Palestina este un teritoriu situat la sud-est de Marea Mediterană. Noțiunea de „Palestina”, a avut în decursul timpului diverse semnificații geografice și geopolitice. Deși hotarele sale istorice și geografice nu au fost și nu sunt nici în prezent coincidente cu cele ale teritoriilor sau ale statelor asociate, Palestina este identificată, de regulă, cu Canaan, cu Țara Israel a evreilor, (în ), sau Țara Sfântă (în ), în limba arabă fiind denumită Filastīn (فلسطين). Ea deține o importanță majoră pentru cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creștinism și islam. Sursele antice transmise pe calea tradiției religioase au deținut dominanța în istoriografia acestei regiuni, istoriografie care a început să fie îmbogățită prin perspectiva descoperirilor arheologice.

Geografie Palestina nu este un teritoriu unitar cu granițe naturale. Conform reperelor geografice și frontierelor valabile în timpul administrației mandatare britanice din 1918-1948, Palestina este delimitată spre vest de țărmul mării Mediterane, spre răsărit, de valea Iordanului și Marea Moartă și spre sud-vest de peninsula Sinai. În trecut noțiunea cuprindea și teritoriile de pe malul estic al Iordanului, cunoscute și ca Transiordania.

Topografia și clima Regiunile geografice ale Palestinei, orientate pe direcția nord-sud, sunt clar limitate: Câmpia de coastă, lanțul deluros și montan care pornește de la piscul cel mai înalt din regiune, Muntele Hermon, situat în podișul Golan din nordul Palestinei, continuă cu lanțul muntos Carmel (care cuprinde și Taborul), munții Ierusalimului și podișul muntos al Negevului. Această creastă muntoasă care străbate Palestina de la nord la sud este limitată la est de profunda vale rezultată din „ruperea sirio-africană”: Iordanul de nord, cu mlaștinile Hula, Lacul Kineret (Marea Galileei), Iordanul de mijloc, Marea Moartă (cea mai joasă mare din lume și cea mai sărată, a cărei apă este o soluție supra-saturată de săruri, în majoritate clorură de sodiu, într-o concentrație care variază cu temperatura și presiunea atmosferică) și continuă cu Valea Iordanului, care se termină în golful Eilat al Mării Roșii.

Râul Iordan thumb|250px|Râul Iordan, granița dintre Israel și Iordania (autor: David Bjorgen). Râul Iordan (; ), cu o lungime totală de 320 km, care ocupă cea mai joasă parte a fosei tectonice sirio-africane, izvorăște în munții Antiliban, o prelungire septentrională a muntelui Hermon, traversează pe o mică porțiune Libanul spre sud, intră în Israel și se varsă în Lacul Kineret (lac care formează un mare bazin de acumulare natural în cadrul albiei Iordanului), traversând kibuțul Degania, pe coasta meridională a lacului, curgând spre sud și servind drept frontieră între Israel și Iordania, apoi între Cisiordania și Iordania vărsându-se în Marea Moartă, cu o pantă cumulativă de circa 800 m.

Limitele geografice Inițial, spre sfârșitul mileniului al doilea, prin noțiunea Peleshet din Biblia ebraică se înțelegea ținutul orașelor-state Gaza, Așkelon, Așdod, Ekron și Gat, fondate și locuite de filisteni. Concomitent cu expansiunea militară a filistenilor, granițele dominației lor au fost deplasate spre est, ele cuprinzând o perioadă de timp și zonele deluroase până la Valea Iordanului, populate de triburile israelite. După campaniile militare purtate de regele David (ca. 1005-970) și înfrângerea filistenilor, ținutul Peleshet s-a restrâns din nou la zona câmpiei de coastă. Denumirea egipteană, mai veche, a ținutului, Canaan, a avut același destin istoric. În scrisorile de la Amarna, datate în secolul al XIV-lea î.Hr., Canaanul cuprindea doar zona câmpiei de coastă. Ulterior, o dată cu expansiunea canaaniților spre vest, Canaanul desemna întreg teritoriul situat la vest de Valea Iordanului. La începutul secolului al X-lea î.Hr. Canaanul ar fi cuprins doar zona de coastă a teritoriului. Egiptenii antici au mai folosit pentru regiune și denumirea Retenu.

