Calendarul ebraic

thumb|right|160px|Calendar

Calendarul evreiesc sau calendarul ebraic (in ebraică: הלוח העברי - haluach haivri) este calendarul anual folosit în religia iudaică, precum și în statul Israel pentru stabilirea sărbătorilor. Este un calendar luni-solar, care se bazează atât pe ciclul lunar, cât și pe cel solar la definirea lunilor și anilor. Aceasta contrastează cu calendarul gregorian, care sa bazează doar pe ciclul solar, sau cu calendarul musulman, care este pur lunar, dar e bazat pe un principiu similar cu cel al calendarului chinezesc. Pentru restabilirea echilibrului dintre anul lunar, mai scurt, si cel solar (astronomic) care determină durata anotimpurilor, calendarul evreiesc este ajustat odată la 2 sau 3 ani ( ani bisecți) prin adăugarea unei luni complementare, într-un ciclu de ajustare cu o durată de 19 ani.

Anul evreiesc actual este 5786 (în ebraică: ה'תשפ"ו) de la apusul soarelui din 22 septembrie 2025 până la apusul soarelui din 11 septembrie 2026 (calendarul gregorian).

Anul solar și anul lunar

Epoca antică

În general se deosebesc două feluri de an, în funcție de baza calendarului: după mersul soarelui sau după mersul lunii.

a) Anul solar – de aproximativ 365 de zile și un sfert, număr care poate fi obținut prin diferite combinări de luni; astfel în Egipt erau 12 luni a câte 30 de zile, cărora li se adăugau 5 zile suplimentare; spre deosebire de calendarul gregorian (sau mai exact spus, calendarul iulian reformat), în care anul solar are 12 luni de câte 28/29, 30 și 31 de zile. b) Anul lunar – bazat pe luni lunare (luni selenare) de câte 29 de zile și jumătate, ceea ce contează, deoarece totalul este de aproximativ numai 354 de zile; restul zilelor care se tot adună în fiecare an, face imposibilă orice corespondență între lună și anotimp, astfel că luna se mută de la un anotimp la altul, an de an (așa cum este de exemplu luna ramadan în calendarul musulman și azi).

Pentru a evita această deplasare, deseori se folosea un an mixt, luni-solar; corectându-se astfel decalajul (între 2 ani se intercala, din când în când, câte o lună suplimentară; de obicei abib) astfel ca luna lunară să cadă mereu – mai mult sau mai puțin – în același anotimp.

Epoca dinainte de exilul babilonian

Evreii, ca de altfel majoritatea semiților din antichitate, aveau un astfel de calendar bazat pe ciclul lunar (cf. Psalmul 104,19), dar corectat din când în când, în așa fel încât fiecare lună să cadă totdeauna în același anotimp. Într-adevăr, fiecare lună era o „lunațiune”. În antichitate numeau această perioadă de zile „lună” sau „lunațiune” (cf. calendarul de la Ghezer; Siracide 43,6-8); în ebraică yerah'". Cu toate acestea, începând cam cu epoca monarhică, luna a fost numită cu ebraicul hodeș (nouă, lună nouă), deoarece în acea perioadă zilele erau numărate în raport cu luna nouă.

Caracterul lunar al anului iudaic reiese și din faptul că începutul fiecărei luni era determinat de observarea (vederea) directă a lunii noi și că în fiecare lună erau celebrate sărbătoarea lunii noi și sărbătoarea lunii pline (ca în mai toate celelalte țări din Orientul Mijlociu).

Se observă, de altfel, că și azi principalele sărbători ebraice sunt celebrate în zile (sau mai exact, în nopți) cu lună plină. Exemplul cel mai grăitor este Pesahul, știut și ca Paștele evreiesc.

Anul ebraic (ebr.: שנה - șana) avea 12 luni lunare (cf. 1 Regi 4,7; 1 Cronici 27,1-15; Facerea 52,31; Ezechiel 32,1; Daniel 4,26).

În cele mai vechi timpuri anul începea toamna (cf. Exodul 23,16; 34,22) aproape de sărbătoarea recoltei, Șavuot (cu privire la acest aspect sunt interesante și aluziile la „campaniile militare” care se verificau la „reîntoarcerea anului”: cf. 2 Samuel 11,1; 1 Regi 20,22,26; ceea ce corespundea mai mult sau mai puțin cu ritmul anului agricol, dat fiind faptul că cea mai mare parte a roadelor pământului se culegeau prin septembrie, excepție făcând măslinelor, care se coc în octombrie-noiembrie). Ritmul lucrărilor agricole marca viața celor mai mulți israeliți și existau adevărate calendare agricole care indicau activitatea principală a fiecărei luni (cf. calendarul de la Ghezer).

