miniatura|Disc thumbtime=6:15|miniatura|O călătorie pe Lună (1902) este considerată un punct de cotitură în dezvoltarea filmelor narative și de science fiction. Un film, peliculă, sau imagine în mișcare este o operă de artă vizuală care simulează experiențe și comunică idei, povești, percepții, emoții sau atmosferă prin intermediul imaginilor în mișcare care, în general, începând cu anii 1930, sunt sincronizate cu sunetul și uneori folosesc și alți stimuli senzoriali.
Filmele sunt produse prin înregistrarea unor persoane și obiecte reale cu ajutorul aparatelor de fotografiat sau filmat, ori prin crearea lor cu tehnici de animație și efecte speciale. Ele sunt alcătuite dintr-o serie de cadre individuale, însă atunci când aceste imagini sunt proiectate rapid în succesiune, privitorului i se creează iluzia mișcării. Intermitența dintre cadre nu este percepută datorită unui efect cunoscut sub numele de persistența retiniană, prin care ochiul reține o imagine vizuală pentru o fracțiune de secundă după ce sursa a dispărut. De asemenea, este relevant și ceea ce provoacă percepția mișcării: un efect psihologic identificat drept mișcare beta.
Filmele sunt considerate de mulți o formă importantă de artă; ele distrează, educă, luminează și inspiră publicul. Elementele vizuale ale cinematografiei nu au nevoie de traducere, conferind filmului o putere universală de comunicare. Orice film poate deveni o atracție mondială, mai ales prin adăugarea de dublaj sau subtitrări care traduc dialogul. Filmele sunt, totodată, artefacte create de culturi specifice, care reflectă acele culturi și, la rândul lor, le influențează.
Istorie
Precursori Arta cinematografică s-a inspirat din mai multe tradiții anterioare, din domenii precum povestitul oral, literatură, teatru și arte vizuale. Forme de artă și divertisment care prezentau deja imagini în mișcare sau proiectate, precum umbromanie, camera obscura, teatrul de umbre și lanterna magică.
Anii 1830–1880: Înainte de celuloid stanga|miniatura|GIF animat al Prof. Stampfer's Stroboscopische Scheibe Nr. X (Trentsensky & Vieweg 1833) Principiul animației stroboscopice a fost introdus în 1833 odată cu discul stroboscopic (mai bine cunoscut sub numele de fénakisticop) și aplicat ulterior în zoetrop (din 1866), în cartea cu foi animate (din 1868) și în praxinoscop (din 1877), înainte de a deveni principiul de bază al cinematografiei.
Experimente cu primele proiectoare de animație bazate pe fénakisticop au fost realizate cel puțin din 1843 și proiectate public în 1847. Jules Duboscq a introdus sistemele de proiecție cu fénakisticop în Franța în anii 1870.
Fotografia a fost introdusă în 1839, însă inițial emulsiile fotografice necesitau timpi de expunere atât de lungi, încât înregistrarea subiectelor în mișcare părea imposibilă. Cel puțin din 1844, au fost create serii fotografice cu subiecți pozați în diferite poziții, fie pentru a sugera o secvență de mișcare, fie pentru a documenta unghiuri de vedere diferite. Apariția fotografiei stereoscopice, cu primele experimente în anii 1840 și succesul comercial de la începutul anilor 1850, a stârnit interesul de a completa mediul fotografic prin adăugarea unor mijloace de captare a culorii și a mișcării. În 1849, Joseph Plateau a publicat despre ideea de a combina invenția sa, fénakisticopul, cu stereoscopul, la sugestia inventatorului stereoscopului Charles Wheatstone, și de a folosi fotografii ale unor sculpturi din ghips în diferite poziții pentru a fi animate în dispozitivul combinat. În 1852, Jules Duboscq a brevetat un astfel de instrument sub numele de „Stéréoscope-fantascope, ou Bïoscope", dar l-a comercializat doar foarte scurt timp, fără succes. Un disc Bïoscope cu fotografii stereoscopice ale unei mașinării se află în colecția Plateau a Universității din Ghent, dar nu au mai fost găsite alte instrumente sau