Reorganizarea administrației provinciale romane în anul 296 d. Hr. de către împăratul Dioclețian (284-305)a atras după sine precizarea limitelor geografice ale Palestinei. Provinciei omonime îi aparținea acum întreaga Iordanie de Vest sau Cisiordania (teritoriul situat la vest de Iordan până la Marea Mediterană), părți din Iordania de Est sau (Transiordania), precum și Deșertul Negev.

Denumirea Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, atribuit unei populații de origine indo-europeană, stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. Sursele egiptene au înregistrat acest popor sub numele „prst”, în Biblie locuitorii se numesc în , iar colectivul, populația, „Peleșet”, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” „παλαιστινη” și în latină „Palaestina”. Termenul Palaistine (în ), atașat la numele Siriei, a fost utilizat întâia oară de Herodot (ca. 484 - ca. 425 a. Chr.), care înțelegea prin el coasta mediteraneeană din sudul Feniciei și până în actuala zonă Gaza, coastă identificată ca partea sudică a Siriei, cunoscută de eleni și sub denumirea Koelesyria.

Istorie Palestina antică Situată pe traseul celor mai importante rute terestre, care asigură legătura între Asia, Africa și Europa, Palestina a fost străbătută și populată temporar încă din paleolitic de diverse popoare. Așezarea Ierihon, în Israel, fondată în urmă cu aproximativ nouă mii de ani, este cel mai vechi oraș din lume. Cercetările arheologice au scos aici la lumină o rotondă din paleoliticul târziu, case din pământ, unelte și sculpturi din piatră, precum și ceramică rudimentară datate în mileniul al VI-lea î. Hr. De la sfârșitul mileniului al V-lea î. Hr. datează casele de piatră decorate cu pictură murală, descoperite la Thelelat Ghassul, lângă Ierihon, precum și așezările subterane de la Beer Șeva.

Din jurul anului 3000 a. Chr. datează primele urme ale unor populații semite venite în "Palestina" probabil dinspre Egipt. Ceva mai târziu, în jurul anilor 2600 a. Chr., urmează migrația unor triburi semite de nord, venite probabil din Siria. La mijlocul mileniului al III-lea a. Chr. pare să fi fost fondat și Ierusalimul. În jurul anului 2350 a. Chr. Egiptul își extinde dominația politică asupra unor orașe-state de pe teritoriul "Palestinei". Migrațiile amintite au fost urmate de cele ale triburilor semite ale canaaniților, datate între 2100-1900 a. Chr. Atestate în izvoare egiptene și constatate de cercetări arheologice de dată recentă, invaziile canaaniților au provocat mari distrugeri materiale. Teritoriile de locuire ale acestei populații, inițial nomadă sau seminomadă, sunt înregistrate în izvoarele egiptene sub numele Canaan. Migrația canaaniților a fost urmată de cele ale triburilor semite ale amoniților și arameilor. Se amintește prezența în zonă și a unor populații de origine indo-europeană ca huriții si hetiții.

Memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în jurul anului 1700 a. Chr., în perioada Patriarhilor Abraham sau Avraam, Isaac și Iacob. Datele oferite de Torah, redactată cu începere din secolul al VII-lea a. Chr. în Ierusalim, nu oferă însă exactitatea necesară unor reconstituiri istorice relevante. Relatarea cu privire la descendența lui Abraham din Haran (Gen. 12:4,5), conservă amintirea faptului că tribul lui Beniamin reprezenta rămășițele unui trib mai numeros care, potrivit „scrisorilor din Mari” (ca. 1720 a. Chr.), trăia în corturi în Mesopotamia de Nord. Izvoare istorice înregistrează în prima jumătate a mileniului al II-lea (ca. 1650 a. Chr.) și deplasări ale populației hicso, urmată de întemeierea temporară a unui stat. Sub presiunea acestei populații se află poate și deplasarea, în aceeași perioadă, spre Egipt, a triburilor lui Iosif și frații lui.

La mijlocul secolului al XVI-lea a. Chr., probabil după prăbușirea autorității hicsite, "Palestina" devine o provincie egipteană, autoritatea locală fiind exercitată în continuare de elita politică recrutată din rândul canaaniților și a huriților. Informații detaliate sunt oferite de inscripțiile de la Tell el-Amarna în Egiptul de Mijloc, datate în secolul al XIV-lea (cunoscute sub numele generic „scrisorile de la Amarna”).

