Sněžka

Sněžka (în cehă) sau Śnieżka (în poloneză) (substantiv de gen feminin atât în cehă, cât și în poloneză, care poate fi tradus prin „Albă ca Zăpada”, în , în ) este un munte de la granița dintre Republica Cehă și Polonia. Vârful său, cu o înălțime de , reprezintă punctul de maximă altitudine din Republica Cehă, din Silezia Inferioară, din Munții Karkonosze și din întregul lanț montan Sudeți. Înainte de 1945, Schneekoppe era cel mai înalt vârf din Prusia.

Granița de stat dintre Polonia și Republica Cehă trece peste vârful acestuia, iar cel mai înalt punct al muntelui este de fapt situat pe partea poloneză a graniței, la câțiva metri vest de Capela „Sf. Laurențiu” (în ). Deoarece vârful Sněžka este situat în Polonia, cel mai înalt vârf al unui munte situat integral în interiorul granițelor Republicii Cehe este Luční hora, cu o înălțime de .

Toponimie În 1546, Georgius Agricola, părintele mineralogiei, a numit muntele Risenberg. În 1871, pluralul Riesengebirge („Munții Uriași”) este menționat pentru prima dată ca denumire germană, încă folosită pentru întregul lanț montan. Un vechi nume polonez pentru munte a fost Góra Olbrzymia, adică „Muntele Uriaș”. Numele original german (în ) a lăsat urme în denumirile actuale din limba cehă Obří důl (Mina Uriașă) și Obří hřeben (Creasta Uriașă). În 1380, cronicarul și parohul ceh Příbík Pulkava a folosit numele de Sněžné hory pentru întregul lanț montan Riesengebirge. În 1561, numele Riesenberg apare pe harta Sileziei a lui Martin Hellwig. Numele german s-a schimbat ulterior în Riesenkoppe („Vârful uriaș”) și în cele din urmă în Schneekoppe („Vârful cu zăpadă”).

Numele Sněžka apare în , fiind derivat din numele Sněžná („acoperit cu zăpadă”). Primul nume în cehă a fost Pahrbek Sněžný („deal înzăpezit”), apoi Sněžovka, forma actuală Sněžka apărând în 1823. Se mai întâlnesc numele Sněhovka sau traducerea literală din germană Sněhkop. În germană, pe lângă Schneekoppe, a apărut și forma Riessenkoppe.

Înălțime Cercetările menite să determine înălțimea reală a Śnieżka au început în anii 1564-1569. În 1936, pe vârf a fost instalată borna geodezică numărul 12, a cărei altitudine de (mai precis ) a fost considerată altitudinea vârfului Sněžka până în 2014. Cu toate acestea, la începutul anilor 2013 și 2014, au fost efectuate măsurători geodezice de precizie care au determinat locația și altitudinea celui mai înalt punct de pe vârful Sněžka. Astfel, cel mai înalt punct este situat pe teritoriul polonez, la Capela „Sf. Laurențiu”, la o distanță de aproximativ de graniță, la altitudinea de (mai precis ). Cel mai înalt punct din Republica Cehă este cu aproximativ mai jos și se află în apropiere.

Istoric

Sněžka a fost unul dintre primii munți europeni vizitați de numeroși turiști. Acest lucru s-a datorat în principal gradului de dificultate relativ redus al ascensiunii pe munte și faptului că, începând cu , mulți vizitatori ai fostei stațiuni balneare prusace Bad Warmbrunn (în prezent Cieplice Śląskie-Zdrój, suburbie a orașului Jelenia Góra) puteau admira vârful Schneekoppe (în prezent Sněžka/Śnieżka), cel mai înalt vârf din Prusia, dominând panorama munților Schneekoppe și reprezentând o atracție importantă pentru turiști.

Primele ascensiuni înregistrate pe vârf au fost efectuate la mijlocul . În 1456, un negustor venețian a urcat pe vârf în căutare de pietre prețioase. Capela barocă „Sf. Laurențiu” de pe vârf a fost construită între 1668 și 1681, iar călugării din Warmbrunn țineau acolo slujbe de cinci ori pe an. După secularizarea din 1810, capela a fost transformată în han în 1824. Când acesta nu a mai putut face față fluxului în creștere de turiști și întrucât o primă cabană fusese construită în apropiere, capela a fost restaurată și resfințită în 1850, slujbele având loc anual, în ziua onomastică a patronului, Sfântul Laurențiu.

