thumb|right|Nicolae Breban în tinerețe Nicolae Alexandru Breban (n. 1 februarie 1934, Baia Mare, Regatul României) este un scriitor, publicist, romancier, eseist, poet, dramaturg și om de cultură român contemporan. Este membru corespondent al Academiei Române din 24 octombrie 1997. Din 14 ianuarie 2009 este membru titular al Academiei Române.
Biografie S-a născut la 1 februarie 1934, la Baia Mare, ca fiu al lui Vasile Breban, preot român unit (greco-catolic) în comuna Recea, Maramureș. Mama sa, Olga Constanța Esthera Breban, născută Böhmler, provenea dintr-o familie de comercianți germani, emigrați din Alsacia. Bunicul său, Nicolae Breban, era protopop unit în comuna Cicârlău, de lângă Baia Mare, unde a zidit o impozantă biserică și a fondat școala confesională română unită. Unchiul și nașul său, canonicul Alexandru Breban, era deputat din partea Partidului Național Țărănesc. În 1941 familia sa s-a refugiat la Lugoj, după arestarea tatălui scriitorului în toamna anului 1940 de către autoritățile maghiare. Vasile Breban a funcționat la Lugoj în cadrul Episcopiei Unite. Nicolae Breban și-a început la Lugoj studiile gimnaziale și liceale.
În 1951 a fost exmatriculat din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj din cauza originii sale sociale.
Absolvă în 1952, la cursuri fără frecvență, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea, după ce se angajase ca funcționar în acest oraș. Intenționează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la Uzinele „23 August” din București, unde lucrează la sudură și strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar în fier. În 1953 se înscrie la Facultatea de Filosofie, măsluind actele, după cum mărturisește în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după șase luni. Lecturile sale din Friedrich Nietzsche și Arthur Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja.
La intervențiile tatălui său, este înscris din nou la Filosofie, dar, îmbolnăvindu-se de reumatism poliarticular acut, este silit să-și întrerupă studiile. Urmează o școală de șoferi profesioniști și lucrează apoi la garajul Ministerului de Finanțe, ca gestionar de piese auto. În 1956 devine student la limba germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. La insistențele tatălui său, face o tentativă de a urma dreptul.
A deținut funcția de membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Membru supleant al C.C. al P.C.R. (12 august 1969 – 24 iulie 1972).
Cariera literară (cronologie) Anii debutului Își face debutul literar în revista Viața studențească (nr. 5, din mai 1957), cu schița Doamna din vis.
În perioada 1958-1960 Nicolae Breban a rămas un autodidact, instruindu-se în afara mediului universitar al acelei epoci. „Acei ani au fost ani de lectură”, declara scriitorul în Confesiuni violente. „Eram mult mai liber decât colegii mei de generație, care erau înregimentați în acele abatoare care se chemau universitățile staliniste”. Frecventează un timp cenaclul de pe lângă revistaTânărul scriitor, condus de Florin Mugur. Decisivă pentru formația sa intelectuală va fi însă prietenia care îl va lega de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu și Matei Călinescu, un adevărat nucleu al generației 60, care va demola falsele valori, promovate de realismul socialist, prin impunerea criteriului estetic.
În 1961 a publicat schițe și nuvele în Gazeta literară (Hoțul, Tinerețe, Vichenție, Buzuilă), în Luceafărul (Noapte albă, Uimitor, foarte uimitor) și în Scrisul bănățean (Roșcovana), făcându-se remarcat în mediile literare. Între 1962-1965 publică noi schițe și fragmente de roman în Gazeta literară, Luceafărul, Orizont și Viața românească. Despre nuvela Copilăria lui Herbert, apărută în Gazeta literară, nr. 42, din 15 octombrie 1964, un nucleu al romanului În absența stăpânilor, Nichita Stănescu va scrie elogios.
Primele romane
În 1965, după ce își retrăsese, în anii anteriori, un volum de proză scurtă, cu care ar fi trebuit să debuteze în colecția „Luceafărul”, scriitorul își face debutul editorial cu romanul Francisca. Romanul este distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, fiind primit elogios de critică. Este semnificativă, în acest sens, masa rotundă pe marginea romanului organizată de revista Viața românească (nr. 2, februarie 1966), la care participă criticii Matei Călinescu, Valeriu Cristea, Horia Bratu, Nicolae Manolescu, Paul Georgescu și Șerban Cioculescu. În 1966 apare la Editura pentru Literatură romanul În absența stăpânilor, alcătuit din trei secvențe narative, Bătrâni, Femei, Copii (Oglinzile carnivore). Romanul fusese scris la Lugoj și Sinaia, între 1964 - 1966. În 1967 apare ediția a doua, revăzută, a romanului Francisca, prozatorul fiind considerat, deja, drept „unul din cei mai importanți dintre romancierii noștri de după al doilea război mondial”.I. Negoițescu, Însemnări critice, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 235. În 1968, decretat de critică „an al romanului”, publică Animale bolnave, despre care s-a scris, încă din primele săptămâni după apariție, aproape tot atât cât despre celelălte romane ale lui N. Breban de până atunci. I se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Apare o traducere în limba maghiară a romanului Francisca. Își manifestă deschis, alături de alți intelectuali, adeziunea față de politica P.C.R., după discursul lui Ceaușescu în urma Invadării Cehoslovaciei de celelalte țări ale Pactului de la Varșovia. Ascensiunea sa socială este corelată cu această luare de poziție, fiind numit redactor-șef adjunct al României literare, începând cu nr. 5, din 7 noiembrie.
