Dimitrie Călugăreanu (n. 6/18 octombrie 1868, Pomârla, județul Botoșani – d. 17 decembrie 1937, București) a fost un medic, fiziolog și naturalist român, membru corespondent al Academiei Române.
A făcut studii de fiziologie a sistemului nervos (regenerarea nervului, suturi încrucișate ale nervilor) și de hematologie. A fost un inițiator al învățămantului de biochimie în România prin cursul de chimie fiziologică (1908).
Viața și cariera Dimitrie Călugăreanu s-a născut la 6 octombrie 1868 în comuna Pomârla, jud. Dorohoi. Studiile elementare și liceale le-a făcut la Liceul „Anastasie Bașotă” din Pomârla, ca bursier al statului. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea din Iași, ca bursier al Școlii Normale Superioare. În anul 1894 a obținut diploma de licență în Științe Naturale. În anul școlar următor (1894/1895) s-a înscris la Facultatea de Medicină, în anul II, la care a continuat studiile până în anul 1897, când a absolvit-o. În aceeași perioada, D. Călugăreanu a fost subdirector al Școlii Normale Superioare din Iași. A fost numit în această funcție la data de 9 iulie 1894, adică îndată după obținerea diplomei de licență în Științe Naturale. În același an, în luna noiembrie, a fost numit și asistent la Laboratorul de Morfologie al Universității din Iași, sub conducerea profesorului Ion Cantacuzino, funcție în care a rămas până la 1 noiembrie 1897, când a demisionat spre a putea continua studiile în străinătate. Între timp (1896) a funcționat și ca profesor de științe naturale la Liceul Internat din Iași.
În octombrie 1897, Academia Română i-a acordat, după un concurs, o bursă „pentru studiul fiziologiei la o universitate străină”. A plecat, împreuna cu soția sa Maria (nascută Maxim) la Berlin, unde a studiat timp de un an la Institutul de Fiziologie, audiind cursurile profesorilor Engelman, Munk și König și efectuând un program de lucrări practice de laborator, în privința cărora el considera că nu avea „o educație suficientă la plecarea din țară”. A acordat un interes deosebit chimiei fiziologice, domeniu în care a fost îndrumat de I. Munk, precum și fizicii biologice, sub conducerea lui Th. W. Engelmann. În 1898 se naște primul său copil, Astra Călugăreanu, mai târziu căsătorită Nandriș, căreia îi urmează în 1900 cea de-a doua fiică, Marcela.
În anul 1898, Academia Română l-a trimis pentru continuarea studiilor la Paris. În anii 1899 și 1900, a obținut cele trei certificate de: Botanică, Fiziologie generală și Geologie, necesare pentru obținerea diplomei de „licențiat în științe” la Facultatea de Științe din Paris. În 1900, D. Călugăreanu și-a luat licența în Știinte Naturale la Sorbona, iar în anul 1902, Doctoratul în Științe al Universității din Paris, susținând teza: Cercetări de fiziologie experimentală și chimie fizică asupra hematolizei, în care studiază locul și mecanismul distrugerii globulelor roșii în organism și comportarea globulelor roșii în diferite medii în afara organismului. Rezultatele au fost comunicate la Societatea de Biologie din Paris și au fost incluse în tratate de fiziologie ale vremii. La Paris, D. Călugăreanu a lucrat sub îndrumarea celui mai mare fiziolog francez din acea epocă, Albert Dastre, care la rândul său fusese elev al lui Claude Bernard. În timpul celor patru ani de specializare la Paris, a mai publicat lucrări valoroase în domeniul fiziologiei nervoase, asupra suturii nervilor încrucișați, regenerării nervilor, compresiunii nervilor, întrebuințând o tehnică originală și meticuloasă și obținând rezultate care au rămas valabile în știință, fiind de asemenea citate în tratate clasice de fiziologie. Altă lucrare a sa din aceeași perioadă, asupra difuziunii coloranților în gelatină (în colaborare cu V. Henry), a fost citată în manualele de chimie fiziologică. În timp ce era la Paris, D. Călugăreanu a fost recomandat de catre profesorul său Albert Dastre pentru a ocupa un post de profesor la Universitatea din Geneva. D. Călugăreanu a declinat aceasta oferta atractivă din punctul de vedere al posibilităților de lucru experimental, preferând să se întoarcă în țara sa, unde erau multe de făcut.
