Un Stradivarius este una dintre viorile, violele, violoncelele și alte instrumente cu coarde construite de membrii familiei italiene Stradivari, în special de Antonio Stradivari (latină: Antonius Stradivarius), între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Potrivit reputației lor, calitatea sunetului acestor instrumente ar fi greu de explicat sau egalat, deși această convingere este contestată. Faima instrumentelor Stradivarius este larg răspândită, acestea fiind frecvent menționate în opere de ficțiune.
Construcția instrumentului Stradivari și-a realizat instrumentele folosind o formă interioară, spre deosebire de unii copiști francezi, precum Vuillaume, care au utilizat o formă exterioară. Numărul mare de forme de vioară folosite de-a lungul carierei sale arată că a experimentat în mod constant dimensiunile și proporțiile instrumentelor.The Violin Forms of Antonio Stradivari by Stewart Pollens, Biddulph (1992) . Lemnul utilizat includea molid pentru placa superioară, salcie pentru blocurile interioare și contraforți și arțar pentru spate, eclise și gât.
S-a sugerat că lemnul ar fi putut fi tratat cu diverse minerale atât înainte, cât și după construirea viorilor. Cercetători de la Universitatea Națională din Taiwan au detectat urme de aluminiu, cupru și calciu în lemnul instrumentelor Stradivari. Aceste urme ar putea proveni din conservanți chimici aplicați de comercianții de lemn. De asemenea, lutierii aplicau diferite tipuri de lac pe instrumente; este posibil ca Stradivari să fi folosit borat de potasiu (borax) pentru protecția împotriva dăunătorilor lemnului. Sodatul și silicatul de potasiu ar fi putut fi utilizate pentru a preveni mucegaiul, putrezirea și deteriorarea cauzată de insecte. Simone Fernando Sacconi a sugerat că vernice bianca, un lac pe bază de tempera din gumă arabică, miere și albuș de ou, ar fi putut fi folosit.
Mai recent, chimistul francez Jean-Philippe Echard și colaboratorii săi au studiat lacurile instrumentelor Stradivarius. Acesta a arătat că, deși lacul nu mai este vizibil cu ochiul liber pe suprafața viorilor vechi, el poate fi detectat în straturile superioare ale celulelor lemnului. Un strat inferior de lac pătrunde în celulele superioare ale lemnului, iar un strat superior se depune la suprafață. Concluziile lui Echard sugerează că Stradivari a folosit un amestec obișnuit de rășină cremoneză, ulei și pigment, sub formă de lac, mai degrabă decât o rețetă secretă proprie. Nu au fost identificate urme de ingrediente speciale, precum proteine, rășini exotice sau chihlimbar fosil.
Un studiu comparativ publicat în 2008 în PLoS ONE nu a găsit diferențe semnificative între densitățile medii ale lemnului din viorile moderne și cele clasice cremoneze sau din alte școli istorice. Totuși, analiza a evidențiat diferențe notabile în distribuția densității, sugerând că structura materialului ar putea influența producerea sunetului la viorile clasice. Un studiu ulterior asupra viorilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea a pus sub semnul întrebării rolul exclusiv al materialelor disponibile în acea vreme în explicarea diferențelor sonore.Wood Densitometry in 17th and 18th Century Dutch, German, Austrian and French Violins, Compared to Classical Cremonese and Modern Violins , Stoel, Borman, DeJong. October 10, 2012 De asemenea, s-a constatat că nivelurile de cupru și aluminiu sunt, în unele cazuri, mai ridicate decât în instrumentele moderne.
Valoarea pe piață
Un Stradivarius realizat în anii 1680 sau în perioada „modelelor alungite” a lui Stradivari (cca. 1690–1700) poate valora, la prețurile actuale, de la sute de mii la câteva milioane de dolari. Vioara Stradivarius din 1697 „Molitor”, despre care s-a zvonit că ar fi aparținut lui Napoleon (de fapt, a aparținut contelui Gabriel Jean Joseph Molitor, general în armata sa), a fost vândută în 2010, la Licitațiile Tarisio, violonistei Anne Akiko Meyers pentru 3.600.000 de dolari, sumă care la acea dată a constituit un record mondial.
