În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, frontul de vest a fost teatrul de război occidental dintre Germania nazistă pe de-o parte și Aliații occidentali – Regatul Unit, Statele Unite, A treia Republică Franceză, Canada, Polonia, Țările de Jos, Norvegia și alții.

1939 – 1940 Războiul ciudat Războiul ciudat a fost faza de început a războiului marcată de câteva operațiuni militare în Europa continentală în lunile care au urmat invaziei germane în Polonia și au precedat bătălia pentru Franța. Deși superputerile europene au declarat război una celeilalte, nicio parte nu s-a implicat în lansarea unui atac de proporții, pe teren fiind doar câteva lupte de infanterie relativ puțin importante. În timp ce cea mai mare parte a armatei germane lupta în Polonia, o forță germană mult mai mică apăra Linia Siegfried, linia lor fortificată de-a lungul graniței franceze. De cealaltă parte a frontierei, pe Linia Maginot, trupele franceze și britanice erau plasate în fața germanilor, dar între cele două tabere au avut loc numai câteva lupte de hărțială. Royal Air Force a aruncat fluturași de propagandă deasupra orașelor germane, iar în Marea Britanie au debarcat soldați canadieni, în vreme ce de-a lungul frontului terestru se păstra o situație de calm relativ timp de șapte luni.

În goana lor de reînarmare, britanicii și francezii au început să cumpere cantități mari de arme și muniție de la producătorii americani, pentru a-și suplimenta stocurile asigurate de propriile industrii militare. Statele Unite se declaraseră stat nonbeligerant, dar au contribuit la înarmarea Aliaților occidentali prin vânzări la prețuiri preferențiale. Eforturile germanilor de oprire a traficului transatlantic au dus la dezlănțuirea bătăliei Atlanticului.

În timp ce frontul de vest a rămas liniștit în aprilie 1940, luptele dintre Aliați și germani au izbucnit în nordul Europei în timpul campaniei din Norvegia, când germanii au declanșat Operațiunea Weserübung (invazia Danemarcei și Norvegiei). Aceaste conflicte au marcat sfârșitul Războiului ciudat.

Bătălia Țărilor de Jos și Franței

În mai 1940, germanii au lansat invazia din Franța. Aliații occidentali – în primul rând Franța și Regatul Unit – au fost rapid înfrânți sub loviturile teribile ale blitzkriegului german. Dacă numeroși militari ai grupului expediționar britanic au fost repatriați de la Dunkirk, armata franceză a capitulat, după ce înregistraseră 90.000 de morți și 200.000 de răniți. Luptele de-a lungul frontului de vest au încetat, iar germanii au început pregătirile pentru invadarea Regatului Unit – Operațiunea Leul de mare.

1941 – 1943

După înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, invazia insulelor britanice a fost anulată. În vreme ce cele mai multe armate germane erau adunate pentru declanșarea Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS-ului), în vest a început construirea Zidului Atlanticului – un șir de construcții defensive de-a lungul coastelor franceze a Canalului Mânecii.

left|thumb|Plaja pietroasă și faleza de la Dieppe, imediat după raidul din 8 august 1942. Datorită obstacolelor logistice uriașe pe care trebuia să le facă față o eventuală debarcare peste Canalul Mânecii, Aliații au hotărât să execute un atac de probă pe coasta franceză. Pe 19 august 1942, Aliații au declanșat raidul de la Dieppe. Cea mai mare parte a trupelor Aliate erau canadiene, cu câteva contingente americane și britanice. Raidul a fost un dezastru, aproape două treimi din efectivele inițiale ale Aliaților fiind pierdute în luptă. În schimb au fost trase învățături importante care au fost folosite în pregătirea invaziilor care au urmat.

Pentru aproape 2 ani, pe frontul de vest nu s-au dus lupte terestre, cu excepția atacurilor de comando sau a celor ale guerilelor mișcărilor de rezistență sprijinite de SOE și OSS. În schimb, în acest timp au luat amploare bombardamentele strategice executate de Armata a 8-a a aerului a SUA in timpul zilei și de RAF în timpul nopții.