Tot în 1850, Friedrich Sommer din Bad Warmbrunn a fondat primul adăpost pe Koppengipfel (Preußische Baude), o cabană cu etaj construită întegral din lemn. Aceasta a fost distrusă de un incendiu în 1857. Accesat în 11 martie 2024. și de un fulger în 1862, fiind ulterior reconstruită, cu o sală de mese mare la parter și un total de 26 de camere cu peste . Accesat în 11 martie 2024.. În 1868 a fost construită o cabană și pe partea dinspre Boemia, denumită Böhmische Baude (în ), cu o capacitate de . În 2004 a început demolarea fostului refugiu montan, pe locul său fiind construit un oficiu poștal.

În 1800, Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și Louise de Mecklenburg-Strelitz au urcat pe munte, iar în 1804, viitorul președinte american John Quincy Adams a publicat un jurnal de călătorie în Silezia, descriind ascensiunea pe Riesenkoppe.

Prima ascensiune de iarnă pe cel mai înalt vârf al Sudeților a avut loc la 17 ianuarie 1806, fiind reușită de către prințul Ferdinand von Ruppersberg din Marburg, după cum este consemnat în cărțile memoriale din Hampelbaude.

În 1872, Friedrich Sommer a reușit să inaugureze pe vârf un oficiu poștal, aflat la cea mai mare altitudine din Prusia, în clădirea de pe partea Sileziei. Acest lucru a fost documentat la 22 mai 1872. În 1875, Friedrich Pohl, un hotelier de succes din Adršpach, a achiziționat cele două clădiri simple de pe munte, pe care le-a transformat în hoteluri de primă clasă, rivalizând cu marile hoteluri și restaurante din Berlin și Dresda, ceea ce a făcut ca turismul să cunoască un boom uriaș și a atras oaspeții din clasele superioare.

Pe 5 iulie 1880, statul prusac a deschis pe vârf o stație meteo, găzduită inițial în clădirea prusacă, înainte de a se putea muta în 1900 într-o clădire nou construită, în formă de turn, inaugurată la 5 iunie 1900. După 1945, stația a devenit proprietatea statului polonez, iar un plan de construire a unui nou observator a fost inițiat în 1949. Construcția a început în 1964 și a fost finalizată în 1969, dar abia în 1976 noul observator a intrat deplin în funcțiune și vechea stație, care nu mai era necesară, a fost demolată.

Refugiul ceh (Česká bouda), construit în 1868, a adăpostit și un barometru din 1886 până în 1900. În 1990, din cauza lipsei de întreținere, refugiul a fost închis, fiind ulterior demolat. Pe locul vechiului adăpost se găsește un nou oficiu poștal, construit între 2005 și 2006 și inaugurat în august 2007 de către președintele Republicii Cehe Václav Klaus.

Geografie Sněžka se află în estul munților Karkonosze, pe creasta principală a acestora, denumită Creasta Sileziei de Est (în ). La sud de munte se află orașul Pec pod Sněžkou (în ) din regiunea cehă Hradec Králové, iar la nord, în voievodatul polonez Silezia Inferioară, se află orașul Karpacz (în ).

Munții învecinați cu Sněžka de-a lungul graniței ceho-polonă sunt Svorová hora (, în , în ) în est și Smogornia (, în , în ) în nord-vest. Spre sud, se desfășoară creasta Růžová hora (, în ), iar în nord-nord-vest se întinde pintenul polonez Kopa (, în ).

La sud de Sněžka curge râul Úpa, care străbate platoul Sněžka (în , în , în ) la vest de munte, trece prin comuna Pec pod Sněžkou și se varsă în râul Elba. Spre nord curge râul Łomnica, care străbate același platou, curge prin Karpacz și se varsă în râul Bóbr (în ).

Vârful în sine se caracterizează printr-o formă relativ rotunjită, cu pante largi, înclinate ușor și uniform, care delimitează circuri glaciare și văi, atât pe partea poloneză — valea Łomniczki (în ), cât și pe partea cehă — valea Jelení (în ) spre sud-est, carstul Úpská jáma și valea Obří (în ). Pante blânde coboară spre vest, creând vârfurile munților Karkonosze care se întind pe creasta Sileziei, în timp ce Creasta Neagră (în ) se întinde spre est până la Pasul Bufniței (în , ).

