Emiratele Arabe Unite (EAU), sau pur și simplu Emiratele, este o țară din Asia de Vest, în Orientul Mijlociu, la capătul estic al Peninsulei Arabice. Este o monarhie federală electivă formată din următoarele șapte emirate: Abu Dhabi (85% din teritoriul țării), Dubai, Ajman, Fujairah, Sharjah, Ras Al Khaimah și Umm Al Quwain, cu orașul Abu Dhabi, capitală. Are granițe terestre cu Oman la est și nord-est, și cu Arabia Saudită la sud-vest; precum și granițe maritime în Golful Persic cu Qatar și Iran, și cu Oman în Golful Omanului. , EAU are o populație estimată de peste 10 milioane, dintre care 11% sunt Emirateni; Dubai este cel mai populat oraș și este un hub internațional. Islamul este religia oficială și araba este limba oficială, în timp ce engleza este cea mai vorbită limbă și limba afacerilor.

Emiratele Arabe Unite au rezerve de petrol și gaze naturale pe locul șapte la nivel global, respectiv.U.S. Energy Information Administration, International Energy Statistics , accessed 17 January 2019. Zayed bin Sultan Al Nahyan, conducătorul Abu Dhabi și primul președinte al țării, a supravegheat dezvoltarea Emiratelor prin investiții în sănătate, educație și infrastructură din veniturile petroliere. Țara are cea mai diversificată economie dintre membrii Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG). În secolul 21, EAU a devenit mai puțin dependentă de petrol și gaze naturale, concentrându-se economic pe turism și afaceri. EAU este considerată o putere mijlocie. De asemenea, este membră a Națiunilor Unite, Ligii Arabe, Organizației pentru Cooperare Islamică, OPEC, Mișcării Nealiniate, Organizației Mondiale a Comerțului și BRICS. EAU este, de asemenea, partener de dialog al Organizației de Cooperare din Shanghai.

Organizațiile pentru drepturile omului consideră că EAU are standarde scăzute în ceea ce privește drepturile omului, clasându-se doar 6,06 în indicele libertății umane, citând rapoarte despre critici ai guvernului închiși și torturați, familii hărțuite de aparatul de securitate al statului și cazuri de dispariții forțate. Drepturile individuale, cum ar fi libertățile de adunare, asociere, exprimare și libertatea presei, sunt sever reprimate.

Istorie

Antichitate

miniatura|Oală din secolul al II-lea î.Hr. găsită în situl arheologic Mleiha din Sharjah Uneltele de piatră descoperite arată o așezare a oamenilor din Africa acum aproximativ 127.000 de ani, iar o unealtă de piatră folosită pentru tăierea animalelor, descoperită pe coasta Arabiei, sugerează o locuire și mai veche, de acum 130.000 de ani. De-a lungul timpului, s-au dezvoltat legături comerciale intense cu civilizațiile din Mesopotamia, Iran și cultura Harappan din Valea Indusului. Acest contact a persistat și s-a extins, probabil motivat de comerțul cu cupru din Munții Hajar, care a început în jurul anului 3.000 î.Hr. Sursele sumeriene vorbesc despre civilizația Magan, care a fost identificată ca incluzând EAU și Omanul modern.

Există șase perioade de așezare umană cu comportamente distinctive în regiune înainte de Islam, care includ Perioada Hafit (3.200–2.600 î.Hr.), Cultura Umm Al Nar (2.600–2.000 î.Hr.) și Cultura Wadi Suq (2.000–1.300 î.Hr.). De la 1.200 î.Hr. până la apariția Islamului în Arabia de Est, prin trei Epoci ale Fierului distinctive și perioada Mleiha, zona a fost ocupată succesiv de Ahemenizi și alte forțe, și a văzut construcția de așezări fortificate și creșterea extensivă a animalelor datorită dezvoltării sistemului de irigație falaj.