1944 – 1945 Normandia right|thumbnail|250px|Rutele invaziei din Ziua Z

Pe 6 iunie 1944 (cunoscută și ca "Ziua-Z"), Aliații au început Operațiunea Overlord—mult-așteptata debarcare în Franța. Operațiunile de înșelare a germanilor i-a convins pe aceștia din urmă că debarcarea va avea loc la Pas-de-Calais, în vreme ce adevărata țintă era Normandia. După două luni de lupte în regiunile cu tufișuri, americanii au reușit ca prin operațiunea Cobra să străpungă linia germană de apărare la capul ei vestic. În scurtă vreme, Aliații eliberau Franța, reușind prima victorie răsunătoare în timpul încercuirii a 250.000 de germani din punga de la Falaise. La fel ca și pe frontul de răsărit, Hitler a refuzat deseori să permită efectuarea unor retrageri strategice până în ultima clipă, când era oricum prea târziu. Cam 100.000 de germani au reușit să scape din cursa prin Spărtura de la Falaise, dar au trebuit să-și abandoneze cea mai mare parte a echipamentului, iar restul de 150.000 au fost luați prizonieri.

În acest timp, în rândul Aliaților occidentali se duceau discuții aprige pe tema lățimii frontului de atac în Franța. Britanicii, care rupseseră frontul german în dreptul capului de pod de la Caen în timpul operațiunii Goodwood și înaintau în forță de-a lungul litoralului, erau în favoarea unui front îngust de atac. Dar, străpungerea americană din timpul Operațiunii Cobra la capătul de vest al frontului s-a transformat rapid într-un atac pe front larg. Cum comandatul suprem al întregii operațiuni era generalul american Eisenhower, stategia atacului pe un front larg a fost cea care a avut câștig de cauză.

Eliberarea Parisului

Pe 15 august, pentru a ușura sarcina celor care luptau în Normandia, Aliații au lansat Operațiunea Dragon – invazia din sudul Franței dintre Toulon și Cannes. După ce Aliații și-au consolidat rapid capul de pod și au eliberat sudul țării în două săptămâni, înaintarea lor a fost îngreunată de germanii regrupați, care ocupau poziții defensive în Munții Vosgi.

În acel moment, germanii trebuiau să facă față la trei grupări puternice Aliate. În nord – Grupul de armate al 21-lea britanic comandată de feldmareșalul Sir Bernard Montgomery, în centru – Grupul de armate al 12-lea american comandată de generalul Omar Bradley și sud – Grupul de aramte al 6-alea american comandat de generalul locotenent Jacob L. Devers. Toate aceste grupuri se aflau sub comanda Comandantului Aliat Suprem (american) Dwight D. Eisenhower cu sediul la SHAEF (Supreme Headquarters, Allied Expeditionary Forces – Cartierul General Suprem al Forțelor Expediționare Aliate).

În condițiile atacurilor puternice atât în nordul cât și în sudul Franței, armata germană a fost nevoită să se retragă. Rezistența Franceză a organizat o insurecție generală și a eliberat Parisul pe 25 august, când generalul german Dietrich von Choltitz a capitulat, ignorând ordinele primite de la Hitler, care cereau apărarea cu orice preț a orașului și distrugerea lui totală.

Eliberarea nordului Franței și țărilor Beneluxului a avut o semnificație specială pentru londonezi și pentru locuitorii sudului Angliei, deoarece au fost capturate instalațiile de lansare a Vergeltungswaffen (armele de represalii) – V-1 și V-2.

Germanii luaseră măsuri pentru distrugerea tuturor facilităților portuare mai înainte ca Aliații să poată pune mâna pe ele. În timpul în care Aliații înaintau în Franța, liniile lor de aprovizionare s-au lungit prea mult și au devenit foarte fragile. Așa-numitul Red Ball Express, (efortul de transport auto aliat), nu asigura capacitatea necesară de transport dintre front și facilitățile portuare din Normandia, în condițiile în care Aliații se pregăteau în septembrie pentru atacul împotriva frontierelor Germaniei.