discuri. miniatura|O animație a cardului retușat al casei Sallie Garner din seria The Horse in Motion (1878–1879) realizată de Muybridge Spre sfârșitul anilor 1850, au apărut primele exemple de fotografie instantanee, care au oferit speranța că fotografia în mișcare va deveni curând posibilă, dar a mai durat câteva decenii până când aceasta a fost combinată cu succes cu o metodă de înregistrare a unor serii de imagini secvențiale în timp real. În 1878, Eadweard Muybridge a reușit în cele din urmă să fotografieze un cal în galop cu o baterie de camere aliniate de-a lungul pistei și a publicat rezultatele sub titlul The Horse in Motion pe cărți de cabinet. Muybridge, alături de Étienne-Jules Marey, Ottomar Anschütz și mulți alții, aveau să creeze numeroase alte studii de cronofotografie. Muybridge a trasat contururile a zeci de serii cronofotografice pe discuri de sticlă și le-a proiectat cu zoopraxiscopul său în prelegerile ținute între 1880 și 1895. stanga|miniatura|Un Anschütz electrotahiscop American Scientific, 16/11/1889, p. 303 Anschütz a realizat primele sale fotografii instantanee în 1881. A dezvoltat o cameră portabilă care permitea viteze ale obturatorului de până la 1/1000 dintr-o secundă în 1882. Calitatea imaginilor sale era considerată în general mult superioară lucrărilor de cronofotografie ale lui Muybridge și Étienne-Jules Marey. În 1886, Anschütz a dezvoltat Electrotahiscopul, un dispozitiv timpuriu care afișa scurte bucle de film cu 24 de fotografii pe plăci de sticlă montate pe o roată rotativă de 1,5 metri, acționată manual la o viteză de circa 30 de cadre pe secundă. Diferite versiuni au fost prezentate la numeroase expoziții internaționale, târguri, congrese și săli de jocuri mecanice din 1887 până cel puțin în 1894. Începând din 1891, aproximativ 152 de exemplare ale unui model de Electrotahiscop tip „peep-box" cu monedă au fost fabricate de Siemens & Halske la Berlin și vândute la nivel internațional. Aproape 34.000 de persoane au plătit pentru a-l vedea la Parcul Expozițional din Berlin în vara anului 1892. Alții l-au văzut la Londra sau la Expoziția Mondială din Chicago din 1893. Pe 25 noiembrie 1894, Anschütz a prezentat un proiector Electrotahiscop cu o proiecție pe ecran de 6x8 metri la Berlin. Între 22 februarie și 30 martie 1895, aproximativ 7.000 de spectatori plătitori au venit să vizioneze un spectacol de 1,5 ore cu circa 40 de scene într-o sală cu 300 de locuri din vechea clădire a Reichstagului din Berlin. thumbtime=40|miniatura|Pauvre Pierrot (1892) clip repictat Émile Reynaud a menționat deja posibilitatea proiectării imaginilor Praxinoscopului în cererea sa de brevet din 1877. A prezentat un dispozitiv de proiecție cu praxinoscop la Société française de photographie pe 4 iunie 1880, dar nu și-a comercializat praxinoscopul de proiecție înainte de 1882. A dezvoltat apoi dispozitivul în Théâtre Optique, care putea proiecta secvențe mai lungi cu fundaluri separate, brevetat în 1888. A creat mai multe filme pentru aparat pictând imagini pe sute de plăci de gelatină montate în rame de carton și atașate la o bandă de pânză. Din 28 octombrie 1892 până în martie 1900, Reynaud a susținut peste 12.800 de spectacole pentru un total de peste 500.000 de vizitatori la Musée Grévin din Paris.
Anii 1880–1890: Primele filme
Spre sfârșitul anilor 1880, introducerea peliculelor fotografice din celuloid și inventarea camerelor de filmat, care puteau fotografia o succesiune rapidă de imagini folosind o singură lentilă, au permis captarea și stocarea acțiunii pe o singură rolă de film compactă.
Filmele au fost inițial prezentate publicului câte o persoană pe rând prin dispozitive de tip „peepshow", precum Electrotahiscopul, Kinetoscopul și Mutoscopul. Nu mult după aceea, expoziționiștii au reușit să proiecteze filme pe ecrane mari pentru publicul din săli de cinema.
