Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială, nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, ci și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale, dar și socio-politice. Junimea mai înseamnă și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existenței ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, să câștige noi membri, să se îngrijească de formarea noilor generații și să poarte polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului: Spiritul filosofic Spiritul oratoric Ironia Spiritul critic Gustul pentru clasic și academic
Fondarea Junimii
Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863 (La 26 martie 1863, Titu Maiorescu îi scrie surorii lui: ”...Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi ...; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”), din inițiativa unor tineri reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti.
Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".
Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu al "Prelecțiunilor populare", abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi „Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a „Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.
Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale popoarelor și despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Cașu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizațiile membrilor ei, „Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația înființează și o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o scurtă funcționare.
Existența tipografiei permite „Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, „Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin.
În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activității “Junimea”, și lectura atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.
La întrunirile Junimii, fundamental este spiritul critic, așa-numitul criticism, caracterizat prin respectul adevărului, disocierea valorilor și adaptarea ideilor la realități și posibilități. Limba artificială, falsa erudiție și pedantismul, lipsa de gust sunt permanent semnalate și ironizate de membrii Junimii, care cultivă zeflemeaua și țin un dosar de enormități, un adevărat sottisier (=culegere de prostii).Academia R. S. R. Istoria literaturii române. III. Epoca marilor clasici. București, 1973, p. 34Junimiștii își dau porecle pitorești: Iacob Negruzzi e „sacul cu minciuni", I. Caragiani „binehrănitul", Lambrior , Tasu și Panu alcătuiesc grupul celor „trei români", sensibili la problemele naționale. Asistența pasivă, condusă de matematicianul „papa" Culianu constituie „caracuda". Anecdotiști gustați sunt la Junimea Caragiani și Creangă, mai ales cu anecdote „pe ulița scurtă", deși acestea fac să roșească pe „pudicul" Naum, stârnind în schimb delirul lui Vasile Pogor.
Periodizarea Junimii În activitatea societății și a revistei se conturează distinct cinci etape.
Perioada 1863-1874 Prima etapă, numită și „etapa ieșeană”, se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale „Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu „bărnuțiștii”, cu Bogdan Petriceicu Hasdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burlă, Alexandru Cihac. Este vremea în care „Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.
Perioada 1874-1885 Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a „Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei și Despot-Vodă, iar Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei. thumb|right|Casa Pogor, sediul Junimii și revistei Convorbiri literare, este astăzi sediul Muzeului Literaturii Române din Iași
Perioada 1885-1900 Perioada 1885-1900 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.
În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreaga conducere a revistei.
Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei și oratoriei universitare.
Perioada 1900-1907 În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți.
Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu care nu au mai avut același grad de popularitate ca și în anul 1890.
Ultima etapă A cincea epocă a Convorbirilor, cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.