Market-Garden Feldmareșalul britanic Montgomery a convins Înaltul Comandament Aliat să lanseze un atac foarte îndrăzneț, Operațiunea Market Garden (Piața de zarzavaturi), prin care Aliații încercau să atace în regiunea de pe malul vestic al râului Rin și să formeze aici un cap de pod. Unități puternice de parașutiști urmau să decoleze din Anglia și să atace și cucerească podurile de peste principalele râurile din Țările de Jos ocupată de germani. Corpul al 30-lea de armată britanică trebuia să străpungă liniile inamice și să facă legătura cu parașutiștii. Dacă totul ar fi mers bine, Aliații ar fi cucerit intact portul din Antwerp și ar fi pătruns în Germania fără a mai întâmpina obstacole majore în calea lor. Corpul al 30-lea britanic a reușit să facă legătura cu șase dintre cele șapte poduri cucerite de parașutiști, dar nu a reușit să ajungă la cel mai îndepărtat dintre ele, cel de peste Rin de la Arnhem. Ca urmare, Divizia I-a britanică aeropurtată a fost distrusă de germani. Aceste evenimente au fost rezumate de generalul locotenent Frederick Browning cu sintagma "un pod prea îndepărtat". La sfârșitul ofensivei, podul de la Arnhem a rămas în mâinile germanilor, în schimb, englezii controlau o pungă largă de la granița belgiană până la zona dintre Nijmegen și Arnhem.

Linia Siegfried și estul Franței

Luptele de pe frontul de vest au părut că se stabilizeaxă, iar înaintarea aliată a intrat într-un impas în fața liniei Siegfried (Zidul de vest) și în sud pe linia Rinului. Începând cu primele zile ale lunii septembrie, americanii au început lupte grele în Pădurea Hurtgen pentru spargerea liniei defensive fortificate germane.

Portul Antwerp a fost eliberat pe 4 septembrie de Divizia blindată a 11-a britanică. Totuși, portul nu a putut fi folosit până când nu au fost eliminate toate pozițiie puternic fortificate din zona estuarului Scheldt, după lupte grele duse de canadieni și polonezi în timpul Operațiunii Switchback (bătălia de la Scheldt). Pentru curățarea zonei s-au dat lupte de durată pentru eliminarea ultimelor puncte de rezistență germană din peninsula care domina estuarul și din insula Walcheren. După curățarea peninsulei care domina estuarul, Aliații și-au îmbunătățit în mod hotărâtor aprovizionarea trupelor prin nou cuceritul port Antwerp, care era incomparabil mai apropiat de front decât instalațiile imporvizate de pe plajele Normandiei.

În octombrie, americanii au decis că, în cazul orașului Aachen, nu se pot limita doar la un asediu prelungit, deoarece forțele germane de aici ar fi amenințat flancurile Armatei a 9-a americane. De aceea s-a hotărât luarea cu asalt al orașului. Cum Aachen era primul oraș important german care trebuia să facă fața atacului, Hitler a ordonat ca apărătorii să reziste cu orice preț. În bătălia de la Aachen care a urmat, după o luptă sângeroasă, orașul a fost cucerit, după ce din ambele tabere au căzut în luptă 5.000 de soldați și încă 5.600 de germani au fost luați prizonieri.

La sud de Ardeni, forțele americane au luptat din septembrie până la mijlocul lunii decembrie ca să-i expulzeze pe germani din Lorena în spatele liniei Siegfried. Traversarea râului Mosela și cucerirea fortăreței Metz s-a dovedit foarte dificilă pentru americanii care au trebuit să față luptătorilor germani, problemelor cu aprovizionarea și vremii nefavorabile. În timpul lunilor septembrie și octombrie, Armata a 7-a americană și Armata I franceză au dus o campanie foarte grea în Munții Vosgi, datorită dârzeniei cu care au luptat germanii. Până în cele din urmă, frontul german a cedat în fața presiunilor inamice, Aliații reușind să elibereze orașele Belfort, Mulhouse și Strasbourg, mutând frontul pe râul Rin. Germanii au reușit să păstrreze un cap de pod important în dreptul orașului Colmar.

Bătălia din Ardeni right|thumb|Soldați americani în poziții defensive în Ardeni în timpul bătăliei de la Bulge.