4 luni, 3 săptămâni și 2 zile

4 luni, 3 săptămâni și 2 zile este un film dramatic românesc din 2007, scris și regizat de Cristian Mungiu. Acțiunea se petrece într-o singură zi din 1987, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, când întreruperea de sarcină era interzisă prin lege. Otilia (Anamaria Marinca), studentă, încearcă să-i aranjeze colegei ei de cameră, Găbița (Laura Vasiliu), un avort clandestin într-o cameră de hotel. Intervenția urmează să o facă un bărbat pe care cele două îl știu doar drept domnul Bebe (Vlad Ivanov).

Filmul a fost produs de Mobra Films, casa de producție a lui Mungiu și a directorului de imagine Oleg Mutu, cu un buget de circa 600.000 de euro. S-a filmat în iarna 2006-2007, la București și în împrejurimi, în cadre lungi, fără muzică de film și aproape fără prim-planuri.

Pe 27 mai 2007, la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes, filmul a primit Palme d'Or, primul pentru un lungmetraj românesc. În decembrie același an a câștigat premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și pentru cea mai bună regie. În aceeași lună a fost nominalizat la Globul de Aur. La Premiile Gopo din 2008 a luat zece trofee, mai multe decât oricare alt film al ediției.

În România, filmul a intrat în cinematografe pe 14 septembrie 2007. În paralel, o caravană organizată de regizor și de echipa lui l-a proiectat în 15 orașe în care nu mai existau cinematografe sau în care sălile erau în stare proastă. Centrul Național al Cinematografiei îi atribuie în total 89.872 de spectatori. Faptul că nu a intrat pe lista scurtă pentru Oscarul pentru film străin a fost criticat chiar de președintele comisiei care făcuse selecția, iar Academia americană și-a schimbat apoi regulile. În 2016, într-un sondaj BBC printre 177 de critici din 36 de țări, a ieșit pe locul 15 între cele mai bune filme ale secolului XXI.

Rezumat În 1987, Otilia Mihărtescu și Găbița Drăguț sunt studente într-un oraș din România și împart aceeași cameră de cămin. Găbița este însărcinată, iar avortul este interzis. Cele două au aranjat ca intervenția să fie făcută pe ascuns, într-o cameră de hotel, de un anume domn Bebe.

Aproape totul cade pe umerii Otiliei. Ea strânge banii, face cumpărături la negru prin cămin și trece pe la prietenul ei, Adi, care insistă să vină seara la el acasă, să-i cunoască familia. Rezervarea la hotel, de care trebuia să se ocupe Găbița, nu a fost făcută, așa că Otilia trebuie să caute în grabă o altă cameră.

În camera de hotel, domnul Bebe descoperă că sarcina e mai avansată decât îi spusese Găbița. Bebe le refuză banii și le cere să plătească în alt fel, cu trupul lor. Seara, Otilia ajunge la masa familiei lui Adi, printre invitați, în timp ce Găbița a rămas singură la hotel. Când Otilia se întoarce, fătul fusese deja eliminat. Ea îl ia într-o geantă, iese cu el în noapte, urcă până la etajul zece al unui bloc și îl aruncă la ghenă. În restaurantul hotelului, la final, îi propune Găbiței să nu mai vorbească niciodată despre asta.

Distribuție Anamaria Marinca: Otilia Mihărtescu Laura Vasiliu: Gabriela „Găbița” Drăguț Vlad Ivanov: domnul Bebe Alexandru Potocean: Adi, prietenul Otiliei Luminița Gheorghiu: Gina Radu, mama lui Adi Adi Carauleanu: domnul Radu, tatăl lui Adi Mădălina Ghițescu: Dora Ion Sapdaru: domnul Rusu Mărioara Sterian: Adela Racoviceanu Emil Coșeru: doctorul Racoviceanu Geo Dobre: doctorul Aldea Teodor Corban: recepționerul de la hotelul Unirea Cerasela Iosifescu: recepționera de la hotelul Tineretului Tania Popa: recepționera de noapte Eugenia Bosânceanu: mama domnului Bebe

Producție Povestea Mungiu a pornit de la o întâmplare reală. I-o povestise, cu vreo cincisprezece ani înainte, o prietenă apropiată. Multă vreme a preferat să nu se mai gândească la ea, cum fac și personajele din film. S-a întors la poveste abia când căuta un subiect care să vorbească despre generația lui. Regizorul, născut în 1968, se socotea el însuși o urmare directă a interzicerii avortului, care adusese în România o explozie a nașterilor. Interdicția fusese introdusă în 1966, prin Decretul 770.

