Antarctida 250px Suprafață Populație 1.300 (iarna) 5.100 (vara) Densitate între 0,00009/km2 și 0,00036/km2 (sezonier) Țări 7 revendicări teritoriale (Sistemul Tratatului asupra Antarcticii) Baze antarctice Fus orar multiplu de la UTC−12 la UTC+12(la Polul Sud)
Antarctida este continentul cel mai sudic și cel mai puțin populat al Pământului. Situată aproape în întregime la sud de Cercul polar antarctic și înconjurată de Oceanul Antarctic, aceasta cuprinde Polul Sud geografic. Antarctida este al cincilea continent ca suprafață, fiind cu aproximativ 40% mai mare decât Europa, și are o suprafață de . Cea mai mare parte a Antarctidei este acoperită de calota glaciară antarctică, a cărei grosime medie este de .
Antarctida este, în medie, cel mai rece, cel mai arid și cel mai vântos dintre continente și are cea mai mare altitudine medie. Este în principal un deșert polar, cu precipitații anuale de peste de-a lungul coastei și mult mai reduse în interior. Aproximativ 70% din rezervele mondiale de apă dulce sunt înghețate în Antarctida; dacă această gheață s-ar topi, nivelul mediu global al mării ar crește cu aproape . Antarctida deține recordul pentru cea mai scăzută temperatură măsurată pe Pământ, . În regiunile de coastă, temperaturile pot depăși vara. Printre speciile de animale native se numără acarienii, nematodele, pinguinii, pinipedele și tardigradele. Acolo unde există vegetație, aceasta constă în principal din licheni și mușchi.
Ghețarii de șelf ai Antarctidei au fost probabil observați pentru prima dată în 1820, în timpul unei expediții ruse conduse de Fabian Gottlieb von Bellingshausen și Mihail Lazarev. În deceniile următoare au avut loc noi explorări, în cadrul unor expediții franceze, americane și britanice. Prima debarcare confirmată a fost realizată de o echipă norvegiană în 1895. La începutul secolului al XX-lea au avut loc câteva expediții în interiorul continentului. Exploratorii britanici Douglas Mawson, Edgeworth David și Alistair Mackay au fost primii care au ajuns la Polul Sud magnetic, în 1909, iar Polul Sud geografic a fost atins pentru prima dată în 1911 de exploratorul norvegian Roald Amundsen.
Antarctida este guvernată în cadrul unui sistem internațional la care participă aproximativ 30 de state cu statut consultativ, toate părți la Sistemul Tratatului asupra Antarcticii din 1959. Potrivit tratatului, activitățile militare, exploziile nucleare și eliminarea deșeurilor radioactive sunt interzise în regiunea tratatului, iar exploatarea resurselor minerale este interzisă prin Protocolul privind protecția mediului la Tratatul asupra Antarcticii. Turismul, pescuitul și cercetarea sunt principalele activități umane din Antarctida și din apele înconjurătoare. În lunile de vară, aproximativ 5.000 de persoane locuiesc în stațiile de cercetare, număr care scade la circa 1.000 iarna. În pofida izolării continentului, activitatea umană îl afectează semnificativ prin poluare, epuizarea stratului de ozon și schimbările climatice. Topirea potențial instabilei calote glaciare a Antarctidei de Vest constituie cea mai importantă sursă de incertitudine în proiecțiile pe termen de un secol privind creșterea nivelului mării; aceeași topire afectează și circulația de răsturnare a Oceanului Antarctic, ceea ce poate avea, în cele din urmă, efecte importante asupra climei din emisfera sudică și asupra productivității Oceanului Antarctic.
Etimologie
În limba română, Antarctida desemnează continentul din jurul Polului Sud, în timp ce Antarctica desemnează regiunea polară sudică mai largă. Adjectivul antarctic desemnează ceea ce aparține sau se referă la această regiune. Denumirile internaționale derivate din antarctic provin din franceza medie sau („opus Arcticii”) și, la rândul lor, din latinescul („opus nordului”). provine din grecescul („anti-”) și (, „al Ursei”, „nordic”), cu referire la constelația Ursa Mare.
