Termenul literatură engleză se referă la literatura scrisă în limba engleză, sau la literatura compusă în engleză de scriitori care nu sunt în mod necesar din Anglia; Joseph Conrad a fost polonez, Robert Burns a fost scoțian, James Joyce a fost irlandez, Edgar Allan Poe a fost american, Salman Rushdie este indian. În mediul academic, termenul desemnează departamentele sau programele de Studii britanice. Această etichetă generală era necesară pentru că în toate coloniile fostului Imperiu Britanic au apărut literaturi separate , fiecare având propria lor varietate de limbă engleză. Cu alte cuvinte literatura engleză e la fel de diversă ca și variantele de limbă engleză vorbite în lume.
Istoric Evul Mediu Literatura elisabetană
Mai este cunoscută și sub denumirea epoca lui William Shakespeare. Regina Elizabeta era o mecena și o protectoare a teatrului și dramaturgilor și a frecventat adesea teatrele londoneze dintre care cel mai popular era teatrul Globe.
În epoca elisabetană a avut loc o mare înflorire a literaturii, în special în domeniul teatrului. Renașterea italiană a redescoperit teatrul vechi grec și roman, pe care l-a făcut să evolueze în altă direcție față de vechile piese religioase ale Evului Mediu. Italienii erau inspirați în mod special de Seneca (un mare dramaturg și filozof, tutorele lui Nero) și de Plaut (clișeele sale comice, în special cele ale soldatului fanfaron, au avut o influență puternică asupra Renașterii și după). Totuși, tragediile italiene au inovat ceva contrar eticii lui Seneca: prezența sângelui și violenței pe scenă. În piesele lui Seneca, astfel de scene erau doar mimate de către personaje. Dar autorii englezi au fost fascinați de modelul italian: o comunitate remarcabilă de actori italieni s-a instalat la Londra și Giovanni Florio a adus mult din limba și cultura italiană în Anglia. De asemenea, epoca elisabetană era foarte violentă și asasinatele politice frecvente în Italia Renașterii (descrise în “Prințul” lui Nicollo Machiavelli) încurajau această modă. În consecință, reprezentarea violenței pe scenă era purificatoare pentru spectatorul elisabetan.
Primele piese elisabetane au fost Gorboduc de Thomas Sackville și Thomas Norton și Tragedia spaniolă de Thomas Kyd care a fost o importantă sursă de inspirație pentru Hamlet.
William Shakespeare se evidențiază în această perioadă ca un poet și dramaturg încă neîntrecut. Shakespeare nu a fost un literat de profesie, și probabil studiase doar gramatica. Nu a fost nici avocat, nici aristocrat, așa cum erau intelectualii universitari care monopolizaseră scena engleză când a început el să scrie. Dar era foarte talentat și incredibil de versatil, întrecând “profesioniști” precum Greene care râdea de acest “agitator de scenă” de origine obscură. Deși multe din dramele sale au avut mult succes, abia în anii târzii (marcați de începutul domniei lui James I) a scris cele mai mari piese ale sale: Hamlet, Othello, Regele Lear, Macbeth, Antoniu și Cleopatra și Furtuna, o tragicomedie care se înscrie în acțiunea sa principală o ceremonie pompoasă la adresa noului rege. Această “piesă în piesă” ia forma unei măști, a unui interludiu cu muzică și dans, colorat de noile efecte speciale are teatrelor de interior recent apărute la acea epocă. Criticii au arătat că această capodoperă, care poate fi considerată o piesă în toată regula, a fost scrisă pentru curtea lui James, nu pentru însuși James. Arta magică a lui Prospero, de care depinde deznodământul poveștii, trimite către relația dintre artă și natură în poezie. În mod semnificativ pentru acele vremuri (sosirea primilor coloni în America), acțiunea “Furtunii” se petrece (deși nu evident) pe o insulă din Bermude, așa cum a revelat cercetarea despre “Pamfletele Bermudelor” (1609), legându-l pe Shakespeare de Compania Virginia. “Știrile din Lumea Nouă”, așa cum relatează Frank Kermode, se publicau deja și interesul lui Shakespeare în această direcție este remarcabil.
Shakespeare a popularizat de asemenea și sonetul englez, făcând schimbări semnificative în modelul lui Petrarca.