Revenind în țară, D. Călugăreanu a continuat să lucreze, desigur în condiții mult mai puțin avantajoase, în laboratoare slab dotate, situate în locații necorespunzătoare, cu fonduri reduse pentru cercetare științifică. Totuși, el și-a continuat munca cu același devotament și aceeași meticulozitate. În 1902 se naște cel de al treilea copil al său, Gheorghe Călugăreanu. În același an, este numit profesor suplinitor la Școala Superioară de Medicină Veterinară din București, Catedra de Fiziologie și Histologie, în locul titularului catedrei, prof. I. Athanasiu, care era la Paris, în postul de subdirector al Institutului Internațional de Fiziologie „E. J. Marey”, de la Boulogne sur Seine. În această funcție a rămas până în ianuarie 1905, când a fost numit șef de lucrări și apoi conferentiar (1908) la Institutul de Fiziologie al Facultății de Științe al Universității din București. În 1908 a inițiat prima formă organizată de învățamânt biochimic din România.
În urma Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, se pune problema organizării învățământului superior din Transilvania în limba română. În iulie 1919 se constituie o comisie universitară (prezidată de prof. Sextil Pușcariu), cu scopul de a organiza Universitatea din Cluj. Din această comisie mai făceau parte: N. Iorga, Victor Babeș, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Gheorghe Țițeica, Gheorghe Marinescu, Petru Poni. Universitatea avea să funcționeze la început cu patru facultăți: Litere și Filozofie, Științe, Drept, Medicină. Facultatea de Științe urma să fie împărțită în patru secții: Matematica, Științe Fizico-Chimice, Științe Naturale, Geografie. La 1 octombrie 1919, printr-un Ordin al Ministerului Instrucțiunii Publice din Bucuresti, se înființează Universitatea Daciei Superioare „Regele Ferdinand I” din Cluj − cea de-a treia universitate din România cu învățământ în limba română, după cele de la Iași și București. Dimitrie Călugăreanu este numit în 1919 profesor de Fiziologie Animală la Facultatea de Științe din Cluj, cu sarcina de a organiza învățământul fiziologic la Cluj. A devenit acolo profesor titular în ianuarie 1920.
Profesorul Sextil Pușcariu devine primul rector al universității clujene, iar la Facultatea de Științe sunt aleși decan Dimitrie Călugăreanu și prodecan Alexandru Borza, profesori la secția de Științe Naturale. Alături de Sextil Pușcariu, se stabilesc la Cluj Victor Babeș și Emil Racoviță, în vreme ce alții fac naveta: N. Iorga, D. Pompeiu, Vasile Pârvan, Constantin Levaditi.
În 1920, D. Călugăreanu îi succede lui S. Pușcariu în poziția de rector al universitatii clujene. În luna iunie a aceluiași an, Călugăreanu este ales Membru corespondent al Academiei Române.
A fost membru fondator al Academiei de Științe din România .
A rămas la Cluj până în anul 1926, când – ca urmare a demisiei din învățământ și apoi a morții profesorului Ioan Athanasiu – a fost invitat să preia conducerea Institutului de Fiziologie al Universității din București. La Ministerul Educației Publice se considera că prezența sa la București este necesară pentru conducerea și supravegherea lucrărilor de construcție și amenajare a acestui institut inițiat de Ioan Athanasiu. În acelasi timp, la solicitarea Universității din București, D. Călugăreanu a ocupat Catedra de Fiziologie Animală de la Facultatea de Științe și Catedra de Fiziologie de la Facultatea de Medicină Veterinară. A format o serie de elevi dintre care cei mai distinși, Nicolae Gavrilescu și Marin Popescu, au ocupat catedre de fiziologie în universități romanești.