La începutul epocii monarhice însă, numele lunilor de origine cananee par să fi fost puse în legătură cu fenomenele naturale: cunoscute în mod cert sunt numai lunile aviv (martie-aprilie); bul (octombrie-noiembrie); ziv (aprilie-mai) și eitanim (septembrie-octombrie), unii cercetători considerând că acestora li se poate adăuga și: gib’ol (februarie-martie, cf. Exodul 9,31) și ’apilot (alt apelativ al lunii aprilie-mai (?), cf. Exodul 9,32), dar aceste ultime două propuneri rămân nesigure.

Anul și numele lunilor par să fi fost aceleași în Iudeea și în Israel; totuși, întrucât autoritatea politică trebuia să decidă intercalarea lunilor suplimentare, din când în când, ca astfel anul să rămână în ritmul anotimpurilor și cum cele două regiuni nu mai depindeau de o unică autoritate politică, se pare că a apărut foarte repede diferența de o lună între anul lui Israel și cel al lui Iuda (cf. 1 Regi 12,32).

Modul, obiceiul tradițional de a începe anul toamna și de a numi lunile conform fenomenelor naturale dispare în epoca monarhică (probabil prin sec. al VII-lea î.e.c.). dincolo de finalul cărților 1 Regi, 2 Regi și Ieremia, sfârșitul epocii monarhice, pentru a numi luna (lunațiuna) nu se mai folosește yerah ci hodes, iar fiecare lună în parte nu mai are un nume propriu, ci sunt desemnate cu numeralul ordinar: prima, a doua etc. – așa cum atestă clar ostraca din Tel Arad.

În plus, anul nu mai începe toamna dar primăvara (asemeni anului mesopotamic din acea perioadă). Ostraca din Tel Arad atestă cât se poate de clar că această schimbare a calendarului a fost și în Țara Israel înainte de exil.

Epoca exilului și persană

thumb|left|250px|Calendar astronomic Exilul și redactarea sacerdotală a textelor din acea vreme nu fac altceva decât să confirme această schimbare fundamentală a calendarului. Într-adevăr, a început să se folosească apelativele babiloniene a diferitor luni: Nisan, Iyar, Sivan, Tamuz, Av, Elul, Tișri, Heșvan, Kislev, Tevet, Șvat și Adar; intercalarea unei luni suplimentare se realizează – în general – la sfârșitul anului adăugându-se a doua lună adar: weadar.

În epoca exilului influența astronomiei mesopotamiene s-a făcut simțită clar asupra redactării sacerdotale, care acordă mare importanță datărilor; între altele dă și numărul de zile al anului solar indicând viața „patriarhului” Enoh de 365 de ani (cf. Geneză 5,23).

Se pare că în Babilon, pe la 480 î.e.c., a fost fixat ciclul de 19 ani, care conține adăugarea a 7 luni weadar, ca să coincidă anul lunar cu cel an solar. În calendarul ebraic acest ciclu va fi recunoscut și aplicat oficial numai din a doua jumătate a sec. al IV-lea î.e.c.; în mod neoficial, însă, a fost aplicat cu mult înainte.

Epoca elenistă

Începând cu epoca elenistă, folosirea calendarului seleucid și a numelui macedonian al lunilor este atestat sporadic în cărțile târzii (cf. 2 Macabei 11,21.30.33.38; Tobia 2,12): Distro; Xantico; Dioscurințio.

Pentru aceeași perioadă scrierile de la Qumran, în suluri precum: Cartea lui Enoh etiopiană, Cartea Jubileelor ș.a., transmit un calendar total diferit stât de cel sacerdotal cât și de cel seleucid: în mod esențial era un calendar aproape în întregime solar, compus din 364 de zile bazat pe ritmul săptămânii; anul avea 52 de săptămâni, împărțite în 3 trimestre de 14 săptămâni fiecare cu luni a câte 29, 30 și 31 de zile.

Cu acest fel de calendar sărbătorile reveneau mereu în aceeași zi a săptămânii.

Anul ebraic

Anul civil

Anul civil ebraic începe la 1 Tișrei, zi în care este sărbătorit Roș HaȘana (Anul Nou evreiesc), și se încheie la 29 Elul. Deși calendarul ebraic păstrează și un an religios, care începe cu luna Nisan conform poruncii biblice (Exodul 12:2), numerotarea oficială a anilor și organizarea calendarului sunt bazate pe anul civil. Acesta este utilizat pentru stabilirea anului ebraic, a ciclurilor calendaristice, a documentelor oficiale și a majorității datelor din viața religioasă și civilă a comunităților evreiești. În consecință, lunile sunt numerotate civil de la Tișrei până la Elul, iar fiecare nou an ebraic începe în perioada cuprinsă între lunile septembrie și octombrie ale calendarului gregorian.