Într-un interviu acordat la Cluj, în iunie 2007, Mungiu spunea că mulți oameni ai epocii vedeau în avort un fel de împotrivire față de un sistem care le intra în viața privată. Nu a vrut însă un film cu morală. A spus că doar a povestit ceva, iar concluziile le trage fiecare spectator.

Filmul a fost gândit ca prima parte a unui ciclu mai larg, Amintiri din Epoca de Aur, despre povești care circulau în anii comunismului, trecute prin amintirile regizorului. În aprilie 2007, Mungiu vorbea despre două serii, dintre care una urma să mai cuprindă trei povești. Numele ciclului a devenit în 2009 titlul unui film separat, Amintiri din Epoca de Aur, format din mai multe episoade scrise de Mungiu. Regizorul le-a realizat împreună cu Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu și Ioana Uricaru.

Finanțarea Mobra Films fusese înființată de Mungiu, Oleg Mutu și Hanno Höfer, nemulțumiți de colaborarea cu alte case de producție la filmele lor anterioare. La 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mutu a fost director de imagine în timpul filmărilor, iar după aceea s-a ocupat și de producție. Coproducător a fost compania belgiană Saga Film.

Bugetul a fost de circa 600.000 de euro. În aprilie 2007, Mungiu a vorbit despre finanțare într-un interviu pentru Evenimentul zilei, preluat de HotNews.ro. Potrivit lui, jumătate din bani veneau de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC), iar restul de la Televiziunea Română și de la agenții de publicitate. În același interviu critica deschis felul în care CNC își împărțea fondurile. Ministrul culturii, Adrian Iorgulescu, a explicat în iunie 2007 că proiectul ieșise pe locul patru în clasamentul general al concursului CNC din 2006. La punctajul pentru scenariu fusese pe locul zece, dar primise întreaga sumă cerută, 1,15 milioane de lei.

Proiectul mai primise bani de dezvoltare de la Fondul Hubert Bals al festivalului de la Rotterdam. Fondul a organizat acolo și o proiecție pentru agenții de vânzări, după care despre film s-a vorbit mult la Rotterdam și apoi la Berlin. Echipa voia să filmeze iarna, așa că nu a mai așteptat banii statului și a început cu fonduri de la Mobra Films, urmând să le recupereze mai târziu de la CNC. Printre cei care au susținut filmul, Cineuropa îi mai numește pe Minshare Media, BV McCann Erickson România și Fundația Anonimul. La Cannes, la primirea premiului, Mungiu își amintea că, cu șase luni înainte, echipa nu avea bani pentru film.

Alegerea actorilor Pentru rolurile principale, Mungiu le-a ales pe Anamaria Marinca și Laura Vasiliu. La repetiții obișnuia să joace el însuși toate rolurile împreună cu actorii, ca să găsească reacțiile pe care le căuta. Pe Vlad Ivanov l-a ales pentru negocierea din camera de hotel, o scenă de 25 de minute. Avea nevoie pentru ea de un actor care să rețină mult text și să rămână concentrat până la capăt. Înainte de filmări a apucat să repete doar această scenă. Era convins că, dacă funcționează ea, va funcționa și filmul. Alexandru Potocean a primit rolul lui Adi după ce Mungiu l-a văzut în Hârtia va fi albastră.

Filmările Pregătirile au început târziu, în octombrie 2006. Mungiu își propusese să aibă filmul gata pentru Cannes, în mai 2007. Filmările au avut loc la București și în împrejurimi, pe peliculă Super 35, în format 2,35:1. Orașul nu mai arăta ca în 1987. Blocurile vechi aveau ferestre noi, din metal, aparate de aer condiționat și antene de satelit, iar mașinile moderne trebuiau acoperite. Regizorul a găsit un singur hotel potrivit pentru poveste. Scenografa Mihaela Poenaru, de aceeași generație cu el, și-a amintit multe detalii ale epocii și a modificat mult spațiile reale în care s-a filmat. Scena din tramvai s-a turnat într-o duminică, în depoul Victoria din spatele clădirii Guvernului. Reclamele de pe vagoane au fost acoperite cu hârtie albă, iar lucrul a ținut până la unu noaptea. Detaliile le-a povestit critica de film Iulia Blaga, care a fost figurantă în scenă.