Filosoful grec Aristotel a scris în Meteorologica, în jurul anului , despre o „regiune antarctică”. Geograful grec Marinos din Tir ar fi folosit denumirea pe harta sa mondială din secolul al II-lea d.Hr., astăzi pierdută. Autorii romani Gaius Julius Hyginus și Apuleius au folosit pentru Polul Sud denumirea grecească romanizată .
Ideile europene privind existența unei — un vast continent în extremitatea sudică a globului, care să echilibreze masele continentale nordice ale Europei, Asiei și Africii de Nord — existau ca noțiune intelectuală încă din Antichitatea clasică. Prin urmare, Terra Australis era denumirea utilizată pentru toate masele continentale ipotetice despre care se presupunea că s-ar afla în locul în care astăzi se știe că există Antarctida. Convingerea privind existența unui asemenea teritoriu a persistat până la explorarea Australiei de către europeni.
La începutul secolului al XIX-lea, exploratorul Matthew Flinders s-a îndoit de existența unui continent distinct la sud de Australia, numită pe atunci Noua Olandă, și a susținut folosirea denumirii „Terra Australis” pentru Australia. În 1824, autoritățile coloniale din Sydney au redenumit oficial continentul Noua Olandă drept Australia, astfel încât termenul „Terra Australis” nu a mai putut fi utilizat pentru continentul polar sudic. În deceniile următoare, geografii au folosit expresii precum „continentul antarctic”. Ei au căutat și denumiri alternative mai poetice, propunând nume precum Ultima și Antipodea. Forma internațională Antarctica a fost adoptată în anii 1890, una dintre primele utilizări moderne ale numelui fiind atribuită cartografului scoțian John George Bartholomew.
Geografie
Poziționată asimetric în jurul Polului Sud și în mare parte la sud de Cercul polar antarctic, unul dintre cele cinci cercuri principale de latitudine reprezentate pe hărțile lumii, Antarctida este înconjurată de Oceanul Antarctic. În Antarctida există râuri, cel mai lung fiind Onyx. Antarctida acoperă peste , aproape de două ori suprafața Australiei, ceea ce o face al cincilea continent ca mărime; suprafața sa este comparabilă cu cea a lui Pluto. Linia sa de coastă are aproape lungime: , dintre cele patru tipuri de coastă, 44% este constituită din gheață plutitoare sub forma unor ghețari de șelf, 38% din abrupturi de gheață sprijinite pe substratul stâncos, 13% din curenți de gheață sau fronturi glaciare, iar restul de 5% din rocă expusă.
Lacurile aflate la baza calotei glaciare continentale se găsesc în principal în Văile Uscate McMurdo sau în diferite oaze antarctice. Lacul Vostok, descoperit sub Stația Vostok a Rusiei, este cel mai mare lac subglaciar din lume și unul dintre cele mai mari lacuri ale planetei. S-a crezut cândva că lacul fusese izolat timp de milioane de ani, însă oamenii de știință estimează în prezent că apa sa este reînnoită prin topirea și înghețarea lentă a gheții la un interval de aproximativ 13.000 de ani. Vara, gheața de la marginile lacurilor se poate topi, formând temporar canale periferice de apă lichidă. Antarctida are atât lacuri sărate, cât și lacuri de apă dulce.
Antarctida este împărțită în Antarctida de Vest și Antarctida de Est de Munții Transantarctici, care se întind de la Țara Victoria până la Marea Ross. Cea mai mare parte a Antarctidei este acoperită de calota glaciară antarctică, a cărei grosime medie este de . Calota glaciară acoperă aproape întreg continentul, cu excepția câtorva oaze antarctice, care, în afara Văilor Uscate McMurdo, se află în zonele de coastă. Mai mulți curenți de gheață antarctici drenează calota către unul dintre numeroșii ghețari de șelf antarctici, proces descris în cadrul dinamicii calotelor glaciare.