Pe 16 decembrie 1937, Dimitrie Călugăreanu s-a stins din viață în urma unei pneumonii. Suprasolicitarea ca urmare a muncii la trei catedre universitare i-a grăbit, probabil, sfârșitul. După dorința sa, a fost incinerat, iar urna a fost depusă la Cimitirul Belu.
În timpul activității sale, D. Călugăreanu a fost distins cu diferite medalii și ordine românești și străine, printre care „Coroana Romaniei” în grad de comandor (1920), „Ofițer al Instrucției publice al Republicii Franceze” (1920) și „Cavaler al Legiunii de Onoare” al Republicii Franceze (1924). A lasat în urma o importantă operă de pionierat, confirmând pe deplin anticipația maestrului său A. Dastre, care prevăzuse că „va aduce foarte bune servicii dezvoltării fiziologiei în România”.
A avut o viata de familie împlinită alături de Maria Maxim (care a absolvit Științele Naturii și Conservatorul) și de cei trei copii, care au devenit medic pediatru (Astra Nandriș), biolog (Marcela Călugăreanu) și matematician (Gheorghe Călugăreanu).
Opera științifică Dimitrie Călugăreanu a început munca știintifica în Laboratorul de fiziologie de la Sorbona, sub îndrumarea lui Albert Dastre și în colaborare cu V. Henri, prin cercetări neurofiziologice, experimentând asupra efectelor unor suturi încrucișate de nervi cranieni: lingualul cu hipoglosul; hipoglosul cu pneumogastricul; pneumogastricul cu hipoglosul; hipoglosul cu lingualul; coarda timpanului cu hipoglosul. Aceste lucrări au fost întreprinse cu scopul de a verifica teoria așa-numitei “energii specifice” a nervilor, care fusese formulată, în secolul al XIX-lea, de Johannes Müller și care dobândise, pe lângă un mare număr de adepți, și câțiva adversari redutabili, precum Volkmann și W. Wundt. Călugăreanu și Henri sperau ca prin realizarea unor suturi încrucișate – pe de o parte între nervi motori și senzitivi, iar pe de altă parte între nervi secretori și inhibitori – vor putea demonstra dacă aceștia dispun sau nu de o energie specifică.
Printr-o tehnică chirurgicală deosebit de fină, ei au suturat, de exemplu, capătul central al hipoglosului cu capătul periferic al lingualului, înainte de separarea corzii timpanului. După 7 luni de la operație s-a constatat că animalul (câinele) “secreta o cantitate considerabilă de salivă în timp ce mesteca hrana”, de unde autorii au dedus că “din capătul central al hipoglosului au crescut fibre în tecile nervoase din capătul periferic degenerat al nervului lingual și al coardei timpanului și au ajuns să se pună în contact cu celulele glandulare ale submaxilarei “. Astfel, impulsurile nervoase motoare ale hipoglosului se puteau propaga la efectorii glandulari, stimulând activitatea lor.
Autorii au elaborat mai multe variante experimentale ingenioase, demonstrând în fața Societății de Biologie și a Secției de Fiziologie reunite la cel de-al XIII-lea Congres de Medicină că “nu există o energie nervoasă specifică pentru un nerv motor, secretor sau inhibitor, și că același curent nervos circulă în toți acești nervi. Rezultatul final al acțiunii nervoase asupra unui organ oarecare depinde de specifitatea organului însuși, iar nu de natura vibraținii nervoase ce-i vine prin nerv.” Rezultatele acestor cercetări au fost apreciate de fiziologii din acea epocă și au fost relatate pe larg în Tratatul de Fiziologie scris de J. P. Morat și M. Doyon și în manualul lui F. Laulanié. Fiind confirmate și de alți cercetători, ele au rămas valabile în știință.