Jihad (în arabă: جهاد ǧihād [dʒɪˈhaːd]) sau djihad este un cuvânt de origine arabă, din rădăcina jahada, care înseamna „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. Este frecvent asociat luptei armate împotriva necredincioșilor islamului, conform legii musulmane, Șaria. Acest sens a ajuns însă să înlocuiască semnificația originară prin aceea de „război sfânt“, împrumutată din vocabularul cruciaților.
Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea.
Astfel musulmanii înțeleg prin jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces continuu. În prima sa fază un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest jihad este înăuntrul ființei si este baza jihadului profund, adică aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate. În a doua fază, jihadul presupune răspândirea credinței islamice prin orice mijloace, "războiul sfânt" fiind alternativa viabilă, alternând ineficacitatea conversiei pașnice. Bernard Lewis susține că "marea majoritate a teologilor si juriștilor" au "căzut de acord că jihadul e, printre altele, o obligație militară".Bernard Lewis, "The Political Language of Islam", pag. 72, University of Chicago Press, 1991, parte din Exxon Lecture Series și Middle Eastern studies/Political science, . Accesat 2 febr. 2025.
Precizări lingvistice
Rădăcina cuvântului – JHD – înseamnă „a se strădui, a se zbate, a se sili”Al-Serat, The spiritual signification of Jihad, Dr. M. Amir Ali, Jihad explained , Douglas E. Streusand, What does Jihad mean ?..
În Coran (قرآن), cuvântul se regăsește în contexte diverse, traduse de obicei de Silvestru Octavian Isopescul, prin sintagma „luptă cu”:
- „Nu asculta de cei necredincioși, ci te luptă (jahid) împotriva lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare.” (XXV, 54)Coranul, Reeditare după ediția din 1912, Traducere din arabă de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997, p. 296. - „Și luptați-vă (jahidu) pentru Dumnezeu (Allah) cu lupta (jihadihi) dreaptă.” (XXII, 77)Ibidem, p. 280. - „Și cel ce se luptă (se străduie, jahada), se luptă (yujahidu) numai pentru sine. Dumnezeu e prea avut, ca să aibă nevoie de lume.” (XXIX, 5)Ibidem, p. 319. - „Iar cei ce s-au luptat (jahadu) pentru noi, pe ei îi vom ocârmui pe drumurile noastre; Dumnezeu (Allah) este cu cei ce se poartă bine”. (XXIX, 69)Ibidem, p. 322. - „Cei ce cred și purced și se luptă pentru drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu (Allah), căci Dumnezeu este iertător, îndurător”. (II, 215)Ibidem, p. 70. Peste tot, în traducerea Silvestru Isopescul, termenul „a purcede” ține locul lui „a emigra” sau „a fugi (de persecuție)”, cuvânt care apare în traducerile englezești (cf. Dr. M. Amir Ali, art. cit. sau Jihad (Fighting for the cause of Allah) according to Qur’an and Sunnah).
Din aceeași familie lexicală provin alte două cuvinte importante din vocabularul islamic. Primul este ijtihad (اجتهاد), însemnând literal „străduință” și desemnând un concept al dreptului islamic, referitor la necesitatea unui „efort de interpretare personală” în vederea unui sistem juridic coerent, în condițiile diferențelor dintre școlile juridice sunnite, diferențe sporite de prevederile dreptului cutumiar. Acest concept s-a materializat în cele din urmă într-un cod juridic neterminat.O explicație mai amplă la: Yves Thoraval, Dicționar de civilizație musulmană, Traducere de Nadia Anghelescu, București, 1997, p. 264. În acest sens, ijtihad-ul are un caracter universal și poate fi asemănat în principiu, mutatis mutandis, ecumenismului creștin. Al doilea cuvânt este mujahid, participiul activ al verbului (مجاهد), însemnând așadar „cel care (se) luptă, se zbate, se străduiește”, sau „participantul la jihad”.Ibidem. Cf. și Azzedine Guelouz, Islamul, în: Jean Delumeau (coordonator), Religiile lumii, trad. Angela Pagu ș. a., Editura Humanitas, București, 1996. Este, desigur, un cuvânt cu un referent particular, individual; iar aceste două cuvinte sugerează deja existența a două forme de Jihad.
