Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.
Biografie Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră, Eleni.
Studii Potrivit lui Grigore Tocilescu, Nicolae Bălcescu „la 7 ani începe să învețe carte grecească, după obiceiul timpului, de la un arhimandrit grec, care venea acasă să-i predea lecțiuni”. Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu și Florin Aaron. De asemenea, în casa părintească, bănățeanul Eftimie Murgu îi predă un curs de filosofie.
Iuncăr în oștirea națională La 19 ani a intrat în armată, cu gradul de iuncăr, și a fost repartizat în escadronul III de cavalerie. Bălcescu a fost preocupat de pregătirea sa militară, dar și de ridicarea capacității de înțelegere a ostașilor, dorind să înlesnească pătrunderea ideilor înnoitoare în rândul tinerei armate naționale. S-a numărat printre profesorii care au predat la prima școală destinată ostașilor, înființată în clădirea cazărmii de la Dudești.
Detenția Cariera militară a lui Bălcescu a luat sfârșit în anul 1840, când participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul și alții, la conspirația lui D. Filipescu (care este descoperită) și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Alexandru D. Ghica și venirea lui Gheorghe BibescuMitiță Filipescu este ținut doi ani, cu picioarele în apă.. Aici contractează o boală de plămâni care îi va fi fatală în numai câțiva ani. A fost momentul când Bălcescu a trecut în mod fățiș de partea revoluției.
Viața social-politică thumbnail|180px|Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia După ce este eliberat, înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, sub lozinca „Dreptate, Frăție”, cu scopul de a iniția o mișcare care să reformeze din temelie Principatele Române. Printre membrii mișcării s-au mai numărat Alexandru G. Golescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Ion I. Negulici și alții. Bălcescu a fost, după cum aprecia Ion Ghica, „apostolul și inițiatorul cel mai ager și cel mai zelos al Frăției”. El a jucat un rol important în noua organizație, având evidente însușiri în revolta revoluționară conspirativă, avea experiența revoluționară a mișcării de la 1840, dar și învățăturile fostului său profesor și prieten Jean Alexandre Vaillant.Călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. Bălcescu considera cultura ca fiind mijlocul cel mai bun de a pregăti spiritele pentru lupta de eliberare socială și de a întări legăturile dintre românii aflați peste hotare. Între anii 1845 și 1847, își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Ștefan Golescu, Iancu Văcărescu și Ion Voinescu II, între membrii căreia, din 1843, se află și Nicolae Bălcescu. În 1845, se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia. Această societate era al doilea centru al mișcării revoluționare românești.
În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție, s-a întors la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal. Despre Revoluția română de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a exprimat în acești termeni: „Revoluția română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor”.Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 221
În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.
Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice.
În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.Karl Marx (2014), Însemnări despre români. Manoscritto inedito, p.119. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român.
La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
Șerban Gheorghiu, ofițer de marină din Constanța, are meritul găsirii documentului care atestă moartea revoluționarului. Acesta a descoperit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu și a scris și o carte despre experiența sa, intitulată „De la Ipotești la Palermo“ și publicată în anul 1995. În toamna anului 1974, a coborât în catacombele mănăstirii Capucinilor și a ajuns în fața a cinci mumii ale decedaților din noiembrie 1852 – ianuarie 1853. S-au analizat toate scheletele din galerie, însă niciunul nu a corespuns semnalmentelor revoluționarului român. Într-un final, campania a eșuat după ce s-a aflat că trupul lui Bălcescu ajunsese într-o groapă comună.
Debutul literar Opera lui Bălcescu cuprinde articole, studii publicate în presa vremii, dar și manuscrise sau proiecte nerealizate, precum și lucrări care s-au pierdut. În 1844, publică prima scriere istorică, „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum”, în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. Este o lucrare de istorie militară în care Bălcescu a pledat pentru reorganizarea armatei românești, a făcut aprecieri ale unor evenimente decisive ale istoriei patriei sau despre mari personalități ale trecutului. În 1846 scrie primul sau studiu de istorie socială „Despre starea sociala a muncitorilor plugari” în care caută să demonstreze ca stăpânirea pământului de boieri e o uzurpație, iar pământul trebuie înapoiat țăranilor.
Opera Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei și până acum, 1844 Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, 1845 Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, 1846 Drepturile românilor către Înalta Poartă, 1848 Despre împroprietărirea țăranilor, 1850 Mersul revoluției în istoria românilor, 1850 Reforma socială a românilor, 1850 Mișcarea românilor din Ardeal la 1848, 1851 Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, 1878, publicat postum de Alexandru Odobescu
Posteritate și memorializare Căutarea mormântului În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea că ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea că trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar niciunul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, s-a considerat că românul fusese înmormântat într-o groapă comună. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.Bouleanu, Elisabeth, Ce s-a întâmplat cu osemintele marelui revoluționar Nicolae Bălcescu. De ce au eșuat toate tentativele de aducere în țară, în Adevărul, 13 iulie 2017, accesat la 24 august 2020Moșneagu, Marin, Cel mai sentimental navigator în căutarea lui Bălcescu, în Ziua de Constanța, 21 iunie 2019, accesat la 24 august 2020
Valorificare ideologică în comunism Ideologii comunismului românesc, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx,Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964 îl considerau pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al idealului comunist român.Gh. Georgescu-Buzău, prefațatorul ediției din 1960, a lucrării lui Bălcescu Romînii sub Mihai-Voievod Viteazul (pagini alese), apărută la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, în colecția Biblioteca pentru toți (Nr. 18), scrie, între altele, la pagina XXVII, «Bălcescu propovăduia o revoluție „viitoare”, care să desființeze exploatarea omului de către om [...] Clasa muncitoare i-a dat democratului revoluționar N. Bălcescu adevărata prețuire, înscriindu-i numele la loc de frunte în istoria luptei poporului nostru, cu care s-a identificat în scurta și zbuciumata-i viață».
De aceea, Bălcescu a apărut pe bancnote și medalii din perioada comunistă]](v. #Notafilie și #Numismatică).
Peste 10 localități rurale, precum și străzi și instituții de învățământ din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist. thumb|200px|Bustul lui Nicolae Bălcescu din parcul „Zăvoi“ al orașului Râmnicu Vâlcea