miniatura|O vedere a complexului Watergate din Washington, D.C. cu notații legale din procesul instalatorilor de la Casa Albă. Afacerea Watergate a fost un scandal politic major în Statele Unite, care a implicat administrația președintelui Richard Nixon, în perioada 1972–1974 și a condus, în final, la demisia acestuia. Scandalul a fost declanșat de încercările administrației Nixon de a mușamaliza implicarea în pătrunderea ilegală din 17 iunie 1972 în sediul Comitetului Național Democrat situat în complexul de birouri Watergate din Washington, D.C.
După ce cei cinci făptași au fost arestați, presa și Departamentul de Justiție al SUA au conectat banii aflați la acea vreme asupra lor la Comitetul pentru Realegerea Președintelui. Investigațiile ulterioare, împreună cu dezvăluirile din timpul proceselor ulterioare ale spărgătorilor, au determinat Camera Reprezentanților SUA să acorde Comitetului Judiciar al Camerei din SUA autoritate suplimentară de investigație, pentru a investiga „anumite chestiuni din jurisdicția sa” și a condus Senatul SUA să creeze Comitetul Watergate al Senatului SUA, care a organizat audieri. Martorii au mărturisit că Nixon a aprobat planuri de a acoperi implicarea administrației sale în spargere și că în Biroul Oval exista un sistem de înregistrare cu activare vocală. Pe parcursul investigației, administrația lui Nixon a rezistat anchetelor sale, iar acest lucru a dus la o criză constituțională.
Audierile de la Senatul Watergate au fost transmise „minut cu minut” la nivel național de PBS și au stârnit interesul publicului.
Câteva dezvăluiri majore și acțiuni prezidențiale flagrante care obstrucționau ancheta mai târziu în 1973 au determinat Camera Reprezentaților să înceapă un proces de acuzare împotriva lui Nixon. Curtea Supremă a Statelor Unite a decis că Nixon a trebuit să elibereze benzile Biroului Oval anchetatorilor guvernamentali. Casetele Nixon de la Casa Albă au dezvăluit că el a conspirat pentru a acoperi activitățile care au avut loc după spargere și a încercat ulterior să folosească oficiali federali pentru a abate atenția de la investigație. Comisia Judiciară a Camerei a aprobat trei articole de acuzare împotriva lui Nixon pentru obstrucționarea justiției, abuz de putere și sprețul Congresului. Cu complicitatea sa la mușamalizare făcută publică și sprijinul său politic complet erodat, Nixon și-a dat demisia din funcție pe 9 august 1974. În general, se crede că, dacă nu ar fi făcut acest lucru, ar fi fost pus sub acuzare de către Cameră și înlăturat din funcție printr-un proces în Senat. Este singurul președinte american care și-a dat demisia din funcție. Pe 8 septembrie 1974, succesorul lui Nixon, Gerald Ford, l-a iertat.
Au fost 69 de persoane inculpate și 48 de persoane, mulți dintre ei oficiali de top ai administrației Nixon, condamnate. Metonimul Watergate a ajuns să cuprindă o serie de activități clandestine și adesea ilegale întreprinse de membrii administrației Nixon, inclusiv declanșarea de la birourile oponenților politici și a persoanelor despre care Nixon sau oficialii săi erau suspicioși; ordonarea de investigații asupra grupurilor de activiști și personalităților politice; și folosind Biroul Federal de Investigații, Agenția Centrală de Informații și Serviciul Fiscal Intern ca arme politice. Sufixul „-gate” a devenit ulterior un termen generic pentru scandalurile publice de proporții.
Spargerea thumb|upright|Gordon Liddy (fotografiat în 1964), unul din cei care au coordonat echipa de spărgători. Pe data de 17 iunie 1972, Frank Wills, paznic la complexul de birouri al hotelului Watergate situat în Washington, D.C., a observat o bucată de bandă adezivă aplicată pe închizătoarea unei uși aflate între casa scărilor și parcarea subterană. Deoarece banda împiedica încuierea ușii, Wills a îndepărtat-o, bănuind neglijența unei femei de serviciu. Reîntorcându-se puțin mai târziu, a observat din nou banda adezivă aplicată în același loc și a chemat poliția metropolitană.
