Măcăleandru

Măcăleandrul (Erithacus rubecula), numit și gușă roșie, uneori și macaleandru, prihor cu pieptul roșu, prihoriu, prigoare, este o mică pasăre migratoare sau parțial migratoare, cântătoare, insectivoră, cu aspect drăguț, penajul deasupra este brun-măsliniu, părțile laterale ale capului, ale gâtului, gâtlejul (gușa) și pieptul roșu-portocalii, abdomenul albicios.Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983. p. 199Lars Svensson, Killian Mullarney, Dan Zetterström, Peter J. Grant. Ghid pentru identificarea păsărilor. Traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română: Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu. Bucuresti 2017. p. 276Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016. p. 214M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973. p. 111

Măcăleandrul are un areal mare de cuibărit, care se întinde din Europa până în Siberia, nordul Africii și Turcia. Arealul de iernare se întinde din Marea Britanie până în vestul și sudul Europei, Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei și nord-estul Africii. Populațiile din nordul Europei sunt migratoare, iar cele din sudul Europei parțial migratoare.Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015. pp. 376-377

Este o specie silvică, arboricolă. Trăiește în subarboretul din păduri și de la marginea lor, preferând pădurile de conifere în unele părți (în nordul Europei) ale arealului și pădurile de foioase în altele; trăiește și în crânguri și terenurile adiacente deschise, parcelele de pădure din terenurile agricole, desișurile de-a lungul cursurilor de apă, garduri vii cu câțiva copaci înalți, livezi, grădini și parcuri. Trăiește și în zonele urbane în unele părți ale Europei. Preferă locurile umbroase și răcoroase, cu vegetație de înălțime medie cu locuri de cocoțat și petice de pământ goale.Cramp, S. ed. The Birds of the Western Palearctic. Vol. 5. Tyrant Flycatchers to Thrushes. Oxford University Press, Oxford, 1988. pp. 596-616Peter Clement (author), Chris Rose (illustrator). Robins and Chats. Helm Identification Guides. Helm 2015. pp. 240-246 Collar, N. (2020). European Robin (Erithacus rubecula). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.

Sunt recunoscute opt subspecii: E. r. hyrcanus, E. r. rubecula, E. r. tataricus, E. r. superbus, E. r. witherbyi, E. r. valens, E. r. caucasicus, E. r. melophilus. În România și Republica Moldova cuibărește subspecia nominată E. r. rubecula.

În România și Republica Moldova este o specie parțial migratoare, cuibărește și este întâlnit în tot timpul anului. Adesea populațiile de iarnă sunt formate și din exemplare nordice, care migrează spre sud. În România este întâlnit vara mai ales în pădurile de munte și mai puțin în cele de câmpie, iar iarna mai ales în pădurile de șes, în parcurile și grădinile orașelor. În Republica Moldova se întâlnește pe întreg teritoriul, în păduri, preferă tufișurile dese, umbroase din liziere, văgăuni, de-a lungul pârâielor de pădure. Populația cuibăritoare în Europa este foarte numeroasă, fiind estimată la 58.700.000-90.500.000 de perechi. În România populația cuibăritoare a speciei este apreciată la 2.250.000-6.000.000 de perechi. În Republica Moldova populația este estimată la 30.000-40.000 de perechi cuibăritoare.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992. pp. 200-201Victor Ciochia. Dicționarul păsărilor (Dicționar de ornitologie). Ed. Pelecanus, Brașov, 2002, p. 189Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006. p. 155Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016. p. 220

Este o pasăre mai mică decât vrabia de câmp, cochetă și frumoasă. Are o lungime de 14 cm, o greutate de 14-25 g, și anvergura aripilor de 20-22 cm. Longevitatea maximă observată a fost mai mare de 19 ani. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Pasărea adultă are creștetul capului și partea superioară a corpului brun-măslinii; aripile și coada mai brunii; ultimul rând de supraalare are vârful pătat cu galben-ruginiu. Partea inferioară a frunții, obrajii, gâtlejul (gușa), partea anterioară și laturile gâtului și pieptul au o culoare roșu-portocalie destul de aprinsă care formează un plastron (bavețică), mărginit deasupra de o bandă lată sur-cenușiu sau cenușiu-albăstruie pe laturile gâtului și pieptului. Flancurile au o culoare ocru-măslinii (brun-măsliniu-gălbuie). Abdomenul și subcodalele albicioase. Ciocul brun-negricios; picioarele brune; irisul negricios sau brun-negricios. Juvenilul brun deasupra și ocru (brun-gălbui) de dedesubt, cu pete dese brun-gălbui, având aspect solzos; nu are plastronul portocaliu.Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984. pp. 248-249Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946. pp. 405-406George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940. p. 147

Măcăleandrul este o pasăre precaută, dar nu sperioasă. Este o pasăre teritorială destul de agresivă și bătăioasă, care poate ataca cu furie alți măcălendri sau intruși care au intrat în teritoriul său. Sare vioi prin frunzar și tufișuri strigând mereu "țîc-țîc-țîc-țîc-țîc". Cântecul emis de mascul, dar și de femelă, mai ales în zori și pe înserat, este dulce, vibrant și ușor melancolic. El poate fi auzit și toamna târziu sau chiar iarna, când pasărea se retrage spre șes, venind uneori până în localități.