Mungiu a lucrat cu un singur cadru pe zi. Negocierea din hotel s-a filmat în trei zile. La masa din casa lui Adi s-a filmat patru zile, iar Mungiu a păstrat ultima dublă, a povestit Alexandru Potocean. Camera stă pe loc când Otilia e liniștită și se mișcă odată cu ea când devine agitată. Filmul evită prim-planurile și montajul elaborat. Nu are nici muzică originală. Se aud doar două cântece românești, „Te aud mereu”, în interpretarea Angelei Similea, și „Lasă lumea să vorbească”, cântat de Cornel Constantiniu.

Lansare Festivalul de la Cannes Filmul a fost selecționat în competiția oficială a celei de-a 60-a ediții a Festivalului de la Cannes și a avut premiera mondială pe 17 mai 2007. A condus clasamentele criticilor pe toată durata festivalului, iar distribuitorul american IFC Films i-a cumpărat drepturile pentru Statele Unite chiar în acele zile.

Pe 27 mai 2007, la gala de închidere, Jane Fonda i-a înmânat lui Mungiu Palme d'Or. Juriul era condus de regizorul britanic Stephen Frears și îi mai avea printre membri pe Orhan Pamuk, Michel Piccoli, Sarah Polley și Toni Collette. După gală, Frears a glumit că jurații nu l-au ascultat, iar Piccoli a spus că decizia nu fusese luată în unanimitate. Pe scenă, Mungiu a spus că premiul ar trebui să le dea curaj cineaștilor din țările mici, pentru că o poveste poate ajunge la oameni fără buget mare și fără vedete. La conferința de presă a adăugat că datorează mult filmelor românești premiate în anii dinainte. Tot la Cannes, filmul a primit premiul FIPRESCI al criticii internaționale pentru competiția oficială și premiul Educației Naționale, acordat de ministerul francez unui film cu valoare pentru școală.

A doua zi, președintele Traian Băsescu a semnat decretul prin care Mungiu primea Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler. Decorația i-a fost înmânată pe 5 iunie 2007, la Palatul Cotroceni, în aceeași ceremonie în care Cristian Nemescu a primit post-mortem Ordinul „Pentru Merit”, ridicat de părinții regizorului.

În România Publicul din țară l-a văzut prima dată pe 1 iunie 2007, în deschiderea Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), la Cluj. Unii cinefili clujeni nu au mai găsit bilete pentru proiecția de deschidere. Organizatorii au mai programat două proiecții, una la Sibiu și una la Cluj. Filmul fusese înscris și în competiția festivalului, dar a fost retras la cererea organizatorilor de la Cannes, care nu voiau ca un film premiat acolo să fie judecat de un alt juriu. A primit în schimb un premiu special al festivalului și premiul Zilelor Filmului Românesc pentru lungmetraj, iar Anamaria Marinca a fost desemnată tânăra speranță a cinematografiei românești.

Lansarea în cinematografe fusese plănuită inițial pentru iunie. Mungiu a amânat-o ca să aibă timp să organizeze o caravană prin țară. Premiera de gală a avut loc pe 13 septembrie 2007, în Sala Mare a Teatrului Național din București, în fața a circa o mie de spectatori. Traian Băsescu a fost printre primii care s-au ridicat în picioare să aplaude, în timp ce pe ecran curgea genericul de final.

A doua zi filmul a intrat în cinematografe, distribuit de Voodoo Films. În primul weekend a rulat doar în București, Timișoara, Brașov și Iași. A strâns 10.851 de spectatori și 111.148 de lei și s-a clasat pe locul doi în box office. Pentru comparație, Legături bolnăvicioase, cel mai văzut film românesc al anului precedent, vânduse 21.810 bilete în șase săptămâni. Lansarea a făcut parte din campania CNC „Vino la cinema să vezi film românesc!”.

Caravana Ideea caravanei a pornit de la o statistică. Jumătate din județele țării nu mai aveau niciun cinematograf. Mungiu a identificat inițial 20 de orașe în care voia să arate filmul pe peliculă, în formatul cinemascop în care fusese turnat, în casele de cultură. Echipa a adus aparatură de proiecție din Germania. CNC a contribuit cu circa 100.000 de euro.