Antarctida de Est cuprinde Țara Coats, Țara Reginei Maud, Țara Enderby, Țara Mac. Robertson, Țara Wilkes și Țara Victoria. Cu excepția unei mici porțiuni, întreaga regiune se află în emisfera estică. Antarctida de Est este acoperită în mare parte de calota glaciară a Antarctidei de Est. În jurul Antarctidei există numeroase insule antarctice și subantarctice, majoritatea vulcanice și foarte tinere din punct de vedere geologic. Cele mai importante excepții sunt insulele de pe Platoul Kerguelen, dintre care cele mai vechi s-au format în urmă cu aproximativ 40 de milioane de ani.
Masivul Vinson, din Munții Ellsworth, este cel mai înalt vârf al Antarctidei, având . Muntele Erebus, de pe Insula Ross, este cel mai sudic vulcan activ din lume și erupe de aproximativ zece ori pe zi. Cenușă provenită din erupțiile sale a fost găsită la de craterul vulcanic. Există dovezi privind un număr mare de vulcani subglaciari, care ar putea reprezenta un risc pentru calota glaciară dacă activitatea vulcanică s-ar intensifica. Domul glaciar cunoscut sub numele de Dome Argus, în Antarctida de Est, este cea mai înaltă formațiune a suprafeței glaciare antarctice, cu . Este unul dintre cele mai reci și mai aride locuri de pe Pământ — temperaturile pot coborî până la , iar precipitațiile anuale sunt de .
Istorie geologică
De la sfârșitul Neoproterozoicului până în Cretacic, Antarctida a făcut parte din supercontinentul Gondwana. Antarctida actuală s-a format pe măsură ce Gondwana a început să se fragmenteze treptat, în urmă cu aproximativ 183 Ma. Într-o mare parte a Fanerozoicului, Antarctida a avut o climă tropicală sau temperată și a fost acoperită de păduri.
Era paleozoică (539–252 Ma)
În Cambrian, Gondwana avea o climă blândă. Antarctida de Vest se afla parțial în emisfera nordică, iar în această perioadă s-au depus cantități mari de gresii, calcare și șisturi argiloase. Antarctida de Est se afla la Ecuator, unde nevertebratele bentonice și trilobiții prosperau în mările tropicale. La începutul Devonianului (416 Ma), Gondwana ajunsese la latitudini mai sudice, iar clima se răcise, deși sunt cunoscute fosile de plante terestre din această perioadă. Nisipuri și aleurite s-au depus în ceea ce astăzi sunt Munții Ellsworth, Horlick și Pensacola.
Antarctida a început să fie afectată de glaciație în timpul glaciațiunii paleozoice târzii, începând de la sfârșitul Devonianului (360 Ma), glaciația intensificându-se considerabil în Carboniferul târziu. Continentul s-a deplasat mai aproape de Polul Sud, iar clima s-a răcit, deși flora a persistat. După deglaciația din a doua jumătate a Permianului timpuriu, vegetația a devenit dominată de glosopteridale, un grup dispărut de plante cu semințe fără rude apropiate actuale, în special de Glossopteris, un arbore despre care se consideră că vegeta pe soluri saturate cu apă și care a contribuit la formarea unor întinse zăcăminte de cărbune. Alte plante cunoscute din Antarctida permiană includ Cordaitales, sfenopside, ferigi și licofite. La sfârșitul Permianului, clima a devenit mai aridă și mai caldă pe o mare parte a Gondwanei, iar ecosistemele forestiere dominate de glosopteridale s-au prăbușit în cadrul extincției Permian–Triasic. Nu există dovezi că tetrapodele ar fi trăit în Antarctida în Paleozoic.
Era mezozoică (252–66 Ma)
Încălzirea continuă a determinat aridizarea unei mari părți a Gondwanei. În Triasic, Antarctida era dominată de pteridosperme din genul Dicroidium, care aveau port arborescent. Alte elemente ale florei triasice asociate includeau ginkgofite, cicadofite, conifere și sfenopside. Tetrapodele au apărut pentru prima dată în Antarctida în Triasicul timpuriu, cele mai vechi fosile cunoscute fiind descoperite în Formațiunea Fremouw din Munții Transantarctici. Sinapsidele includeau specii precum Lystrosaurus și erau comune în Triasicul timpuriu.