifadă din septembrie 2000, susținătorii americani ai Israelului au încercat să pună reputația tot mai proastă a Israelului în comunitatea internațională pe seama apariției unui nou antisemitism. Potrivit acestei logici, Israelul ar fi fost vizat de critici nu din cauza acțiunilor sale împotriva palestinienilor, contrare dreptului internațional, ci din cauza reapariției unui val de antisemitism cu rădăcini în vechile prejudecăți. Criticii Israelului și-ar fi ascuns astfel ostilitatea față de statul evreu în spatele unor argumente antisioniste, fără a fi motivați de preocupările umanitare pe care pretindeau că le au. Pentru a stabili echivalența dintre antisemitism și antisionism, susținătorii Israelului au încercat să susțină că orice critică la adresa Israelului ca stat evreu este antisemită tocmai pentru că Israelul ar fi patria tuturor evreilor din toate timpurile. Argumentul nu funcționează însă, deoarece există numeroși evrei antisioniști care resping încercarea Israelului de a vorbi în numele iudaismului. Răspunsul tradițional la această problemă a fost etichetarea evreilor antisioniști drept «evrei care se urăsc pe sine», ceea ce presupune suspendarea raționalității și a unei judecăți sănătoase.” : „În covârșitoarea majoritate a cazurilor, termenul este folosit pentru a desemna persoane considerate critice față de politica israeliană - orice politică israeliană. Tot în covârșitoarea majoritate a cazurilor, aceiași evrei își vor apăra opiniile despre Israel, oricât de controversate ar fi, și vor respinge ideea că evreii trebuie să acorde guvernului israelian o dispensă permanentă pentru toate acțiunile sale. Acestea sunt concluziile deloc surprinzătoare ale unei serii de discuții purtate vara trecută cu mai mulți evrei cunoscuți care au fost etichetați în repetate rânduri drept «evrei care se urăsc pe sine». Contrar denigrărilor criticilor lor, cei mai mulți mi s-au părut foarte siguri de identitatea lor evreiască.” : „Potrivit lui Joel Beinin, profesor de istorie la Universitatea Stanford și director al Departamentului de Studii despre Orientul Mijlociu de la Universitatea Americană din Cairo, expresia «evrei care se urăsc pe sine» «nu are niciun sens util în afară de acela de slogan propagandistic. Este folosită pentru a declara ilegitime opiniile acelor evrei - de obicei despre Israel și conflictul arabo-israelian - cu care cei ce folosesc termenul nu sunt de acord. Nimeni nu are dreptul sau autoritatea de a declara o singură interpretare ca fiind corectă sau autentică», a continuat Beinin. «Dezacordul face parte din realitatea umană. Dezacordul nu înseamnă ură de sine și poate fi, de fapt, expresia unei preocupări profunde și chiar a iubirii față de tradiția în cauză.»” : „De multă vreme există încercări de a identifica antisemitismul cu antisionismul, pentru a exploata sentimentele antirasiste în scopuri politice; «una dintre principalele sarcini ale oricărui dialog cu lumea neevreiască este să demonstreze că distincția dintre antisemitism și antisionism nu este deloc o distincție», susținea diplomatul israelian Abba Eban, într-o formulare tipică pentru această poziție intelectual și moral compromisă. Dar nici acest lucru nu mai este suficient. Acum este necesar ca critica politicilor israeliene să fie identificată cu antisemitismul - sau, în cazul evreilor, cu «ura de sine» -, astfel încât toate situațiile posibile să fie acoperite.” : „Chomsky (1989) arată felul în care sioniștii au încercat «să identifice critica politicilor israeliene cu antisemitismul - sau, în cazul evreilor, cu «ura de sine»» (1989, 433), idee reluată și de Butler (2012).” : „În aceste utilizări ale urii de sine pot fi observate două aspecte, ambele servind la confundarea sionismului de dreapta cu identitatea evreiască. Primul este dihotomia simplă creată între cei care sunt de acord cu autorul, prezentați ca fiind de partea evreilor în general, și «dușmanul», apropiat al celui care se urăște pe sine în citatele de mai sus. În aceste relatări nu există diferențe legitime de opinie între evrei, ci doar o versiune intransigentă a sionismului, prezentată ca voce autentică a evreilor, de o parte, și dușmanul, de cealaltă. Criticii acțiunilor militare, susținătorii unei soluții negociate și cei care afirmă că palestinienii au suferit nedreptăți sunt prezentați ca agresând evreii prin asocierea cu cei care ar dori să-i ucidă, fie teroriști, fie antisemiți în general... Al doilea aspect este că, în loc să admită că diferențele de opinie ar putea proveni dintr-o anumită analiză a conflictului contemporan din Orientul Mijlociu, citatele lărgesc problema și îi prezintă pe