Islam Răspândirea Islamului în partea de nord-est a Peninsulei Arabice este considerată a fi urmat direct după o scrisoare trimisă de Proorocul Islamic Mahomed către conducătorii din Oman în anul 630 d.Hr. Acest lucru a condus la un grup de conducători care au călătorit la Medina, s-au convertit la Islam și au condus ulterior o revoltă de succes împotriva Sasanizilor, care dominau coasta la acea vreme. După moartea lui Mahomed, noile comunități islamice de la sud de Golful Persic au amenințat să se destrame, cu revolte împotriva conducătorilor musulmani. Califul Abu Bakr a trimis o armată din capitala Medina, care a finalizat recucerirea teritoriului (Războaiele Ridda) prin Bătălia de la Dibba, în care se estimează că au fost pierdute 10.000 de vieți. Acest lucru a asigurat integritatea Califatului și unificarea Peninsulei Arabice sub nou-apărutul Califatul Rashidun.

În 637, Julfar (în zona actuală a Ras Al Khaimah) era un port important folosit ca punct de plecare pentru invazia islamică a Imperiului Sasanid. Zona Al Ain/Oaza Buraimi era cunoscută sub numele de Tu'am și reprezenta un important punct de comerț pentru rutele de cămile între coastă și interiorul Arabiei.

Cel mai vechi sit creștin din EAU a fost descoperit în anii 1990, un complex mănăstiresc extins pe ceea ce este acum cunoscut sub numele de Insula Sir Bani Yas, datând din secolul al VII-lea. Considerată a fi Nestoriană și construită în 600 d.Hr., biserica pare să fi fost abandonată pașnic în 750 d.Hr. Acesta formează o legătură fizică rară cu o moștenire creștină, care se crede că s-a răspândit pe peninsula arabă între anii 50 și 350 d.Hr., urmând rute comerciale. Cu siguranță, până în secolul al V-lea, Omanul avea un episcop pe nume Ioan – ultimul episcop al Omanului fiind Etienne, în 676 d.Hr.

Epoca portugheză

miniatura|O pictură a Fortăreței Doba în Dibba Al-Hisn din 1620 Mediul arid deșertic a condus la apariția „nomazilor versatili”, grupuri nomade care supraviețuiau prin diverse activități economice, inclusiv creșterea animalelor, agricultura și vânătoarea. Mișcările sezoniere ale acestor grupuri au dus nu doar la conflicte frecvente între grupuri, ci și la stabilirea unor așezări și centre sezoniere și semi-sezoniere. Acestea au format grupuri tribale ale căror nume sunt încă purtate de emiratenii moderni, inclusiv Bani Yas și Al Bu Falah din Abu Dhabi, Al Ain, Liwa și coasta de vest; Dhawahir, Awamir, Al Ali și Manasir din interior; Sharqiyin de pe coasta de est; și Qawasim la nord.

Odată cu expansiunea imperiilor coloniale europene, forțele portugheze, engleze și olandeze au apărut în regiunea Golfului Persic. Până în secolul al XVIII-lea, confederația Bani Yas era forța dominantă în cea mai mare parte a zonei cunoscute astăzi ca Abu Dhabi, în timp ce Al Qawasim de nord (Al Qasimi) dominau comerțul maritim. Portughezii și-au menținut influența asupra așezărilor de pe coastă, construind forturi în urma cuceririlor sângeroase ale comunităților de pe coastă de către Albuquerque și comandantii portughezi care l-au urmat – în special pe coasta de est la Muscat, Sohar și Khor Fakkan.

Coasta sudică a Golfului Persic era cunoscută britanicilor sub numele de „Coasta Piraților”, deoarece bărci ale federației Al Qawasim hărțuiau navele sub pavilion britanic din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea. Acuzația de piraterie este disputată de istoricii emirateni moderni, inclusiv de actualul conducător al Sharjah, Sheikh Sultan Al Qasimi, în cartea sa din anul 1986, The Myth of Arab Piracy in the Gulf. alt=|miniatura|Purple – Prezența portugheză în Golful Persic în secolele XVI și XVII. Principalele orașe, porturi și rute. miniatura|O pictură care înfățișează arderea orașului și portului Emiratul Ras Al Khaimah în timpul Campania din Golful Persic din 1809 Expedițiile britanice pentru a-și proteja rutele comerciale indiene au condus la campanii împotriva Ras Al Khaimah și altor porturi de-a lungul coastei, inclusiv Campania din Golful Persic din 1809 și mai de succesul campania din 1819. Anul următor, Marea Britanie și un număr de conducători locali au semnat un armistițiu maritim, dând naștere termenului Statele Truciale, care a definit statutul emiratelor de pe coastă. Un tratat suplimentar a fost semnat în 1843, iar în 1853 a fost semnat Armistițiul Maritim Perpetuu. La acesta s-a adăugat „Acordurile Exclusive”, semnate în 1892, care au făcut din Statele Truciale un protectorat britanic.