La Adunarea Generală din 14-16 noiembrie este ales în Biroul Uniunii Scriitorilor.
Apare o versiune în bulgară a romanului Francisca (traducere de Ivan Krstev Vlah, Editura Profizdet, Sofia). În 1969 publică ediția a doua a romanului Animale bolnave. Semnează scenariul filmului artistic Răutăciosul adolescent, în regia lui Gheorghe Vitanidis. La Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august, este ales membru supleant al Comitetului Central. Apare o versiune în limba rusă a romanului Francisca (traducere de Iurij Koževnikov, Editura Progress, Moscova). Începând cu nr. 20, din 14 mai 1970, devine redactor-șef al revistei România literară, în jurul căreia reușește să polarizeze cele mai de seamă condeie ale țării. Apare, la Vilnius, Francisca, în traducerea lui Juozas Vaisnoras.
Tezele din iulie În 1971, la Editura Cartea Românească, este publicată ediția a III-a a romanului Francisca. Apare la Editura Liesma din Riga Franciska, traducere în letonă de Janis Bunduls. Are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave. Filmul nu este agreat de către oficialitățile comuniste, fiind inclus însă în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este șocat de „tezele” din iulie, prin care Ceaușescu va declanșa, după model maoist, revoluția culturală. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul își anunță, în semn de protest, demisia din funcția de redactor-șef al României literare. Iată cum consemnează acest moment Dumitru Țepeneag în jurnalul său, Un român la Paris: „22 septembrie 1971. În sfârșit, Le Monde a publicat și articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Știrea despre demisia lui Breban a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”. Tot în 16 februarie 1971 în are loc ședința comună a comitetului organizației de partid și a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul că „și-a prelungit șederea în străinatate, fără să aibă dezlegare la plecarea din țară decât pentru o perioadă limitată” și se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum și excluderea sa din rândurile membrilor supleanți ai C.C. al PCR și din rândurile membrilor PCR. În aceeași zi, în ședința de lucru a C.C. al P.C.R., propunerile confraților sunt însușite și supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. Întors în țară în luna aprilie, după o călătorie prelungită în Franța și R.F. Germania, refuzând însă să se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritățile comuniste. Este marginalizat, supravegheat și împiedicat să mai călătorească, în străinătate până în 1975, deși obținuse deja și cetățenia germană. Înfruntând aceste condiții potrivnice, el se consacră, în exclusivitate, scrisului, fiind, după mărturisirea sa, „singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii”. În 1973 la Editura Cartea Românească apare romanul Îngerul de gips, „într-o tăcere totală și o indiferență aparentă”, cum va declara, mai târziu, autorul. Început și abandonat în 1969, romanul a fost scris în decurs de patru luni, de la începutul lui iunie până în septembrie. Deși este supus, în presa literară, unor critici tendențioase manipulate de propaganda de partid, va fi socotit, ulterior, „cel mai puternic și complex roman al scriitorului”.Alex. Ștefănescu, în „România literară”, nr. 4, 2-8 februarie 1994. Următorul roman apărut este În absența stăpânilor. În 1973 Editura Kriterion din București, publică Kranke Tiere (Animale bolnave), traducere în limba germană de Georg Scherg. În 1975 apare o versiune în limba suedeză a romanului În absența stăpânilor (Ebbi-en kvinna med karaktär), la René Coeckelberghs Vorlag, traducerea fiind semnată de Barbro Andersson.
Bunavestire În 1977, după amânări și tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iași apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească și Eminescu. Acest „roman excepțional”, cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, „scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil și original”Nicolae Manolescu, în „România literară”, nr. 24, 16 iunie 1977., este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariție, romanul este incriminat cu vehemență în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie. În 1981 apare, la Editura Cartea Românească, romanul Don Juan, scris, după mărturisirea autorului, în 1975. În anii 1981-1982, scrie la Paris, într-un moment de cumpănă, piesele de teatru Culoarul cu șoareci și Bătrâna doamnă și fluturele, înțelese ca „diversiuni de existență” ale romancierului. Cele două piese vor fi prezentate, după 1989, la Radio București, în cadrul teatrului radiofonic; cea dintâi va fi pusă în scenă, în 1993, la Iași, iar cea de-a doua, în 1999, la Ploiești. În 1983 apare, la Editura parisiană Flammarion, în traducerea lui Virgil Tănase, romanul În absența stăpânilor (En l’absence des maitres). În 1984 apare, la Editura Cartea Românească, romanul Drumul la zid, subintitulat „poem epic”. În Almanahul „Viața românească” publică prima versiune a piesei Bătrâna doamnă și fluturele (care va fi reluată în Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 1, din 7 ianuarie 1994). În 1985 publică la Paris, la Flammarion, versiunea franceză a romanului Bunavestire (L’Annonciation), în traducerea Dorinei Radu și a lui Marcel Péju.
Un exil provizoriu 1986-1989. Fără să se exileze propriu-zis, locuiește mai mult timp în reședința sa pariziană, alături de soția sa, Cristina, psiholog și expert în cartea de artă. Încercările sale de a organiza, împreună cu Dumitru Țepeneag, formarea unei Uniuni a Scriitorilor Români din Exil eșuează, fiind privite cu suspiciune.
Revenirea în țară