Războiul Civil Englez (1642-1651) a fost o serie de conflicte armate și manevre politice între susținătorii parlamentului („Roundheads”) și regaliști („Cavaliers”), în special, în ceea ce privește guvernarea Angliei. Primul război (1642-1646) și cel de-al doilea (1648-1649) au fost purtate între susținătorii regelui Carol I și susținătorii Parlamentului cel lung, în timp ce al treilea (1649-1651) s-a dat între susținătorii regelui Carol al II-lea și susținătorii parlamentului rămas. Războiul s-a încheiat cu victoria parlamentarilor în bătălia de la Worcester, la 3 septembrie 1651.

Rezultatul general al războiului a avut trei ramificații: procesul și executarea lui Carol I (1649), exilul fiului său, Carol al II-lea (1651), și înlocuirea monarhiei engleze cu, în primul rând, Commonwealthul Angliei (1649-1653) și apoi Protectoratul sub conducerea lui Oliver Cromwell (1653-1658) și ulterior a fiului său Richard (1658-1659). În Anglia, monopolul Bisericii Anglicane privind cultul creștin s-a încheiat, în timp ce în Irlanda învingătorii au consolidat ascensiunea protestantă. Constituțional, războaiele au stabilit precedentul prin care un monarh al englezilor nu poate guverna fără consimțământul Parlamentului, deși ideea unui parlament ca putere conducătoare a Angliei a fost stabilită legal doar în timpul revoluției glorioase în 1688.

Terminologie

Termenul „Război Civil Englez” apare cel mai adesea în forma singulară, deși istoricii deseori împart conflictul în două sau trei războaie separate. Aceste războaie nu s-au limitat la Anglia, întrucât Țara Galilor era parte a Regatului Angliei și a fost afectată în consecință, iar conflictele au implicat și războaie cu, și războaie civile în interiorul lor, atât în Scoția, cât și în Irlanda. Războiul în toate aceste țări este cunoscut sub numele de Războiul celor Trei Regate. La începutul secolul al XIX-lea, sir Walter Scott s-a referit la acest război ca la „Marele Război Civil”.Walter Scott, Waverley; or, 'Tis Sixty Years Since (1814), Chap. 2.

Spre deosebire de alte războaie civile din Anglia, care se concentrau pe persoana care ar trebui să domnească, acest război s-a preocupat mai mult de modul în care erau guvernate regatele Angliei, Scoției și Irlandei. Encyclopædia Britannica din 1911 a numit seria de conflicte „Marea Rebeliune”, în timp ce unii istorici - în special marxiștii precum Christopher Hill (1912-2003) - au preferat mult timp termenul „Revoluția engleză”..

Geografie Cele două părți au avut punctele lor forte din punct de vedere geografic. Punctele forte ale regalității au inclus zona rurală, comitatele și zonele mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic din nordul și vestul Angliei. De cealaltă parte, toate orașele cu catedrale (cu excepția orașelor York, Chester, Worcester, Hereford și cetatea regală din Oxford) s-au alăturat Parlamentului. Toate centrele industriale, porturile și regiunile economice avansate din sudul și estul Angliei erau de obicei de punctele forte ale parlamentarilor. Lacey Baldwin Smith a spus: „Cuvintele populat, bogat și rebel păreau să meargă mână în mână.”

Context Domnia regelui Războiul civil englez a izbucnit la mai puțin de patruzeci de ani după moartea reginei Elisabeta I în 1603. Moartea Elisabetei a avut ca rezultat succesiunea primului ei văr, de două ori înlăturat, regele Iacob al VI-lea al Scoției, pe tronul Angliei ca Iacob I al Angliei, creându-se astfel prima uniune personală a regatelor scoțiene și engleze.. În calitate de rege al scoțienilor, Iacob se obișnuise cu tradiția slabă a parlamentului din Scoția de la momentul asumării controlului asupra guvernului scoțian în 1583, astfel încât, la asumarea puterii la sud de graniță, noul rege al Angliei a fost cu adevărat afectat de constrângerile pe care parlamentul englez a încercat să le pună în schimbul banilor. În ciuda acestui fapt, extravaganța personală a lui Iacob a dus la o lipsă de bani, în mod constant trebuind să recurgă la surse extra-parlamentare de venit.