Ajunsă la fața locului, poliția a arestat cinci persoane găsite în birourile Comitetului Național al Partidului Democrat, aflat în opoziție la acea vreme: Bernard Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord, Jr. și Frank Sturgis. Ancheta a arătat că cei cinci erau la a doua spargere în sediul Democraților, prima petrecându-se cu două săptămâni înainte. Motivul revenirii lor era repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul primei incursiuni și, după unele presupuneri, fotografierea unor documente secrete.
Această a doua intrare prin efracție în birourile Partidului Democrat nu a fost singura greșeală a spărgătorilor. O altă greșeală se va dovedi fatală pentru administrația prezidențială. Într-unul din carnetele de însemnări ale lui Bernard Barker se menționa numele unei persoane din anturajul președintelui Nixon: E. Howard Hunt, un fost funcționar al Casei Albe, în acea perioadă angajat ca șef al securității în Comitetul pentru re-alegerea Președintelui (Committee to Re-elect the President - CREEP). La vremea respectivă însă, Ron Ziegler, purtătorul de cuvânt al președinției, a calificat spargerea ca fiind o “tâlhărie de mâna a treia”, refuzând să-i acorde prea multă atenție în intervențiile sale.
Anchetele Ancheta judiciară La audierea sa, James McCord s-a prezentat ca fiind angajat al CIA. În cercetările sale, procurorul districtual al Washington-ului a descoperit că McCord se afla pe statele de plată ale CREEP. La audieri a participat din partea ziarului Washington Post reporterul Bob Woodward care a început o anchetă jurnalistică asupra cazului împreună cu Carl Bernstein, anchetă ce a durat mai multe luni și a fost prezentată pe larg în presă. Marea majoritate a faptelor relatate de cei doi reporteri erau binecunoscute celor implicați oficial în investigații (FBI sau o serie de anchetatori guvernamentali, aceștia fiind de altfel și sursele lor de informații), însă efortul lor a menținut interesul publicului american asupra cazului.
thumb|upright|left|Bob Woodward în anul 2007.
Misterul ce înconjoară Afacerea Watergate a fost sporit și de prezentarea evazivă a principalei surse de informații a lui Woodward, cu numele de cod Deep Throat. Adevărata identitate a informatorului a fost aflată abia după mai bine de trei decenii de la scandal. Sursa informațiilor a fost Mark Felt, numărul doi al FBI la acea vreme. În anul 2002, Felt a spus doar familiei faptul că el a fost Deep Throat. La sfârșitul lunii mai a anului 2005, Felt a dezvăluit secretul în revista Vanity Fair.A murit "Deep Throat", 19 decembrie 2008, Cristina Botezatu, Evenimentul zilei, accesat la 18 august 2012A murit „Deep Throat“, sursa Watergate, 20 decembrie 2008, Luminita Bogdan, Adevărul, accesat la 18 august 2012 Inițial, Washington Post a refuzat să confirme identitatea acestuia, invocând promisiunea de a păstra secretul până la moartea sursei sale de informații, dar a revenit în câteva zile admițând că reporterii săi au fost ajutați foarte mult de către Felt în timpul scandalului care a dus la demisia președintelui Nixon.
Înregistrarea convorbirilor președintelui cu diverse personalități era o practică curentă, dar secretă, în timpul administrației Nixon.
Înregistrarea unei convorbiri între Nixon și Secretarul General al Casei Albe, Bob Haldeman, a arătat preocuparea acestora pentru cazul Watergate, cei doi analizând posibilitatea obstrucționării anchetei FBI de către CIA. Ca urmare a acestei discuții, Nixon a cerut ca CIA să intervină în ancheta desfășurată de FBI, invocând motive legate de securitatea națională.