Sonetul a fost introdus în engleză de către Thomas Wyatt la începutul secolului XVI. Poemele care erau scrise cu intenția de a fi folosite în cântece, așa cum sunt cele de Thomas Campion, au devenit populare deoarece literatura tiparită ajungea în casele oamenilor mai ușor. “vezi Școala Madrigalului englez”.
Alte figuri importante în teatrul elisabetan sunt Christopher Marlowe, Thomas Dekker, John Fletcher și Francis Beaumont.
Dacă Marlowe (1564-1593) nu ar fi fost înjunghiat când avea douăzeci și nouă de ani într-o încăierare de tavernă, el l-ar fi rivalizat, dacă nu chiar egalat, chiar pe Shakespeare prin talentul său poetic, spune Anthony Burgess. S-a născut doar cu câteva săptămâni înainte de Shakespeare și l-a cunoscut probabil bine. Subiectele lui Marlowe, totuși, sunt diferite: el se concentrează mai mult pe drama morală a omului renascentist. Marlowe a fost fascinat și înspăimântat de noile frontiere deschise de știința modernă. De inspirație germană, l-a introdus pe Dr. Faust în Anglia, un om de știință și magician care e obsedat de setea de cunoaștere și de dorința de a duce puterile tehnologice ale omului către limite. El capătă daruri supranaturale care chiar îi permit să călătorească înapoi în timp și să se căsătorească cu Elena din Troia, dar la sfârșitul acestui pact cu diavolul de douăzeci și patru de ani, trebuie să-i predea sufletul. Eroii săi întunecați au ceva probabil din Marlowe însuși, a cărei moarte prematură rămâne un mister. Era cunoscut ca un ateu, ducând o viață fără de lege, cu multe amante, împrietenindu-se cu vagabonzi: ducând viața celei mai de jos pături sociale londoneze. Dar mulți suspectează că aceasta ar fi putut fi o acoperire pentru activitățile sale de agent secret pentru Elizabeta I, sugerând că înjunghierea accidentală ar fi fost o asasinare premeditată de către inamicii coroanei.
Beaumont și Fletcher sunt mai puțin cunoscuți, dar aproape sigur l-au ajutat pe Shakespeare să scrie unele din cele mai bune drame și erau destul de populari la acea vreme.
Cam în aceeași epocă s-a dezvoltat genul comedie de oraș. La sfârșitul secolului al XVI-lea, poezia engleză s-a caracterizat prin elaborarea limbii și aluzii la mitologia clasică. Printre cei mai importanți poeți din această epocă se află Edmund Spenser și Sir Philip Sidney.
Literatura iacobină După moartea lui Shakespeare, Ben Jonson devine figura principală a perioadei iacobine (domnia lui James I). Totuși, estetica lui Jonson își are rădăcinile mai degrabă în Evul Mediu decât în epoca elisabetană: personajele sale întruchipau teoria umorilor. Conform acestei teorii din epocă, diferențele de comportament ale oamenilor rezultă din predominanța unuia dintre cele patru umori (sângele, flegma, bila neagră și bila galbenă); aceste umori corespund celor patru elemente ale universului, aer, apă, foc, pământ. Aceasta îl conduce pe Jonson la exemplificarea a astfel de diferențe prin crearea unor tipologii, sau clișee.
Jonson este un maestru al stilului și un strălucitor scriitor de satiră. În “Volpone“, niște escroci sunt păcăliți de un escroc mai mare decât ei, viciul fiind pedepsit prin viciu, virtutea fiind răsplătită.
Printre epigonii lui Jonson se numără Beaumont și Fletcher, care au scris comedia Cavalerul pisălog în flăcări, o satiră a clasei de mijloc în formare și în special a acelor noi îmbogățiți care vor să dicteze gustul literar fără să prea știe literatură. În poveste, doi băcani se luptă cu actori profesioniști pentru ca fiul lor analfabet să joace un rol într-o piesă. El devine un cavaler rătăcitor purtând, în mod natural, un pisălog în flăcări peste scut. Căutând să câștige inima unei prințese, tânărul este ridiculizat așa cum a fost Don Quijote, deși Don Quijote nu fusese încă scris. Unul din meritele principale ale lui Beaumont și Fletcher a fost să-și dea seama că feudalismul și cavaleria medievale s-au transformat în snobism și fals și că noi clase sociale apăruseră.