Este o pasăre predominant insectivoră. Se hrănește cu diverse nevertebrate, iar toamna preferă bobițe și semințe; se hrănește și cu vertebrate foarte mici (inclusiv pești și șopârle), resturi alimentare și cu mâncarea de la hrănitoarele de păsări. Printre nevertebratele consumate se numără gândaci adulți și larvari, diptere adulte și larvare, furnici, albine, viespi-ferăstrău, greieri, lăcuste, ploșnițe fitofage, urechelnițe, tripși, fluturi adulți și larvari; mănâncă de asemenea păianjeni, acarieni, oniscide, purici de mare, miriapode, chilopode, moluște mici, râme. Își procură hrana ziua, însă se hrănește și noaptea acolo unde există surse de lumină artificială, sau atunci când lumina lunii este foarte puternică.

Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. Este o specie monogamă. În timpul paradei nupțiale masculul hrănește ritual femela. Cuibul este amplasat într-o gaură sau scorbură dintr-un copac la o înălțime de până la 5 m (rareori mai sus) deasupra pământului, de asemenea, în scorburi din stânci, între rădăcini, într-o gaură dintr-un mal de pământ. Cuibul este amplasat adesea în scorburi artificiale din diverse obiecte create de om, de ex. în găuri din pereți (mai ales dacă sunt acoperite de iederă sau de alte plante cățărătoare), în găleți și ceainice nefolosite și în alte scorburi din construcții anexe și garduri vii, adesea ocupă și cuiburile artificiale. Cuibul are forma unei cupe și este construit de către femelă din resturi vegetale, mușchi, iarbă, frunze și rămurele, căptușit în interior cu iarbă fină și păr. De obicei depune 2 ponte pe an (în cuiburi diferite, numai excepțional folosește același cuib), rareori depune trei ponte în centrul și sudul arealului, dar numai o singură pontă în nordul arealului. Femela depune 4-7 ouă, care sunt de obicei albe sau slab albăstrui-perlate, și pot fi fin pătate cu pete mici roșu-nisipii. Clocește numai femela timp de 12–21 zile. Puii părăsesc cuibul după 10–18 zile de la eclozare, dar puii părăsesc adesea cuibul înainte de a putea zbura pe distanțe mai mari. Puii din cuib sunt îngrijiți și hrăniți de ambii părinți (care adesea împart între ei puii în grupuri de trei sau mai mulți), în unele cazuri hrana este asigurată în principal de mascul. Puii încep să se hrănească singuri la c. 8 zile după părăsirea cuibului și devin independenți la 16-24 zile după plecarea din cuib.

În Marea Britanie, mortalitatea anuală a adulților este de 62%, mortalitatea în primul an de viață 72%. Cauzele mortalității sunt în principal pisicile domestice și alți răpitori, omul (mai ales accidental).

Denumirea

Denumirea română „măcăleandru” a speciei a fost preluată din cuvântul ucrainean „макольондра” („маколяндра”, „макольондрик”) împrumutat din polonă „makolągwa” = cânepar (Linaria cannabina), probabil din cauza că măcăleandrul are roșu pe piept ca și câneparul.Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”. Micul Dicționar Academic (MDA). Univers Enciclopedic. București 2010Мельничук О. С. (гол. ред.). Етимологічний словник української мови. Т. 3: Кора–М. Київ, Наукова думка, 1989. Altă denumirea română „gușă roșie”, indică că are gușa (gâtlejul) roșie.

Denumirea latină Erithacus a genului a fost dată în 1800 de zoologul francez Georges CuvierCuvier G. (1800). Leçons d'anatomie comparée de G. Cuvier. Tome I . Contenant les organes du mouvement. Paris. și provine din cuvântul grec erithakos (εριθακος, derivat din erythros = roșu), o pasăre mică neidentificată în lucrările autorilor antici, probabil măcăleandrul, codroșul de pădure (Phoenicurus phoenicurus) sau codroșul de munte (Phoenicurus ochruros). Denumirea latină a speciei rubecula a fost dată de taxonomistul Carl Linné în 1758, și provine din cuvântul latin rubeculus, diminutiv de la ruber = roșu, roșiatic, roșcat, cu referire la pieptul de culoare portocaliu aprins.Jobling, J. A. (2010). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, LondonПаевский В. А. (2018). Этимология названий птиц Палеарктики. М.–СПб.: Товарищество научных изданий КМК.

Denumirea latină a subspeciilor caucasicus Buturlin, 1907, provine din latina Caucasius = caucazian, din Caucaz, hyrcanus Blanford, 1874, din latina Hyrcani = Hircania, regiune a Asiei antice, la sud-est de Marea Caspică, melophilus Hartert, 1901, din greaca melos = cântec, melodie + philos = iubitor, superbus Koenig, 1889, din latina superbus = superb, splendid, magnific, tataricus Grote, 1928, din latina tatarica = un termen vag folosit în Evul Mediu pentru ținuturile dintre China și Urali (locuite de tătari și mongoli), valens Portenko, 1954, din latina valens = puternic, viguros (valere = a fi puternic), witherbyi E. Hartert, 1910, de la ornitologul englez Henry „Harry” Forbes Witherby (1873–1943), fondatorul revistei British Birds.

Arealul și subspeciile

Măcăleandru

Źródło i licencja