Un Dumnezeu, un profet, două jihaduri
Unitatea lumii islamice este una stabilă și ea decurge, desigur, din unitatea mărturisirii de credință (șahada, شهادة), care afirmă unicitatea lui Allah și a Trimisului său: لا إله إلا الله La illaha illa ‘Llah (Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeu) محمد رسول الله Muhammadun Rasulu ‘Llah (Mohamed este Profetul lui Dumnezeu).Un comentariu de o mare finețe teologică relativ la această dublă unitate – a Principiului Absolut și a manifestării sale – la Frithjof Schuon, Să înțelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Traducere de Anca Manolescu, București, 1994, p. 13 ș. u.
Seyyed Hossein Nasr afirmă că „Islamul însuși se întemeiază pe ideea stabilirii echilibrului înlăuntrul ființei umane, ca și în societatea în care acesta funcționează… Acest echilibru, care este reflecția pământească a Justiției Divine și condiția necesară a păcii în domeniul uman, este baza de la care sufletul își ia zborul către acea pace care, ca să folosim termenii creștini, «covârșește toată mintea»”.Al-Serat, art. cit. „Acest echilibru… este doar o bază pentru a scăpa, în contemplarea pacificatoare și eliberatoare a Imuabilului, de incertitudinile și turbulența ego-ului.” (Frithjof Schuon, op. cit., p. 17) „Pacea care covârșește toată mintea” este o expresie paulină: „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să păzească inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus” (Filipeni IV, 7).
În ciuda acestor afirmații, nu putem să facem abstracție de însăși mărturisirea de credință amintită, care conține două propoziții diferite și afirmă două unicități: a lui Allah și a Profetului; cum remarcă marele gânditor alsacian Frithjof Schuon, „una (dintre propoziții) se referă la Principiu, care e totodată Ființă și Supra-Ființă, iar cealaltă la manifestarea formală și supraformală”, numind prima aserțiune „formula discernământului sau a «abstracțiunii (tanzih)»”, iar a doua „formula integrării sau a «analogiei»”Frithjof Schuon, op. cit., p. 13 sq..
Potrivit cu aceasta, apar, desigur, două jihaduri, fără a mai vorbi de variantele intermediare: (i) Jihadul major, interior; (ii) Jihadul minor, exterior.
Această clasificare există în islam pe temeiul unui hadith, care istorisește că Mahomed, întorcându-se de la o bătălie, a rostit cuvintele „Ne-am întors de la micul jihad (al-jihad al-asghar) la marele jihad (al-jihad al-akhbar)”. Întrebat în continuare: „Ce este marele jihad?”, profetul a răspuns: „Este lupta împotriva sinelui”.Frithjof Sschuon, op. cit., p. 231 sq. Cf. și Douglas E. Streusand, art. cit. Lupta se duce așadar pe două fronturi – unul invizibil, interior, pur spiritual, individual și altul vizibil, exterior, (spiritual și) material, comunitar.
Jihadul minor Jihadul minor nu înseamnă numai un război sacru, asocierea războiului (qital) cu jihadul minor în special și cu jihadul în special fiind opera a ceea ce numim cu un termen impropriu fundamentalism islamic. Unii autori musulmani consideră că e vorba de o neînțelegere a autorilor occidentali, care au încercat să găsească în islam un termen analog Cruciadei creștine.Cf. Dr. M. Amir Ali, art. cit . A se remarca faptul că orice comparație dintre cruciadă și jihad este net în favoarea jihadului. În Coran există texte care pot fi interpretate ca îndemn la un război vizibil, d. ex. : „Dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor! Și după aceea sau îndurare, sau răscumpărare, până ce a depus războiul sarcina sa.” (XLVII, 4 sq., cf. Coranul, p. 403). Nu cunoaștem, în schimb, să existe în Noul Testament sau la Sfinții Părinți nici măcar o referire la un război vizibil.