În funcție de stare, instrumentele realizate în perioada „de aur” a lui Stradivari (aprox. 1700–1725) pot valora zeci de milioane de dolari. În 2011, vioara sa din 1721 „Lady Blunt”, aflată într-o stare excepțională, a fost vândută la Londra pentru 15,9 milioane de dolari. Instrumentul poartă numele nepoatei lui Lord Byron, Lady Anne Blunt, care l-a deținut timp de 30 de ani. Vânzarea, realizată de Nippon Music Foundation, a fost destinată strângerii de fonduri pentru ajutorarea Japoniei după cutremurul și tsunamiul din Tōhoku.
În primăvara anului 2014, viola „Macdonald” a fost scoasă la licitație prin casa de licitații Ingles & Hayday, în colaborare cu Sotheby's, printr-o licitație silențioasă, cu o ofertă minimă de 45 de milioane de dolari. Licitația nu a atins oferta minimă până la 25 iunie 2014, astfel că viola nu a fost vândută.
Revista Vice a raportat în mai 2013 că, în ultimii ani, au apărut fonduri de investiții dedicate instrumentelor Stradivarius, ceea ce a contribuit la creșterea și mai mare a prețurilor deja foarte ridicate.
Instrumentele Stradivarius sunt expuse riscului de a fi furate. Instrumentele sustrase sunt adesea recuperate, chiar și după mulți ani de dispariție, și sunt dificil de vândut pe piața ilegală, deoarece colecționarii și experții anunță, de regulă, autoritățile atunci când li se oferă spre vânzare un instrument cunoscut ca fiind furat.
De exemplu, General Kyd Stradivarius a fost furată în 2004 și returnată trei săptămâni mai târziu de o femeie care a găsit-o și a predat-o poliției. Sinsheimer/Iselin a fost furată în Hanovra, Germania, în 2008 și recuperată în 2009. Lipinski Stradivarius a fost furată într-un jaf armat la 27 ianuarie 2014 și ulterior recuperată. Ames Stradivarius a fost furată în 1981 și recuperată în 2015.
Mai multe instrumente furate rămân și azi dispărute, precum Davidoff-Morini (furată în 1995), Le Maurien (furată în 2002) și Karpilowsky (furată în 1953).
Comparații privind calitatea sunetului Mai presus de toate, aceste instrumente sunt renumite pentru calitatea sunetului pe care îl produc. Cu toate acestea, numeroase experimente oarbe, realizate din 1817A guitar-like violin made by the naval engineer François Chanot, a member of a family of luthiers. A committee of scientists and musicians, listening to the violins played in an adjacent room, judged Chanot's violin to be at least as good as the Stradivarius, but apparently Chanot's instruments quickly lost their good qualities. până în prezent (inclusiv studii până în 2014), nu au identificat în mod consecvent diferențe sonore clare între viorile Stradivari și viorile moderne de înaltă calitate sau alte instrumente comparabile, nici măcar în analizele acustice.
Un test celebru realizat pentru BBC Radio 3 în 1977, la care au participat violoniștii Isaac Stern și Pinchas Zukerman împreună cu expertul și colecționarul de viori Charles Beare, a încercat să distingă între un Stradivarius „Chaconne”, un Guarneri del Gesù din 1739, un Vuillaume din 1846 și o vioară britanică din 1976, interpretate de un solist profesionist în spatele unui ecran. Celor doi violoniști li s-a permis inițial să cânte la toate instrumentele. Niciunul dintre participanți nu a identificat corect mai mult de două dintre cele patru instrumente, iar doi dintre ascultători au identificat vioara din secolul al XX-lea drept Stradivarius. Violoniștii și alți specialiști au criticat totuși aceste teste din diverse motive, precum condițiile experimentale, lipsa unor proceduri complet controlate sau dificultatea evaluării obiective și reproductibile a sunetului viorilor.
