Istoria militară a Imperiului Rus cuprinde perioada istoriei Imperiului Rus de la proclamarea imperiului în 1721 de către Petru cel Mare până la Revoluția rusă din 1917, care a dus la proclamarea Rusiei Bolșevice și a Uniunii Sovietice.

Petru cel Mare și Imperiul Rus

Petru I, copilul țarului Alexei I din a doua căsătorie, a fost împiedicat să urce pe tron de diferitele facțiuni care se luptau pentru controlul noului împărat. Alexei a fost succedat de fiul din prima căsătorie, Feodor al III-lea, un tânăr bolnăvicios, care a murit în 1982. Petru I a fost încoronat co-țar cu fratele său vitreg, Ivan al V-lea, dar puterea era în mâinile surorii lor, Sofia. Sofia a domnit ca regent, în vreme ce regentul Petru primea permisiunea doar să se joace jocuri de război cu prietenii săi sau să colinde prin cartierele străinilor din Moscova. De foarte tânăr, Petru s-a arătat interesat de tacticile și tehnologiile militare occidentale, în special de industria militară, artilerie, navigație și construcția de corăbii. În 1689, folosindu-se de soldații pe care îi antrenase în timpul jocurilor de război, Petru a reușit să împiedice un complot pentru proclamarea ca împărăteasă a surorii sale vitrege, Sofia. După moartea fratelui său Ivan al V-lea, Petru a rămas țar unic.

Domnia lui Petru a fost dominată de acțiunile războinice. Pentru început, a încercat să securizeze granițele sudice ale statului său împotriva atacurilor tătarilor și turcilor otomani. Una dintre campaniile sale la Marea Azov, care avusese ca obiectiv cucerirea unui port fortificat, a eșuat după prima tentativă de cucerire, reușind în 1696, numai după ce rușii au reușit să-și construiască o mică flotă. Pentru a putea continua războiul cu Imperiul Otoman, Petru a călătorit în Europa Occidentală în căutare de aliați. În timpul acestei vizite, prima făcută de un țar, el a vizitat Brandenburgul, Olanda, Anglia și Sfântul Imperiu Roman în timpul așa numitei Marea Ambasade. Petru a învățat foarte multe lucruri și a angajat numeroși tehnicieni și ofițeri occidentali. Misiunea sa diplomatică a fost întreruptă de tentativa susținătorilor Sofiei de a o plasa pe aceasta din urmă pe tronul Rusiei, complotul fiind zdrobit de credincioșii lui Petru. Odată ajuns în țară, Petru a ordonat ca mai multe sute de participanți la complot să fie torturați și uciși, trupurile lor fiind expuse în public pentru înspăimântarea dușmanilor țarului.

Petru a eșuat în încercarea de a forma o mare alianță europeană împotriva Imperiului Otoman, dar în timpul călătoriei sale a hotărât să pornească război împotriva Suediei, o mare putere militară a Europei acelor vremuri. Considerând că Rusia are o șansă să-și croiască un drum de ieșire la Marea Baltică, Petru a făcut pace cu otomanii în 1700 și a atacat portul suedez Narva de la Golful Finic. Până în cele din urmă, tânărul rege Carol al XII-lea și-a demonstrat marile capacități militrare zdrobind armata lui Petru cel Mare. Din fericire pentru ruși, Carol, în loc să declanșeze o contraofensivă lui Petru, s-a încurcat într-o serie de războaie pentru ocuparea tronului statului Polono-lituanian. Acest răgaz i-a permis lui Petru să edifice o nouă armată după modelul occidental. Când armatele celor două puteri s-au întâlnit din nou la Poltava în 1709, rușii i-au învins pe suedezi. Când Carol a reușit să se refugieze pe teritoriul otoman, Petru cel Mare a găsit motivul perfect pentru a declanșa un nou război împotriva Imperiului Otoman. În 1711, țarul a fost de acord să retrocedeze portul Azov otomanilor. Marele Război Nordic, al cărui rezultat fusese decis în principal în timpul bătăliei de la Poltava, a mai continuat până în 1721, când Suedia a fost de acord cu semnarea Tratatului de la Nystad. Acest tratat de pace permitea Rusiei să incorporeze teritoriile care le ocupase în timpul luptelor: Livonia, Estonia și Ingria. Prin intermediul acestei victorii și a expansiunii teritoriale consfințite de tratatul de pace, Petru cel Mare a obținut o ieșire la mare, care-i permitea menținerea unei legături neîntrerupte cu Europa Occidentală. Mai târziu, Petru și-a asumat pe lângă titlul de țar și pe cel de împărat. În 1721 a fost proclamat Imperiul Rus.

