Restaurația este perioada din istoria Franței, în care a fost reinstalat regatul ca formă de guvernământ. Perioada este împărțită în două: prima restaurație, între prima abdicare a împăratului Napoleon I, la 6 aprilie 1814 și revenirea lui la putere în martie 1815; a doua restaurație, între căderea definitivă a Primului Imperiu Francez la 7 iulie 1815 și abdicarea regelui Carol al X-lea, la 2 august 1830, în urma Revoluției de la 1830.
Restaurația a însemnat revenirea domniei casei de Bourbon, dar nu sub forma monarhiei absolute de dinaintea Revoluției Franceze, ci ca monarhie constituțională stabilită printr-o cartă constituțională adoptată la 4 iunie 1814.
Perioada restaurației a fost urmată de altă formă de regat, numită Monarhia din iulie, din 1830 până în 1848, reglementată prin carta constituțională din 14 august 1830, pe tron cu Ludovic Filip, din a patra casă de Orléans, o ramură a casei de Bourbon.
Într-un context internațional de pace abia revenită după războaiele napoleoniene, restaurația a fost o epocă de experimentare a raporturilor care pot exista între monarhie și parlamentarism, precum și între supremația regală și separarea puterilor.
Revoluția industrială a provocat frământări economice și sociale profunde, dar economia dădea semne de însănătoșire. În politica internă a existat o reală viață parlamentară, marcată de oscilația între ultramonarhism și liberalism, care s-a reflectat și în schimbările de guvern.
Istoria regimului Revenirea Bourbonilor (1814-1815) Sfârșitul Imperiului thumb|Ludovic al XVIII-lea al Franței în veșmintele de încoronare
Înfrângerea lui Napoleon în campania din Rusia, la sfârșitul anului 1812, apoi înfrângerile suferite în 1813, în războiul celei de-a șasea coaliții în afara Franței, au dus la slăbirea imperiului. În 1814 au continuat înfrângerile suferite din partea coaliției pe însuși teritoriul Franței, în timp ce populația se săturase de războiGoujon 2012, p. 15-16.. Intransigența lui Napoleon privitoare la condițiile păcii a determinat puterile aliate să nu înceteze războiul până ce nu au provocat căderea luiDémier 2012, p. 39-40.. Reacțiile francezilor la invazia străină au fost împărțite. Unii s-au apărat cu îndârjire, în timp ce alții, mai ales populația pariziană, i-au primit pe invadatori ca pe niște eliberatori. Oricum, o mare parte din populație, sătulă de război, de recrutările în masă și de impozite, era unită în jurul ideii unei restaurări monarhice care să ducă la sfârșitul acestor suferințeJardin și Tudesq 1973, p. 9-11..
Aliații erau în dezacord asupra persoanei care să fie plasată pe tron. Englezii voiau ca aceasta să fie un membru al aceleiași ramuri a Bourbonilor din care făcea parte fostul rege Ludovic al XVI-lea, în timp ce Rusia respingea această idee. S-au luat în vedere mai multe soluții înainte de a se decide o alegere în funcție de evoluția evenimentelorJardin și Tudesq 1973, p. 12-13.. Acestea au făcut ca balanța să încline în favoarea contelui de Provența, viitorul Ludovic la XVIII-lea. Anturajul acestuia a reușit să trezească în mai multe orașe, în special la Bordeaux, o preferință pentru BourboniGoujon 2012, p. 21.. Napoleon s-a retras la Fontainebleau, lăsându-l pe Talleyrand, fostul lui ministru de externe până în 1807, să negocieze la Paris cu puterile străine. Acesta a reușit să manipuleze camerele parlamentului (Senatul și Corpul Legislativ) astfel, încât să declare la 2 aprilie 1814 sfârșitul imperiului lui Napoleon și să ofere tronul Regatului Franței contelui de Provența, fratele lui Ludovic al XVI-leaDémier 2012, p. 47.. După ce i-a convins pe ruși să accepte această soluție, Talleyrand a obținut adoptarea la 6 aprilie a unei constituții asemănătoarea cu cea din 1791, care instituise monarhia constituțională din timpul revoluției, deși cei mai fervenți adepți ai monarhiei au fost împotriva noii constituțiiJardin și Tudesq 1973, p. 14.. În aceeași zi, Napoleon a abdicat primind suveranitatea asupra insulei Elba și promisiunea unei rente de la guvernul francezDémier 2012, p. 50..