Sistem anemo-orografic Curenții atmosferici care se ridică prin văile râurilor Mumlava și Elba Albă sau a pârâului Dolský își măresc viteza, datorită profilurilor îngustate ale văilor, chiar și atunci când parcurg platourile Elbei, luncile Pančavská, Bílá și Čertova, apoi coboară spre baza circurilor glaciare din vecinătate. De milenii, acești curenți locali își păstrează direcția, influențând astfel în mod fundamental distribuția ploilor și ninsorilor și formarea avalanșelor. Traseele de avalanșă sunt despădurite, expuse luminii solare, vântului și umidității provenită din câmpurile de zăpadă și gheață adiacente. Cu toate acestea, vântul transportă și semințe de plante, animale mici și particule de sol din locații apropiate sau mai îndepărtate. La baza circurilor glaciare se formează astfel un fel de „haldă biologică de gunoi”, constituită din natura cea mai diversă a întregului lanț montan. În literatura de specialitate, fenomenul este cunoscut sub termenul de sistem anemo-orografic, acesta fiind descoperit și descris în detaliu chiar în aceste zone din munții Karkonosze de către profesorul ceh Jan Jeník. Teoria sistemelor anemo-orografice explică interacțiunea forțelor naturale (vânt, zăpadă, avalanșe și ghețari antici) care determină distribuția naturii vii pe versanții expuși curenților de aer din munți și crearea condițiilor responsabile, printre altele, de bogăția unică a florei și faunei.

Geologie

Creasta Neagră (în ) este formată aproape în întregime din roci metamorfice, în principal gneis și șisturi de mică cu inserții de amfiboliți, șisturi de cuarț. Culmea sa, Śnieżka, este din hornfel, o rocă deosebit de rezistentă la intemperii. Părți din versanții de nord-vest ai Śnieżka sunt din granit Karkonosze. Structura geologică are cea mai mare influență asupra reliefului actual. Vârful Śnieżka își datorează înălțimea rezistenței la intemperii. Restul crestei, formată din roci mai puțin rezistente, este mai joasă.

În pleistocen, creasta a fost remodelată în condițiile unui climat periglaciar. Solul structural tipic zonelor polare și câmpurile extinse de bolovani, formă de relief rezultată prin eroziunea anumitor varietăți de roci cauzată de ciclurile de îngheț-dezgheț în condiții periglaciare în timpul ultimei epoci glaciare, s-au dezvoltat aici. Probabil în timpul glaciației baltice, partea superioară a văii Łomniczka existentă anterior a fost adâncită de ghețarul local și de formarea bazinului Łomniczki, subcutând versanții Śnieżka dinspre nord-vest.

La baza vârfurilor și versanților abrupți se găsesc câmpuri vaste de bolovani, în special pe versantul nordic, care coboară foarte abrupt până la valea Łomniczka (în ), aflată cu 400-500 de metri mai jos.

Munții Krkonoše au fost studiati de geomorfologi germani, cehi și polonezi încă din a doua jumătate a și din punct de vedere geomorfologic aparțin celor mai bine investigate lanțuri montane din Europa. Studiile s-au concentrat asupra formelor de relief glaciare și periglaciare și au adus noi constatări în legătură cu reprezentarea formelor de relief cunoscute până acum doar din locații subarctice. Cu toate acestea, principalele caracteristici ale gamei sunt legate genetic de aplanarea prelungită, ridicarea neotectonică și controlul structural exercitat prin intermediul intemperiilor, eroziunii și dezvoltării pantei. Prin urmare, cele mai caracteristice forme de relief sunt suprafețele extinse de diviziune a apelor, piscurile de granit, văile adânc incizate, crestele ascuțite și vârfurile din hornfel rezistent din zona de contact. Istoria dezvoltării reliefului datează cel puțin din cretacicul târziu, cu ridicarea neotectonică din neogen și cuaternar. În pleistocen, în zonele înalte au existat mai mult de , cu o lungime de până la 5 km. Moștenirea geomorfă a glaciației include circuri, văi în formă de U, morene laterale și frontale. Pantele abrupte ale circurilor și văilor sunt adesea modelate de căderile de pietre declanșate de precipitațiile abundente. În timpurile recente, activitățile umane, în special mineritul și agricultura, au modificat geomorfologia zonei.

Rezervația transfrontalieră a biosferei Krkonoše/Karkonosze