Într-un test din 2009, violonistul britanic Matthew Trusler a cântat la propriul Stradivarius din 1711, evaluat la aproximativ două milioane de dolari, împreună cu patru viori moderne realizate de lutierul elvețian Michael Rhonheimer. Una dintre viorile Rhonheimer, realizată din lemn tratat cu ciuperci de către cercetătorul Francis Schwarze de la Empa, a primit 90 din 180 de voturi pentru cel mai bun ton, în timp ce Stradivariusul s-a clasat pe locul al doilea, cu 39 de voturi. Majoritatea ascultătorilor (113) au identificat greșit vioara câștigătoare drept Stradivarius.
Un test dublu-orb din 2012, publicat în studiul „Preferințele artistului dintre viorile noi și cele vechi”, a arătat că interpreții experți nu au putut distinge în mod fiabil între instrumentele vechi și cele noi atunci când au cântat pe acestea pentru perioade scurte într-o încăpere mică. Într-un test suplimentar realizat într-o sală de concerte, un Stradivarius a fost clasat pe primul loc, însă un participant a remarcat că publicul a fost, în esență, indecis în privința superiorității instrumentelor comparate și că diferențele percepute erau minore, toate instrumentele fiind apreciate ca fiind de înaltă calitate.
Viorile moderne au fost adesea apreciate pentru proiecția și claritatea sunetului și au fost preferate din nou într-un studiu din 2017.
Deși mulți soliști de talie mondială cântă la instrumente realizate de Antonio Stradivari, există și excepții notabile. De exemplu, Christian Tetzlaff a cântat anterior pe „un Strad destul de celebru”, dar a trecut ulterior la o vioară realizată în 2002 de Stefan-Peter Greiner. El a afirmat că ascultătorii nu pot distinge faptul că instrumentul său este modern și îl consideră excelent pentru Bach și chiar superior unui Stradivarius în cazul marilor concerte romantice și din secolul al XX-lea.
Teorii și încercări de reproducere Unii susțin că cele mai bune instrumente Stradivari ar avea calități sonore unice. Au fost întreprinse numeroase încercări de a explica aceste presupuse calități, însă majoritatea rezultatelor au fost nereușite sau neconcludente. De-a lungul secolelor, au fost formulate și dezbătute numeroase teorii, inclusiv ipoteza că lemnul ar fi fost reciclat din catedrale vechi.
O teorie mai modernă face legătura dintre calitatea lemnului și perioada de temperaturi globale scăzute din timpul Micii Epoci de Gheață, asociată cu activitatea solară neobișnuit de redusă din timpul Minimului Maunder (circa 1645–1750). Se presupune că temperaturile mai scăzute din Europa au încetinit creșterea arborilor, rezultând un lemn mai dens decât în mod obișnuit. Dovezi în sprijinul acestei ipoteze provin din analiza inelelor de creștere densă ale lemnului folosit în instrumentele Stradivari. Doi cercetători, dendrocronologul Henri Grissino-Mayer (Universitatea din Tennessee) și climatologul Lloyd Burckle (Universitatea Columbia), au publicat concluzii care susțin teoria densității crescute a lemnului în revista Dendrochronologia.
În 2008, cercetători de la Centrul Medical al Universității Leiden din Țările de Jos au anunțat dovezi suplimentare conform cărora densitatea lemnului ar fi contribuit la calitatea acestor instrumente. După examinarea viorilor cu raze X, aceștia au constatat că viorile Stradivari prezintă o densitate a lemnului extrem de uniformă, cu variații reduse ale inelelor de creștere.
O altă explicație propusă este că lemnul provenea din pădurile din nordul Croației. Acest arțar este cunoscut pentru densitatea sa ridicată, rezultată din creșterea lentă cauzată de iernile dure. Lemnul croat era comercializat de negustorii venețieni în acea perioadă și este încă utilizat de lutieri pentru construcția instrumentelor muzicale.