Această extravaganță a fost temperată de dispoziția pașnică a lui Iacob, astfel încât, la succesiunea fiului său Carol I pe tronurile englezesc și scoțian în 1625, cele două regate se aflau în timp de pace, atât pe plan intern, cât și în relațiile dintre ele. Carol a sperat să unească regatele Angliei, Scoției și Irlandei într-un nou regat unic, îndeplinind visul tatălui său.. Mulți parlamentari englezi au avut suspiciuni cu privire la o astfel de mișcare deoarece se temeau că înființarea unui nou regat ar putea distruge vechile tradiții engleze care erau legate de monarhia engleză. Întrucât Carol a împărtășit poziția tatălui său asupra puterii coroanei (Iacob a descris regii ca „mici zei pe Pământ”, aleși de Dumnezeu pentru a domni în conformitate cu doctrina „Dreptului divin al regilor”), suspiciunile parlamentarilor au avut o anumită justificare..

Parlamentul în cadrul constituțional al Angliei

La vremea respectivă, parlamentul Angliei nu avea un mare rol permanent în sistemul de guvernare englez. În schimb, el funcționa ca un comitet consultativ temporar și era convocat doar dacă și când monarhul considera că este potrivit. Odată convocat, existența în continuare a parlamentului era la discreția regelui, deoarece putea fi dizolvat de către el în orice moment.

Cu toate acestea, în ciuda acestui rol limitat, în secolele precedente, Parlamentul a dobândit puteri de facto de o semnificație suficientă încât monarhii nu au putut, pur și simplu, să le ignore pe termen nelimitat. Pentru un monarh, puterea cea mai indispensabilă a Parlamentului era capacitatea sa de a crește veniturile fiscale cu mult peste toate celelalte surse de venit la dispoziția Coroanei. Până în secolul al XVII-lea, puterile fiscale ale Parlamentului au ajuns să se bazeze pe faptul că gentry era singurul strat al societății, care avea abilitatea și autoritatea de a colecta și de a remite cele mai semnificative forme de impozitare, disponibile pe atunci la nivel local. Asta însemna că dacă regele dorea să asigure o colectare neîntreruptă a veniturilor, avea nevoie de cooperarea gentry. Pentru toată autoritatea juridică a Coroanei, conform oricărui standard modern, resursele sale erau limitate la măsura în care, dacă și când gentry refuza să colecteze impozitele regelui la scară națională, Coroana neavând niciun mijloc practic prin care să-i convingă să facă acest lucru.

Prin urmare, pentru a-și asigura cooperarea, monarhii au permis gentry (și numai lor) să-și aleagă reprezentanții în Camera Comunelor. Când s-au convocat, împreună cu Camera Lorzilor, acești reprezentanți aleși au format un Parlament. Prin urmare, conceptul de parlamente a permis reprezentanților gentry să se întâlnească, în primul rând (cel puțin în opinia monarhului), astfel încât să poată vota orice impozite pe care monarhul le aștepta să fie colectate. În acest proces, reprezentanții puteau, de asemenea, să transmită și să trimită propuneri de politică regelui sub formă de legi. Cu toate acestea, Parlamentul nu dispunea de nici un mijloc legal de a-și impune voința asupra monarhului; singura sa pârghie era să îl amenințe pe rege cu reținerea mijloacelor financiare necesare executării planurilor sale.

Preocupările parlamentare și Petiția Dreptului

Multe îngrijorări au fost ridicate în legătură cu căsătoria lui Carol cu o prințesă romano-catolică, franțuzoaica Henrietta Maria, în 1625. Parlamentul a refuzat să-i atribuie dreptul tradițional de a colecta taxe vamale pentru întreaga sa domnie, hotărând în schimb să-l acorde doar provizoriu și să negocieze cu el..