Întreaga concepție despre jihadul minor pleacă de la diviziunea proclamată de jurisprudența islamică, diviziune care împarte lumea în două părți antagonice:
(i) Dar al-Islam (reședința Islamului), lumea musulmană, care trăiește după revelația pretins autentică dată de Allah, prin Arhanghelul Djabrail (Gavriil), profetului Mahomed. Această lume trebuie să se extindă, potrivit credinței musulmane, cât mai mult posibil, însă nu cu orice preț, i. e. prin constrângere. Furkânul afirmă: „Nu este silă în credință” (II, 257)„…Răsvedită este deosebirea dintre dreptate și rătăcire”, Coranul, p. 75. O altă traducere: „Nu există constrângere în religie, deoarece adevărul este vădit de minciună” (textul original: La ikraha fid-din. Qat-tabanyar-rushdo min al-ghavy, cf. Jihad: The Holy War of Islam and Its Legitimacy in the Quran).;
(ii) Dar al-Harb ("reședința războiului"), restul lumii, care se împarte în două: - Ahl al-Kitab – „poporul Cărții”, format din evrei și creștini;Ulterior, în categoria aceasta au intrat toți monoteiștii , inclusiv zoroastrienii sau mandeenii. (cf. și Douglas E. Streusand, art. cit.). - mushrikun – politeiștii, idolatrii (sau kafirun - păgânii).
Cei dintâi păstrează o revelație adevărată, chiar dacă incompletă sau nedesăvârșită, de aceea beneficiază de toleranță, cu condiția să accepte statutul de subordonați (dhimmiLiteral: protejați, cf. Yves Thoraval, op. cit., p. 231, care afirmă că „acceptând dominația musulmană, «oamenii Cărții» dobândesc prin contract recunoașterea personalității lor, dreptul de a rămâne pe pământul islamului și garanția libertăților publice, precum și a drepturilor private (comerț, căsătorie, moștenire etc.) «Protejați» de către musulmani, ei nu pot fi convertiți cu forța și nu participă la război. Ei nu pot deține arme și, în principiu, nici să călărească pe cal, chiar dacă în unele epoci au existat mercenari creștini în armatele musulmane”.) și să plătească un tribut (jizya). Acesta este sensul în care este interpretat îndeobște versetul: „Luptați-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu și în ziua de apoi și nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu și nu mărturisesc mărturia adevărată – dintre cei cărora li s-a dat Scriptura (s. n.) – până ce nu dau tributul (jizya) din mână și sunt umiliți” (IX, 29).Coranul, p. 173.
Există versete în Coran chiar mai binevoitoare față de harbis decât acesta. De exemplu:
„Cei ce cred, fie iudei, fie creștini, fie sabei, dacă numai cred în Dumnezeu și fac bine vor primi răsplata lor de la Domnul lor și nu va veni frică peste ei și nu se vor întrista.” (II, 59)Coranul, p. 53. „Credem în Dumnezeu și în ceea ce ni s-a trimis nouă și s-a trimis lui Avraam, Ismael, Isaac, Iacob și semințiilor și ce s-a dat și lui Moise, lui Iisus și profeților din partea Domnului lor. Nu facem deosebire cu ei; suntem doar musulmani.” (III, 78)Coranul, p. 86.
Totuși, aversiunea lui Mahomed față de evrei și de creștini nu poate fi pusă la îndoială:
„Într-adevăr, Mesia Iisus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu și cuvântul Său pe care l-a pus în Maria și duhul Său. Credeți în Dumnezeu și în trimisul Său și nu spuneți nimic despre Treime… Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu… El să aibă un fiu?” (IV, 169)Coranul, p. 114.