Un alt stil teatral popular în era iacobină a fost piesa de răzbunare, popularizată de John Webster și Thomas Kyd. George Chapman a scris câteva tragedii de răzbunare subtile, dar e în istorie mai ales pentru faimoasa traducere a lui Homer, care a avut o influență profundă asupra întregii literaturi engleze, inspirându-l chiar pe John Keats să scrie unele din cele mai bune sonete ale sale.
Biblia regelui James, unul dintre cele mai mari proiecte de traduceri din istoria Angliei, a fost începută în 1604 și sfârșită în 1611. Ea reprezintă punctul culminant al unei tradiții de traduceri ale Bibliei în engleză care a început cu munca lui William Tyndale. A devenit Biblia standard a Bisericii engleze, și unii o consideră printre cele mai mari opera literare din toate timpurile. Acest proiect a fost condus de însuși James I, care a supravegheat munca a patruzeci și șapte de erudiți. Deși s-au făcut multe alte traduceri în engleză, unele fiind considerate mai exacte, mulți preferă Biblia regelui James din punct de vedere estetic, metrica ei fiind făcută după cea a versetelor originale in ebraică.
Pe lângă Shakespeare, a cărui figură domină începutul secolului 17, printre poeții majori se află John Donne și ceilalți poeți metafizici. Influențată de barocul continental, având ca subiect misticismul creștin și erotismul, poezia metafizică folosește imagini neconvenționale sau “nepoetice”, cum ar fi un compas sau un țânțar, pentru efecte surpriză. De exemplu, într-unul din Cântecele și poemele lui Donne, vârfurile unui compas reprezintă doi îndrăgostiți, femeia care e acasă fiind centrul, așteptând, punctul îndepărtat fiind iubitul său care navighează departe de ea. Dar cu cât mai mare e distanța, cu atât brațele compasului se sprijină unul pe altul: separarea face dragostea să crească. Paradoxul sau oximoronul sunt constante în această poezie ale cărei temeri și frici sugerează o lume ale cărei certitudini spirituale au fost zguduite de descoperirile moderne din geografie și știință, o lume care nu mai este centrul universului.
Pe lângă poezia metafizică a lui Donne, secolul XVII e reputat pentru poezia barocă. Poezia barocă are aceleași scopuri cu arta epocii; stilul baroc este elevat, alert, epic și religios. Mulți din acești poeți au o sensibilitate catolică declarată (în special Richard Crashaw) și au scris poezii pentru contrareforma catolică, în scopul de a stabili sentimentul supremației și un misticism care ar convinge pe noii protestanți să se reîntoarcă la credința catolică.
Literatura carolingiană și cromwelliană În anii turbulenți din mijlocul secolului al 17-lea, în timpul domniei lui Carol I apoi în timpul Commonwealthului și al Protectoratului, literatura politică în limba engleză a avut o perioadă de înflorire. Pamfletele scrise de simpatizanți ai fiecărei facțiuni din Războiul civil englez variau de la atacuri personale vicioase și polemici la planuri ambițioase de reformă a națiunii, trecând prin multe forme de propagandă. Un astfel de plan de reformă este Leviatan de Thomas Hobbes, care este una din cele mai importante lucrări britanice de filozofie politică. Scrierile lui Hobbes sunt unele din puținele lucrări politice din acea perioadă care sunt încă publicate în mod regulat, în timp ce John Bramhall, care era criticul principal al lui Hobbes, a fost aproape uitat. La acea epocă s-au dezvoltat și fascicolele de știri, precursoarele ziarelor, cu jurnaliști precum Henry Muddiman, Marchamont Needham, John Birkenhead reprezentând vederile și activitățile părților în conflict. Arestările frecvente ale autorilor și distrugerea operelor lor, ducând la practica tipăririi ilegale sau în străinătate, au dus la ideea de drepturi de licență. Pamfletul politic Areopagitica, al lui John Milton, a fost scris ca o critică a drepturilor de licență și este considerată ca una din apărările cele mai elocvente ale libertății presei din toate timpurile.