Petru cel Mare a reușit să înfăptuiască expansiunea țării și transformarea ei în imperiu prin înfăptuirea mai multor măsuri. El a înființat forța maritimă a țării, a reorganizat armata în conformitate cu modelele vest-europene, a modelat primul guvern și a mobilizat toate resursele financiare și umane ale Rusiei. În timpul lui Petru cel Mare, armata a înrolat pe viață soldați profesioniști din rândurile populației plătitoare de impozite, a încadrat armata cu ofițeri profesioniști din rândurile nobilimii, și a cerut aristocraților să aleagă între serviciul pe viață în forțele armate sau în administrația civilă. În 1722, Petru I a introdus Tabelul rangurilor, care determina poziția și statutul unei persoane funcție de serviciile făcute imperiului mai degrabă decât funcție de naștere sau apartenență la aristocrație. Noul sistem introdus de țar perimitea tuturor, inclusiv oamenilor de rând, ca, după ce atingeau un anumit nivel în sus-numitul tabel, să fie înnobilați automat.

Epoca revoluțiilor de palat

Petru a schimbat regulile de succesiune la tron după ce și-a omorât propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor și care devenise un centru de polarizare a grupurilor conservatoare. Noua lege promovată de Petru permitea împăratului să-și aleagă propriul succesor, dar el nu a reușit să facă o asemenea alegere mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, absența unor reguli clare de succesiune a cufundat monarhia într-o serie de intrigi, comploturi, lovituri de stat și contralovituri de stat. În acele vremuri, factorul hotărâtor în obținerea tronului devenise sprijinul corpului de elită al gărzilor Palatului Imperial din Sankt Petersburg.

După moartea lui Petru, tronul a fost ocupat de soția sa, Ecateriana I, dar ea a murit la scurtă vreme, în 1727. Nepotul lui Petru I, Petru al II-lea a fost încoronat țar. În 1730, Peter al II-lea a murit de variolă, și o fiică a lui Ivan al IV-lea, care fusese co-țar cu Petru I, Ana Ivanovna, a fost încoronată împărăteasă. Grupul de nobili care asiguraseră ascensiunea Anei Ivanovna pe tron a încercat să-i impună diverse condiții împărătesei. În lupta împotriva foștilor susținători, Ana s-a bucurat de ajutorul unor nobili care se temeau mai mult de dominația oligarhiei ruse decât de domnia unui monarh autocrat. Astfel, principiul auatocratice s-au bucurat de un sprijin puternic în ciuda luptelor haotice pentru tron.

Ana a murit în 1740, iar nepotul ei minor a fost proclamat țar cu numele de Ivan al VI-lea. După o serie de lovituri de palat, Ivan a fost înlocuit de fiica lui Petru I, Elisabeta, care a domnit între 1741 și 1762.

În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a avut un rol din ce în ce mai activ în diplomația europeană. Din 1726 până în 1761, Rusia s-a aliat cu Austria împotriva Imperiului Otoman, sprijinit în mod tradițional de Franța. În războiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia și Austria au blocat candidatura pretendentului francez la tronul Poloniei. Într-un război costisitor cu otomanii în 1734-1739, Rusia a recucerit portul Azov. Cele mai multe cuceriri teritoriale în Europa le-a avut în timpul Războiului de șapte ani (1756-1763), care a avut lupte pe trei continenete, protagoniștii fiind Regatul Unit și Franța, plus numeroșii lor aliați. În acest război, Rusia a continuat alianța cu Austria, dar Austria a ales să se alieze cu Franța împotriva Prusiei. În 1760, forțele Rusiei au ajuns la porțile Berlinului. Din fericire pentru Regatul Prusiei, Elisabeta a murit în 1762, iar succesorul ei, Petru al III-lea, un mare admireator al regelui Frederic cel Mare, a schimbat alianțele, alăturându-și imperiul cu Prusia.

