miniatura|Papa Pius al IX-lea (1846–1878), sub conducerea căruia infailibilitatea papală a căpătat definiție dogmatică, la Conciliul Vatican I thumb|Franz Brentano (1838-1917), adversar al infailibilității papale
Infailibilitatea papală este o dogmă a Bisericii Catolice despre faptul că Papa de la Roma este nesupus greșelii când proclamă în mod solemn o învățătură a Bisericii în domeniul credinței sau al moralei. Această dogmă explică infailibilitatea prin lucrarea Sfântului Duh.
Conciliul Vatican I (1869-1870) a definit infailibilitatea papală ca dogmă, în pofida opoziției acerbe venite în special din partea episcopatului din Imperiul German și Austro-Ungaria. Principalii oponenți ai dogmatizării infailibilității au fost cardinalul Friedrich zu Schwarzenberg, arhiepiscop de Praga, și cardinalul Lajos Haynald, arhiepiscop de la Kalocsa. Bisericile ortodoxe și protestante nu recunosc această învățătură, din diverse motive.
Context Dogmatizarea infailibilității papale a avut loc pe fondul conflictelor legate de democratizarea și liberalizarea societății europene pe parcursul secolului al XIX-lea, în încercarea de a identifica un reper imuabil. În urma prăbușirii sistemului neoabsolutist (alianța dintre Tron și Altar) și a ocupării Romei de către Regatul Italiei, Biserica Catolică a reacționat articulând autoritatea vizibilă a papei.Yves Congar, L'ecclésiologie de la révolution française au Concile de Vatican sous le signe de l'affirmation de l'autorité, în: RevSR 34 (1960), p. 77-144.
Proclamarea de papă a unui nou adevăr în materie de credință trebuie făcută ex cathedra, adică de pe scaunul său episcopal (catedra), cu trimitere la Cathedra Petri. Infailibilitatea papală nu trebuie confundată cu primatul papal.
Precedente Istoricul Klaus Schatz a întocmit o listă exemplificativă de documente ex cathedra Creative fidelity: weighing and interpreting documents of the Magisterium, de Francis A. Sullivan, capitolul 6: "Scrisoarea către Flavian al Constantinopolului" – papa Leon I, anul 449, vorbind despre dubla natură a lui Cristos, concepție primită de Conciliul de la Calcedon; "Scrisoarea papei Agaton" – anul 680, vorbind despre cele două voințe ale lui Cristos, concepție primită de Al treilea conciliu de la Constantinopol; Benedictus Deus – papa Benedict al XII-lea, 1336, despre viziunea beatifică de după moarte, dar înainte de Judecata de apoi; Cum occasione – papa Inocențiu al X-lea, 1653, declarând eretice cinci teze ale jansenismului; Auctorem fidei – papa Pius al VI-lea, 1794, prin Sinodul de la Pistoia, declară eretice șapte teze janseniste; Ineffabilis Deus – papa Pius al IX-lea, 1854, proclamând "Neprihănita Zămislire".
Punerea în practică Singura dată când dogma infailibilității papale a fost pusă în practică a fost în 1950, la proclamarea solemnă a dogmei ridicării Maicii Domnului cu Trupul la Cer.
Aceasta a avut loc prin bula , emisă de papa Pius al XII-lea la 1 noiembrie 1950.
Referințe
Galerie de imagini
Legături externe O credință fără dubii: Infailibilitatea Papei (profamilia.ro) Infailibilitatea papală (resurrexitsicutdixit.com – Știri și comentarii din lumea catolică)
Vezi și primatul papal
Categorie:Biserica Catolică Categorie:Conciliul Vatican I