Contele de Provența rămânând deocamdată în Anglia, mai întâi s-a întors în Franța contele de Artois, fratele său mai mic, viitorul rege Carol al X-lea, care a acceptat cu reținere ideea unei constituțiiDémier 2012, p. 52.. S-a hotărât și înlocuirea drapelului tricolor cu cel alb al monarhiei de dinainte de revoluție, spre marea nemulțumire a militarilor, mândri de bătăliile purtate de ei sub tricolorDémier 2012, p. 54.. Noul suveran a sosit în Franța la sfârșitul lui aprilie și s-a întâlnit cu senatorii la 2 mai. Nu a fost de acord cu suveranitatea poporului prevăzută în constituție și a hotărât revizuirea eiGoujon 2012, p. 28.. A luat titlul de Ludovic al XVIII-lea, în numele continuității domniei lui Ludovic al XVI-lea, fratele său, luând în considerare că fiul acestuia, copil, care murise în 1795, trebuia să fie Ludovic al XVII-leaGoujon 2012, p. 26-27.. Guvernul format de suveran a fost totuși moderat, în ciuda declarațiilor acestuia, cu scopul realizării unei reconcilieri naționaleDémier 2012, p. 58-59..
La 30 mai s-a încheiat, la Paris, pacea cu aliații. Franța a revenit la frontierele din 1792, când începuseră cuceririle din timpul revoluției și cele ale imperiului, rămânându-i câteva mici teritorii din acestea, dar a pierdut o parte din coloniile sale. Tratatul, negociat de Talleyrand, a fost global profitabil Franței, dar pierderile teritoriale vor fi ulterior reproșate puterii în mod repetat de o parte din opozițieGoujon 2012, p. 43.Jardin și Tudesq 1973, p. 18..
Prima restaurație thumb|left|Documentul original al cartei constituționale din 4 iunie 1814
Aliații au dorit ca regele să dea țării o constituție, chiar dacă acesta a respins-o pe cea din 6 aprilie 1814. O comisie a elaborat repede un text numit cartă constituțională care să rupă cu imaginea revoluționară a conceptului de constituție prin adoptarea unui vocabular legat de moștenirea monarhicăGoujon 2012, p. 44-45.. Această cartă era un compromis ce recunoștea unele principii adoptate în timpul revoluției, precum libertatea religioasă, egalitatea în fața impozitului și în fața justiției etc. Pentru a restabili coeziunea țării, a fost declarată o amnistie politică privind toate faptele anterioare anului 1814. Însă carta reafirma puterile executivă, legislativă și judiciară a suveranului, precum și dreptul lui de a dizolva Camera Deputaților, aleasă prin vot cenzitar, precum și dreptul de a-i numi pe membrii Camerei Pairilor, camera superioară a parlamentuluiGoujon 2012, p. 45.Démier 2012, p. 64.. Parlamentul avea mai multă putere decât în timpul imperiului, iar sistemul judiciar era în principal moștenit de la acesta, în special codul civil napoleonianDémier 2012, p. 65.. Redactată în spiritul unui compromis, fiind destul de vagă pentru ca diversele orientări politice să poată spera o aplicare care să convină așteptărilor lor, carta a fost intens criticată de monarhiștii cei mai intransigenți, mai ales de membrii confreriei Cavalerilor CredințeiDémier 2012, p. 61-62..
Ludovic al XVIII-lea a dat la 12 mai 1814 și o ordonanță privitoare la reorganizarea infanteriei pentru condițiile de pace și la înlocuirea tricolorului cu drapelul alb al regatului Franței.
Guvernul din timpul primei restaurații nu avea șef, toți miniștrii erau răspunzători față de rege, fiind supravegheat și de ambasadorul rus și cel britanicDémier 2012, p. 70.. Nefiind la curent cu starea țării, pe care o părăsise în 1791, Ludovic al XVIII-lea a lansat o vastă campanie de studii statistice pentru a cunoaște mai bine populațiaGoujon 2012, p. 29.. Presa fiind liberă, putea cunoaște și criticile la adresa regimului. Nobilimea era tratată cu considerație, ca să-i fie fidelă, iar curtea regală a început din nou să ducă o viață luxoasăGoujon 2012, p. 53-54..