Petru al III-lea a avut o domnie scurtă și nepopulară. Deși era nepotul lui Petru cel Mare, tatăl lui erea duce de Holstein-Gottorp, astfel încât Petru al III-lea fusese crescut într-un mediu german luteran. Rușii îl considerau un străin. Împăratul nu și-a ascuns disprețul pentru tot ce era rusesc și a atacat Biserica Ortodoxă, a schimbat modul de instruire a armatei după modele prusace și a privat militarii de bucuria unei victorii, aliindu-și imperiul cu Prusia. Folosindu-se de nemulțumirile din toate straturile sociale și temându-se pentru propria sa poziție, soția împăratului, Ecaterina, l-a răsturnat de la putere cu ajutorulu unor complotiști, Alexei Orlov, amantul împărătesei, asasinându-l în cele din urmă pe țarul detronat. Astfel, Ecaterina a fost încoronată în iunie 1762 ca împărăteasă cu numele de Ecaterina a II-a.

Expansiunea Imperiului Rus sub Ecaterina a II-a

Domnia împărătesei Ecaterina a II-a a fost una a expansiunii țării, care a adus impeiului noi teritorii uriașe în sud și vest, ca și o consolidare a puterii centrale. După victoria dintr-un nou război ruso-turc dintre 1768 și 1774, părțile au semnat pacea de laKuciuk-Kainarji. Prin acest tratat, Rusia obținea o ieșire la Marea Neagră, iar tătarii din Crimeea deveneau independenți de puterea otomană. În 1783, Ecaterina a anexat Crimeea, acțiune care fost pretextul pentru un nou război ruso-turc în 1787 – 1792. La încheierea acestui nou conflict, a fost semnat tratatul de la Iași, prin care Rusia își extindea puterea în sud est până la râul Nistru. Termenii tratatului aminteau de planurile Ecaterinei de expulozare a otomanilor din Europa și de refacere a Imperiului Bizantin sub control rusesc, așa numitul "proiect grecesc". Imperiul Otoman nu a mai fost o amenințare serioasă pentru Imperiul Rus, care și-a manifestat tot mai pregnant influența în Balcani.

Împărțirile Poloniei

Expansiunea spre vest a Rusiei a fost rezultatului participării armatelor Ecaterinei la împărțirile Poloniei. Cum Polonia devenea din ce în ce mai slabă în secolul al XVIII-lea, fiecare dintre cei trei vecini ai acesteia, și anume: Rusia, Prusia și Austria, au încercat să-și plaseze propriul candidat pe tronul de la Varșovia. În 1772, cele trei puteri mai sus-amintite au căzut de acord cu o împărțire a vecinului lor comun. Rusia a obținut stăpânirea asupra unor părți ale Belarusului și întreaga Livonie. După aceste pierderi teritoriale, Polonia a inițiat un vast program de reforme, care includea un proiect revoluționar de constituție, proiect care a alarmat conservatorii atât din Polonia cât și din Rusia. Folosindu-se de pretextul amenințării radicalismului polonez, aceleași trei puteri vecine au ocupat noi teritorii poloneze în 1793. De această dată, Rusia a obținut aproape întregul Belarus și Ucraina la vest de Nipru. Ultima împărțire a dus la o răscoală antirusă și antiprusacă, care s-a încheiat cu a treia împărțire din 1795. Ca urmare a acestei ultime împărțiri, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei.

Deși împărțirile Poloniei au adus Imperiului Rus noi teritorii și prestigiu, au creat și dificultăți importante. După ce Polonia a dispărut ca stat-tampon, Rusia se învecina acum atât cu Austria cât și cu Prusia. În plus, imperiul a devenit mai eterogen din punct de vedere etenic, trebuind să asimileze un mare număr de polonezi, ucraineni, bieloruși și evrei. Soarta țăranilor ucraineni și bieloruși, care lucrau în principal ca iobagi, nu s-a schimbat prea mult sub stăpânirea rușilor. Existența unui mare număr de credincioși catolici în noile teritorii cucerite a făcut și mai grea integrarea cetățenilor de altă credință decât cea ortodoxă.

Răscoala lui Pugaciov și Alexandr Suvorov