De fapt, spargerea de la Watergate și numeroase alte „mici trucuri” erau acțiuni înfăptuite în numele CREEP, sub comanda lui Hunt și Gordon Liddy. Aceștia lucraseră în trecut pentru Casa Albă, în Unitatea de Investigații Speciale, cunoscută ca și “Instalatorii”. Unitatea avea misiuni dintre cele mai diferite, cum ar fi operațiuni împotriva Partidului Democrat sau ale liderilor mișcării pacifiste sau investigarea scurgerilor de informații clasificate către publicul american. Printre operațiunile cele mai mediatizate a fost descinderea în biroul unui fost angajat al Pentagonului, psihologul Daniel Ellsberg, acuzat de spionaj, furt și conspirație împotriva statului prin facilitarea accesului ziarului New York Times la o serie de documente secrete ale Pentagonului. Hunt și Liddy au pătruns în biroul acestuia însă, negăsind nimic, au distrus localul pentru a-și acoperi urmele. Legătura dintre cei doi, spargere și Casa Albă s-a făcut mult mai târziu, însă, la acea vreme, descoperirea implicării lor a dus la achitarea lui Ellsberg prin invocarea conduitei incorecte a guvernului în anchetarea cazului.
Controversele legate de implicarea anumitor personalități de la Casa Albă persistă și în zilele noastre. John Mitchell, Procurorul General al SUA, în calitate de conducător al CREEP, împreună cu managerul de campanie Jeb Stuart Magruder și Fred LaRue, a aprobat planurile de spionaj ale lui Hunt și Liddy, inclusiv spargerea de la Watergate, dar sunt neclare dispozițiile primite de acesta de la nivelele ierarhice superioare. Magruder, de exemplu, declară că l-a auzit pe Nixon ordonându-i lui Mitchell să supervizeze spargerea, al cărei scop intenționat era obținerea de informații despre Larry O’Brien, directorul de campanie al Democraților.
Pe data de 8 ianuarie 1973, cei cinci spărgători prinși în flagrant au apărut în fața tribunalului sub acuzațiile de conspirație, pătrundere prin efracție și instalarea de dispozitive de ascultare. Acuzații, cu excepția lui McCord si Liddy, au pledat vinovat la toate capetele de acuzare, dar, pentru că au fost plătiți de către CREEP, au refuzat să dea orice fel de detalii asupra acțiunilor lor. Acest lucru l-a determinat pe judecătorul John Sirica să propună pedepse de 30 de ani fiecăruia, lăsând însă să se înțeleagă faptul că va reduce sentințele în momentul în care acuzații vor coopera cu instanța. McCord a fost singurul care a acceptat această propunere și, ca urmare, a implicat CREEP în caz, admițând sperjurul. Totodată, el a dezvăluit faptul că organizația pentru care lucrează le-a cumpărat tăcerea celor cinci, stabilind strategia de urmat de-a lungul procesului.
Comisia senatorială și ancheta condusă de procuratură thumb|Sam Ervin, președintele Comisiei Senatului. Legătura dintre spargerea de la Watergate și Comitetul pentru Re-alegerea Președintelui a contribuit la creșterea amplorii cazului și, implicit, la creșterea mizei sale politice. În loc ca totul să se termine odată cu condamnarea celor implicați, ancheta ajunge în Senatul Statelor Unite. Cu trecerea timpului, tot mai mulți angajați ai Casei Albe sunt chemați în fața comisiei senatoriale, conduse de senatorul Sam Ervin. La data de 30 aprilie, Nixon este forțat să ceară demisia a doi dintre cei mai importanți colaboratori ai săi, Haldeman și Elrichman; amândoi vor fi judecați și trimiși după gratii. Totodată, îl concediază și pe consilierul său John Dean, care depusese mărturie în fața Senatului cu puțin timp în urmă și care va deveni un martor cheie împotriva lui Nixon însuși. În aceeași zi, Nixon numește un nou Procuror General în persoana lui Elliot Richardson, delegându-i acestuia autoritatea de a desemna un consilier independent din Departamentul de Justiție, a cărui activitate să se concentreze pe anchetarea afacerii Watergate. La data de 18 mai, la o zi după începerea audierilor televizate din Comisia senatorială, Richardson îl numește pe Archibald Cox în această poziție.