Personalitatea lui Talleyrand ca ministru de externe a permis Franței să participe la Congresul de la Viena și să se mențină printre marile puteri. Ministrul de finanțe, baronul a dus o politică bugetară care să restabilească finanțele statului, în special vânzând multe păduri, printre care unele confiscate de la biserica romano-catolică în timpul revoluției. Același scop l-a avut și menținerea, în ciuda promisiunilor, a impozitelor indirecte, ceea ce a afectat mai ales populația săracă. Această politică a fost eficace, dar a făcut ca regimul să piardă simpatia unei părți din săraciJardin și Tudesq 1973, p. 21-22..
Nobilii, mai ales cei care emigraseră în timpul revoluției, erau nemulțumiți că regele, în căutare de unitate, trata cu considerație și elita formată în vremea imperiului. Ei sperau să primească compensații pentru pierderile pe care le avuseseră, dar nu le-au obținut. Pe de altă parte, perioada a fost marcată de revenirea în forță a clerului catolic, care impunea procesiuni, ceremonii de ispășire, în plus interzicând petrecerile duminica. Totodată a primit unele privilegii în domeniul educațieiDémier 2012, p. 79.. Aceste fapte au provocat critici și chiar manifestări de anticlericalism. Și militarii erau nemulțumiți de abandonarea tricolorului și aveau un sentiment de nedreptate din cauza reducerilor de efective ale armatei și a greutăților existențiale pe care le întâmpinau cei trecuți în rezervă cu o soldă redusă la jumătate din cea primită în timpul imperiuluiGoujon 2012, p. 57.. Restaurația trezise speranțe, dar provoca dezamăgiri. Anturajul contelui de Artois milita pentru un regim absolutist și excesele sale puneau piedici acțiunii de reconciliere a regeluiDémier 2012, p. 85.. Toate acestea au trezit opoziția față de regimJardin și Tudesq 1973, p. 23..
Cele 100 de zile
thumb|Scenă din bătălia de la Waterloo thumb|Teritoriile pierdute de Franța prin tratatul de la Paris din 1815
Opozanții, mai ales militarii, și-au pus speranțele în Napoleon, simbol al victoriilor din trecut. Acesta nu primea renta datorată prin condițiile abdicării sale și a hotărât să profite de nemulțumirile din Franța pentru a-și recâștiga puterea. A debarcat la 1 martie 1815 la în sudul Franței, cu circa o mie de oameniJardin și Tudesq 1973, p. 26.. Guvernul a încercat să-l oprească cu armata, dar mare parte din ea a trecut de partea lui Napoleon, inclusiv fostul lui mareșal Michel Ney, trimis împotriva sa ca o ultima șansă de a-l opri. Văzând că Parisul nu putea fi apărat împotriva lui Napoleon, Ludovic la XVIII-lea s-a refugiat la Gent cu puțin înainte ca Napoleon să intre în orașJardin și Tudesq 1973, p. 27.. În provincie au fost tentative de insurecție regalistă, dar s-au soldat cu înfrângeriGoujon 2012, p. 65.. Deși a constituit un guvern în exil, suveranul era conștient că destinul tronului său depindea de acțiunea puterilor străine. Într-adevăr, cele 100 de zile s-au terminat curând prin bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815, cu înfrângerea lui Napoleon de către englezi și prusaciJardin și Tudesq 1973, p. 28..
Începuturile celei de-a doua restaurații (1815-1820) thumb|Zonele de ocupație din Franța, între iunie 1815 și noiembrie 1818
Revenirea regatului În ciuda căderii lui Napoleon, situația Bourbonilor nu era ușoară. Rapiditatea cu care s-a prăbușit regimul lui Ludovic al XVIII-lea nu dădea dovezi de stabilitatea dorită de puterile străine, care se gândeau să apeleze la casa de Orléans. Singurul care îl susținea pe Ludovic al XVIII-lea era ducele de Wellington, învingătorul de la Waterloo. Totuși, ca și la prima restaurație, puterile aliate au ales să acționeze în funcție de evoluția situației interneGoujon 2012, p. 68.. Aceasta nu era favorabilă, deputații rămânând ostili regeluiDémier 2012, p. 116..