Conform tratatului din 1892, sheikhii truciali au fost de acord să nu cedeză niciun teritoriu, cu excepția britanicilor, și să nu intre în relații cu niciun alt guvern străin fără consimțământul britanic. În schimb, britanicii au promis să protejeze Coasta Trucială de orice agresiune pe mare și să ajute în caz de atac pe uscat. Poliția maritimă britanică a asigurat securitatea relativă a flotelor de pescuit pentru perle. Cu toate acestea, interzicerea britanică a comerțului cu sclavi a însemnat pierderea unei importante surse de venit pentru unii sheikhi și negustori.United Arab Emirates – The Economy . Library of Congress Country Studies. Retrieved 14 July 2013.

În 1869, tribul Qubaisat s-a stabilit la Khor Al Adaid și a încercat să obțină sprijinul otomanilor. Khor Al Adaid era revendicat de Abu Dhabi la acea vreme, o pretenție susținută de britanici. În anul 1906, rezidentul politic britanic, Percy Cox, a confirmat în scris conducătorului Abu Dhabi, Zayed bin Khalifa Al Nahyan („Zayed cel Mare”), că Khor Al Adaid aparținea sheikhdomului său.

Epoca britanică și descoperirea petrolului

miniatura|Fortul Dhayah pe vârful dealului. În 1819, a fost ultimul bastion Al-Qasimi care a căzut în Campania din Golful Persic din 1819. Căderea Dhayah a deschis calea pentru semnarea Tratatului Maritim General din 1820. În secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, industria pescuitului de perle a înflorit, oferind atât venituri, cât și locuri de muncă pentru oamenii din Golful Persic. Primul Război Mondial a avut un impact sever asupra industriei, dar Marea Depresie din anii 1920 târzii și 1930 timpurii, împreună cu invenția perlelor cultivate, au dus la dispariția comerțului. Ultimele urme ale comerțului au dispărut la scurt timp după Al Doilea Război Mondial, când nou-independentul Guvernul Indiei a impus taxe grele pe perlele importate. Declinul pescuitului de perle a dus la dificultăți economice extreme în Statele Truciale.

În 1922, guvernul britanic a obținut angajamente de la conducătorii Statelor Truciale să nu semneze concesiuni cu companii străine fără consimțământul lor. Conștienți de potențialul de dezvoltare a resurselor naturale, cum ar fi petrolul, după descoperirile din Persia (din 1908) și Mesopotamia (din 1927), o companie petrolieră condusă de britanici, Iraq Petroleum Company (IPC), a arătat interes pentru regiune. Anglo-Persian Oil Company (APOC, ulterior devenită British Petroleum, sau BP) deținea 23,75% din acțiunile IPC. Din 1935, concesiuni onshore pentru explorarea petrolului au fost acordate de către conducătorii locali, APOC semnând primul în numele Petroleum Concessions Ltd (PCL), o companie asociată IPC. APOC a fost împiedicată să dezvolte regiunea singură din cauza restricțiilor Acordul Liniei Roșii, care îi cerea să opereze prin IPC. Au fost semnate o serie de opțiuni între PCL și conducătorii truciali, oferind venituri utile comunităților care se confruntau cu sărăcia după colapsul comerțului de perle. Cu toate acestea, bogăția petrolieră pe care conducătorii o puteau vedea din veniturile acumulate în țările înconjurătoare a rămas evazivă. Primele sonde din Abu Dhabi au fost forate de compania operatoare IPC, Petroleum Development (Trucial Coast) Ltd (PDTC) la Ras Sadr în 1950, o sondă de adâncime care a durat un an pentru a fi forată și s-a dovedit a fi uscată, la costul enorm de 1 milion de lire sterline. miniatura|Dubai în 1950: zona din această fotografie arată Bur Dubai în prim-plan (centrat pe Fortul Al-Fahidi), Deira în mijloc-dreapta pe cealaltă parte a canalului, și Al Shindagha (stânga) și Al Ras (dreapta) în fundal, de cealaltă parte a canalului, față de Deira.