cei criticați ca suferind de un complex legat de identitatea lor evreiască în ansamblu, un complex care îi orbește. Astfel sunt folosite cuvinte precum «cuprins» și «mistuit», apar trimiteri la istoria evreilor din afara Israelului (supraveghetorul goyim, mentalitatea diasporei), iar patologia este sugerată prin termeni precum «infectat» (folosit în două dintre citatele de mai sus), «afecțiune», «bolnav» și prin analiza psihologică «mai solidă» a lui Givet... Fragmentele de mai sus ilustrează felul în care evreii care susțin drepturile palestinienilor sunt adesea prezentați ca fiind de partea celor care ar dori să-i distrugă pe evrei... Desigur, definirea unui dușman este o chestiune discutabilă pentru numeroase grupuri, dar dacă această definiție este prezentată ca evidentă și neproblematică, atunci simpatia față de el trebuie să implice în mod necesar respingerea propriei identități și, dusă până la capăt, chiar sinuciderea. Progresul spre o soluție negociată este împiedicat atunci când cei aflați la putere refuză să discute posibilitatea ca palestinienii să fi suferit nedreptăți, reacționează la criticile internaționale ca și cum acestea ar fi doar o altă formă de agresiune împotriva evreilor și cataloghează orice discuție purtată de evrei despre această chestiune drept ură de sine.” S-a afirmat că expresia a devenit „un fel de termen-cheie de oprobriu în dezbaterile din epoca Războiului Rece despre sionism și dincolo de aceasta”, susținătorii ei afirmând că unii evrei ar putea ajunge să-și disprețuiască întreaga identitate din cauza felului în care percep conflictul arabo-israelian.
Istorie
În limba germană Originile unor termeni precum „ură de sine evreiască” se află în disputele de la mijlocul secolului al XIX-lea dintre evreii ortodocși germani ai seminarului din Breslau și evreii reformați. Fiecare tabără o acuza pe cealaltă că trădează identitatea evreiască, evreii ortodocși acuzându-i pe reformați că se identificau mai mult cu protestantismul german și naționalismul german decât cu iudaismul.
Potrivit lui Amos Elon, în timpul asimilării germano-evreiești din secolul al XIX-lea, presiunile contradictorii exercitate asupra tinerilor evrei sensibili și privilegiați sau înzestrați au produs „o reacție cunoscută mai târziu sub numele de «ură de sine evreiască». Rădăcinile ei nu erau pur profesionale sau politice, ci emoționale.”Amos Elon, The Pity of It All: a History of Jews in Germany, 1743-1933, Metropolitan Books, 2002, pp. 231-237. Elon folosește expresia „ură de sine evreiască” ca sinonim pentru antisemitismul evreiesc atunci când afirmă: „Unul dintre cei mai cunoscuți antisemiți austrieci a fost Otto Weininger, un tânăr evreu strălucit care a publicat Sex and Character, atacând evreii și femeile.” Elon consideră antisemitismul evreiesc drept una dintre cauzele creșterii generale a antisemitismului atunci când afirmă că „cartea [lui Weininger] a inspirat zicala tipic vieneză potrivit căreia antisemitismul nu a devenit cu adevărat serios până când nu a fost preluat de evrei.”
Potrivit lui John P. Jackson Jr., conceptul s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al XIX-lea în discursul evreiesc german ca „răspuns al evreilor germani la antisemitismul popular, îndreptat în primul rând împotriva evreilor est-europeni”. Pentru evreii germani, evreul din Europa de Est a devenit „evreul rău”. Potrivit lui Sander Gilman, conceptul de „evreu care se urăște pe sine” s-a format prin contopirea imaginii „evreului nebun” cu cea a „evreului autocritic”, fiind dezvoltat pentru a combate afirmațiile potrivit cărora un presupus stereotip evreiesc al bolii mintale s-ar datora consangvinizării. „În logica acestui concept, cei care îi acuză pe alții că sunt evrei care se urăsc pe sine ar putea fi ei înșiși evrei care se urăsc pe sine.” Gilman afirmă că „omniprezența urii de sine nu poate fi negată. Și ea a modelat conștiința de sine a celor tratați ca diferiți poate chiar mai mult decât și-au dat ei înșiși seama.”
Termenii specifici „evreu care se urăște pe sine” și „ură de sine evreiască” au intrat în uz abia mai târziu, dezvoltându-se din folosirea polemică de către Theodor Herzl a expresiei „antisemit de origine evreiască”, în contextul proiectului său de sionism politic. Conceptul de bază a devenit răspândit în acest context, „deoarece sionismul reprezenta o parte importantă a dezbaterilor intense purtate la acea vreme între evrei despre antisemitism, asimilare și identitatea evreiască”. Herzl pare să fi introdus expresia „antisemit de origine evreiască” în cartea sa din 1896, Der Judenstaat (Statul evreilor), care a lansat sionismul politic.