Între timp, Carol a decis să trimită o forță expediționară pentru a elibera hughenoții francezi pe care trupele regale franceze le-au asediat la La Rochelle. Sprijinul militar pentru protestanți pe continent a avut potențialul de a atenua preocupările cauzate de căsătoria regelui cu o catolică. Cu toate acestea, insistența lui Carol ca unul dintre favoriții regali, George Villiers, duce de Buckingham, să își asume comanda forței engleze, a subminat acest sprijin. Din nefericire pentru Carol și Buckingham, expediția de salvare s-a încheiat cu un fiasco (1627),. iar Parlamentul, deja ostil față de Buckingham pentru monopolul său în privința patronajului regal, a deschis o procedură de punere sub acuzare împotriva lui. Carol a răspuns prin dizolvarea Parlamentului.. Această mișcare, l-a salvat pe Buckingham, dar a întărit impresia că Carol a vrut să evite controlul parlamentar asupra miniștrilor săi.

Dizolvând Parlamentul și nereușind să strângă bani fără el, regele a convocat unul nou în 1628. (Membrii aleși i-au inclus pe Oliver Cromwell și Edward Coke.) Noul Parlament a redactat Petiția dreptului, iar Carol a acceptat-o ca pe o concesie pentru a obține subvenția sa.. Printre altele, petiția a făcut referire la Magna Carta.Petition of Right at III, VII. Cu toate acestea, nu i-a acordat dreptul la Tonaj și greutate, pe care Carol le colectase fără autorizație parlamentară din 1625. Mai mulți dintre cei mai activi membri ai opoziției au fost încarcerați, ceea ce a provocat o revoltă; unul dintre ei, John Eliot, a murit ulterior în închisoare, fiind considerat martir pentru drepturile Parlamentului.

Domnia personală Carol I a evitat să convoace un parlament pentru următorul deceniu, o perioadă cunoscută sub numele de „conducerea personală a lui Carol I” sau „Tirania de 11 ani”.. În această perioadă, lipsa de bani a lui Carol a determinat politicile. În primul rând, pentru a evita Parlamentul, regele a trebuit să evite orice război astfel că a făcut pace cu Franța și Spania, terminând efectiv implicarea Angliei în Războiul de Treizeci de Ani. Cu toate acestea, în sine, acest lucru nu era suficient pentru a echilibra finanțele coroanei.

Incapabil să obțină venituri fără Parlament și nedorind să-l convoace, Carol a recurs la alte mijloace. O metodă a fost revigorarea anumitor convenții, de multe ori învechite. De exemplu, lipsa participării și a primirii distincției de cavaler la încoronarea lui Carol era o infracțiune pedepsită cu amendă plătită Coroanei. Regele a încercat, de asemenea, să obțină venituri prin impozitul pe navă, exploatând o stare de panică a războiului naval în 1635, cerând ca ținuturile din interiorul țării să plătească impozitul pentru marina regală. Legea a susținut această politică, dar autoritățile au ignorat-o timp de secole și mulți au considerat-o drept o altă taxă extra-parlamentară (și deci ilegală).. Unii bărbați importanți au refuzat să plătească taxa, argumentând că era ilegală, dar au pierdut în instanță, iar amenzile care le-au fost aplicate pentru refuzul de a o plăti (și pentru a se opune legalității taxei) au provocat indignare larg răspândită.

În timpul „Domniei personale”, Carol a stârnit un mare antagonism prin măsurile sale religioase: el credea în „Anglicanismul înalt”, o versiune sacramentală a Bisericii Anglicane bazată, teologic, pe arminianism, un crez împărțit cu principalul său consilier politic, arhiepiscopul William Laud.. În 1633, Charles l-a numit pe Laud ca arhiepiscop de Canterbury și a început să facă biserica mai ceremonială, înlocuind mesele de comuniune din lemn cu altare de piatră.. Puritanii l-au acuzat pe Laud că reintroduce catolicismul; când s-au plâns, au fost arestați. În 1637, lui John Bastwick, Henry Burton și William Prynne li s-au tăiat urechile pentru că au scris broșuri care atacau opiniile lui Laud - o pedeapsă rară pentru bărbați și una care a stârnit furia.. Mai mult decât atât, autoritățile bisericești au reînviat statutele date în vremea Elisabetei I despre prezența bisericii și i-au amendat pe puritani pentru că nu au participat la slujbele bisericești anglicane..

Rebeliunea în Scoția