Primele proiecții publice de filme cu taxă de intrare au avut loc în anul 1895, susținute de americanul Woodville Latham și fiii săi (folosind filme produse de compania lor Eidoloscope), de frații Skladanowsky și de frații francezi Auguste și Louis Lumière, cunoscuți mai ales pentru L'Arrivée d'un train en gare de La Ciotat (1896), cu zece dintre propriile lor producții. Proiecțiile private le-au precedat pe acestea cu câteva luni, cea a lui Latham fiind ușor anterioară celorlalte.
Anii 1910: Primele evoluții Primele filme erau pur și simplu un singur cadru static care surprindea un eveniment sau o acțiune, fără montaj sau alte tehnici cinematografice. Filmele tipice arătau angajați ieșind pe poarta unei fabrici, oameni mergând pe stradă sau vederea din față a unui tramvai care parcurgea strada principală a unui oraș. Conform legendei, când un film înfățișa o locomotivă apropiindu-se cu viteză mare de public, spectatorii au intrat în panică și au fugit din sală. În jurul anului 1900, filmele au început să înlănțuiască mai multe scene pentru a spune o poveste. (Regizorii care au pus pentru prima oară mai multe cadre sau scene cap la cap au descoperit că, atunci când un cadru urmează altuia, acest lucru stabilește în mintea privitorului o relație între conținuturile celor două cadre separate. Tocmai această relație face posibilă orice narațiune cinematografică. Într-un exemplu simplu, dacă o persoană este arătată privind pe geam, indiferent ce va arăta cadrul următor, acesta va fi interpretat ca vederea pe care o privea persoana respectivă.) Fiecare scenă era un singur cadru static, cu acțiunea desfășurându-se în fața camerei. Scenele au fost ulterior împărțite în mai multe cadre fotografiate de la distanțe și unghiuri diferite. alt=Un fragment din filmul mut al lui Charlie Chaplin, The Bond din 1918, Divizia de imagini în mișcare a Arhivelor Naționale ale SUA|miniatura|Un fragment din filmul mut al lui Charlie Chaplin, The Bond (1918) Alte tehnici, precum mișcarea camerei, au fost dezvoltate ca modalități eficiente de a povesti prin intermediul filmului. Până când filmul sonor a devenit viabil comercial la sfârșitul anilor 1920, cinematografia era o artă pur vizuală, dar aceste filme mute inovatoare câștigaseră deja imaginația publicului. Pentru a nu lăsa spectatorii doar cu zgomotul proiectorului ca acompaniament, proprietarii de cinematografe angajau un pianist sau un organist sau, în marile cinematografe urbane, o orchestră completă care cânta muzică potrivită cu atmosfera filmului în fiecare moment. La începutul anilor 1920, majoritatea filmelor veneau cu o listă pregătită de partituri muzicale care urmau să fie folosite în acest scop, iar coloane sonore complete erau compuse pentru producțiile importante.
Ascensiunea cinematografiei europene a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial, în timp ce industria cinematografică din Statele Unite a înflorit odată cu ascensiunea Hollywood-ului, ilustrată cel mai bine de opera inovatoare a lui D. W. Griffith în Nașterea unei națiuni (1915) și Intoleranță (1916). Cu toate acestea, în anii 1920, cineaști europeni precum Eisenstein, F. W. Murnau și Fritz Lang, inspirați în mare măsură de progresul fulminant al cinematografiei în vremea războiului prin Griffith, alături de contribuțiile lui Charlie Chaplin, Buster Keaton și ale altora, au recuperat rapid decalajul față de producția cinematografică americană și au continuat să avanseze mediul.
Anii 1920–1960: Evoluția sunetului În anii 1920, dezvoltarea tehnologiilor electronice de înregistrare și redare a sunetului a făcut practic posibilă incorporarea unei coloane sonore cu vorbire, muzică și efecte sonore sincronizate cu acțiunea de pe ecran. Filmele sonore rezultate au fost inițial diferențiate de obișnuitele „imagini în mișcare" sau „filme" mute, numindu-le „imagini vorbitoare" sau „talkies". Revoluția pe care au produs-o a fost rapidă. Până în 1930, filmul mut era practic dispărut în SUA și era deja numit „mediul de altădată". thumbtime=16|miniatura|Sunetul în cinematografie a început să fie acceptat odată cu filme precum The Jazz Singer (1927)