Spre mijlocul secolului al XII-lea, după anul 1177 a. Chr., în perioada faraonului Ramses al II-lea, pe teritoriul Canaanului, la sud de Fenicia, se stabilesc filisteni, așa-numitele "popoare ale mării", de origine indo-europeană. Numele acestui popor se va extinde asupra teritoriului său de locuire, cunoscut ulterior sub denumirea generică "Palestina".

Regatele evreiești De la Regatul unit la regatele Israelului și Iudeei Așezarea triburilor israelite în Canaan thumb|right|300px|Gustave Doré (1832-1883): Fiii lui Israel traversează Iordanul Revenirea în "Palestina" a unor grupuri de descendenți ale vechilor triburi semite, conduse de Iehoșua pe la 1650 a. Chr. Egipt, s-a petrecut probabil spre mijlocul secolului al XIII-lea, după 1250 a. Chr., în perioada faraonului Ramses al II-lea (1279-1213 a. Chr.), ei fiind conduși de Moise în pustiu. La Horeb, Moise a depus jurământ (Exod. 19-20), obligându-și triburile să slujească pe unicul Dumnezeu (Jahve). Aici a primit Moise „Cele zece porunci”. După decenii de viață nomadă, petrecută în Sinai, marcată de confruntări armate cu alte triburi localnice (madianiții și amaleciții), triburile israelite au ajuns pe pământul "Palestinei". După anul 1220 î. Hr., mai exact în jurul anului 1207 î. Hr., este evocat pentru prima dată, pe o inscripție din timpul faraonului Merenptahs (1213-1203), etnonimul Israel. Atât exodul din Egipt cât și ocuparea Canaan-ului de către triburile israelite sunt relatate în Vechiul Testament, respectiv în Exodul și Deuteronomul. Date istorice de dată recentă au evidențiat însă o serie de discrepanțe cronologice și actuale între relatările biblice și rezultatele unor cercetări interdisciplinare. Aceste incongruențe vizează atât datarea exodului din Egipt cât și intrarea ocuparea triburilor israelite în Canaan. În ultimele decenii, numeroși cercetători înclină să considere că relatările biblice, cu privire la exodul triburilor israelite din Egipt și ocuparea Canaan-ului nu au fost dovedite istoric. Deși ocuparea și, respectiv, distrugerea așezărilor fortificate canaanite Bethel, Hazor, Ierihon, Lakiș etc. în acest interval de timp a fost confirmată și de cercetările arheologice, totuși analogiile cu situații similare, petrecute în același interval cronologic în zonele estice ale spațiului mediteraneean și în Orientul Apropiat, relativizează atribuirea lor triburilor israelite. Cercetarea istorică actuală tinde să considere - contrar relatărilor biblice și a unor teorii sociologice din secolul al XX-lea, respectiv a tezei unor infiltrări pașnice, repetate și de durată (Albrecht All), sau a celei a unor invazii, urmate de confruntări violente provocate de triburile israelite (George Mendenhall și Normann Gottwald) -, că în jurul anului 1200 a. Chr. în mediul populației semite, nomade sau seminomade, din Iudea și Samaria s-a produs o evoluție socială dramatică. Într-un interval relativ scurt, de câteva decenii, sunt întemeiate aici, în zona Munților Iudeii și a Munților Samariei, un număr de peste 250 așezări situate în zonele înalte, pe coastele sau pe vârfurile munților. Majoritatea acestor așezări, situate pe teritoriile biblice ale triburilor lui Iuda, Beniamin, Efraim și Manase, au fost locuite neîntrerupt până în perioada Regatului Israel, atunci când locuitorii săi erau și se considerau israeliți.

Provincii asiriene și babiloniene

Provincie persană (ahemenidă)

Construirea templului de la Ierusalim

Dominația elenă în Palestina

Imperiul Persan a căzut în fața trupelor regelui macedonean Alexandru cel Mare. După moartea sa, în absența moștenitorilor, cuceririle sale au fost împărțite între generali, iar regiunea evreilor (Iudeea, cum a devenit cunoscută) a revenit mai întâi dinastiei Ptolemeice din Egipt, fiind apoi cucerită de Imperiul Seleucid.