Anul religios

Același unic an, numit însă religios deoarece era ritmat de sărbători. Aceste sărbători, la origine deseori legate de activitățile pastorale și agricole, cu unele mici modificări și adaptăriile inerente, a reușit să se păstreze în decursul istoriei în pofida concepțiilor diferite ale anului (cum s-a văzut mai sus).

Astfel, Sărbătoarea Paștelui, în care era sacrificat un miel și căreia îi era asociată Sărbătoarea Azimilor (cf. Exod 12,1-20) și oferta primului snop (cf. Levitic 23,10) la începutul secerișului, este fixată la luna plină a primăverii, în ziua a 14 a lunii Abib, lună care este precizată ca „prima lună a anului” (cf. Exod 12,2; Levitic 23,5) și care, în cartea Estera (3,7) este identificată ca fiind luna Nisan.

Calendarul sărbătorilor ebraice este:

Anul Nou Biblic - 1 Nisan Pesah - Sărbătoarea Paștelui, 14–21 Nisan Șavuot - Sărbătoarea Săptămânilor sau a Recoltei sau Pentecoste (Cincizecime, la 50 de zile de la Pesah), 6 Sivan Roș haȘana - Ziua Trâmbițelor, 1–2 Tișrei Iom Kipur – Ziua Ispășirii o Zi de post, 10 Tișrei Sucot – „Sărbătoarea Corturilor” sau „Tabernacolelor”, 15–22 TișreiLa sărbătorile Pesah, Șavuot și Sucot credincioșii trebuiau să facă pelerinaj la Ierusalim.

Hoșana Rabba (הושענה רבה) - Ultima zi a Sărbătorii Corturilor se numește „Marea Salvare” (Hoșana Raba), 21 Tișrei Șmini Ațeret (שמיני עצרת) - „Adunarea din Ziua a Opta”, vine imediat după a șaptea zi din Sucot, nu este parte din Sărbătoarea Corturilor, 22 Tișrei Simhat Torá - „Bucuria Torei”, sărbătoare cu care se încheie Sărbătoarea Corturilor, 23 TișreiAcestea sunt așa numitele „sărbători fericite”.

Ta'anit Ester - Postul Esterei, 13 Adar (11 Adar dacă 13 Adar cade în șabat) Țom 10 Tevet - Postul din ziua de 10 Tevet, zi în care Țom 17 Tammuz – Postul din 17 Tammuz, zi în care Tisha B'Av - „Ziua Plângerii”, 9 Av Țom Behorot - Postul întâi-născuților Țom Ghedalia - Postul Ghedalia, în ziua de 3 TișreiAcestea sunt zilele de penitență națională, din care bineînțeles că nu lipsește Iom Kipur, prezentată în rândul sărbătorilor de primul rang. Urmează apoi o serie de sărbători numite „mici”, întrucât nu sunt atât de coercitive ca celelalte:

Tu Bishvat - anul nou al copacilor, 15 Șvat Purim - 14–15 Adar Lag Baomer Hanuka - Sărbătoarea Luminii, 25 Kislev–2 sau 3 Tevet.

Iudaismul contemporan mai cunoaște – cum e și firesc – o serie de sărbători\zile de memorie, care chiar dacă nu sunt strict religioase, pentru poporul Alianței nu pot fi total rupte de credința și existența sa de popor consacrat. Aceste sărbători\zile de memorie sunt:

Iom haȘoah - Ziua celor uciși în Holocaust, 27 Nisan Iom haZikaron - ziua memoriei, a neuitării, celor care au murit în războaiele Israeliene, 4 Iyar Iom haAțmaut - ziua Independenței Statului Israel, 5 Iyar Iom Ierușalaim - ziua Ierusalimului, 28 IyarAlte zile importante:

Șabat - sămbâta Roș Hodeș - prima zi a lunii, luna nouă

O importanță deosebită au două zile de post: 17 Tammuz și 9 Av – ambele în legătură cu distrugerea Templului.

O perioadă de pregătire preceda Paștele, mai exact 4 sâmbete în luna lui adar. Este fosrte posibil ca într-un trecut foarte îndepărtat această pregătire pentru Paști să fi început în luna a unsprezecea (Șevat), numit în Mișna Anul Nou al copacilor.

O altă perioadă de pregătire preceda Sărbătoarea Corturilor, întreaga lună a șasea (elul). După opinia unor cercetători chiar și o parte din luna a cincea (Av).