Războiul de șapte ani (1754 și 1756–1763; părți ale căror teatre de conflagrație au fost numite și Războiul Pomeranian și Războiul francez și indian) a implicat atât lupte în Europa cât și în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial, deoarece a fost primul conflict din istorie în care luptele s-au desfășurat pe tot globul pământesc, cea mai mare parte a combatanților fiind națiunile europene și coloniile lor.
Acest război a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: pe de-o parte Prusia, Regatul Marii Britanii (inclusiv coloniile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice și Regatul Irlandei), Hanovra și pe de altă parte Austria, Regatul Francez (plus Principatul Saxoniei, Noua Franță și Indiile Orientale Franceze), Imperiul Rus, Suedia. Spania și Regatul Portugaliei au fost atrase în conflict mai târziu, iar forțele olandeze neutre au fost atacate în India.
Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franței, atât în Americi (unde au rămas sub stăpânirea colonială doar Guiana Franceză, Saint-Domingue și Saint Pierre și Miquelon, iar Guadelupa și Martinica le-au fost returnate) cât și pe continentul europeanTratatul de la Paris în și transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost mult redusă. În plus, Compania Indiilor Orientale Britanice (British East India Company) a câștigat cea mai importantă poziție în India, colonie care devenea astfel "nestemata coroanei Imperiului Britanic".
Etimologia În Canada și în Regatul Unit, denumirea de "Războiul de Șapte Ani" este folosită pentru descrierea atât a conflictului nord-american, cât și a conflictului european și al celui asiatic. Conflictul în India a fost denumit "Cel de-al Treilea Război Carnatic". Conflictul dintre Prusia și Austria a fost denumit ca "Cel de-al Treilea Război Silezian". Istoriografia suedeză îl denumește "Războiul Pomerian".
Conflictul s-a purtat la scară globală, fiind denumit și "Război Mondial", asemeni "Războiului de Treizeci de Ani", "Războiul de Succesiune Spaniolă" și "Războiul de Succesiune Austriacă".
Uneori, conflictul din America de Nord este inclus în ceea ce este considerat un război mai larg, cunoscut că războiul franco-indian deoarece forțele britanice erau ajutate de numeroase triburi de amerindieni, deși cele mai multe triburi au luptat de partea francezilor.
Preludiu thumb|300 px|left|Participanții la Războiul de Șapte Ani thumb|left|Revoluția Diplomatica Războiul de Șapte Ani este considerat o continuare a Războiului de Succesiune Austriacă care s-a desfășurat între 1740-1748, în care regele Frederic al II-lea al Prusiei, a invadat și cucerit provincia bogată austriacă, Silezia. Maria Tereza a Austriei a semnat Tratatul de la Aix-la-Chapelle în 1748 pentru a începe reconstrucția forțelor militare și a forma o nouă alianță. Pacea de la Aix-la-Chapelle a fost, de fapt, un armistițiu. În pofida stării de pace de la 1748, în spațiile extraeuropene, mai ales în America de Nord și India, au avut loc ciocniri importante între Franța și Marea Britanie. În India, disputa a fost între Franța și Marea Britanie, dar prin intermediari: Compania britanică a Indiilor Orientale și Compania franceză a Indiilor Orientale.
Harta politică a Europei a fost redesenată în câțiva ani, Austria abandonând alianța de 25 de ani cu Anglia. De-a lungul Revoluției Diplomatice din 1756, vechii inamici de secole: Franța, Austria și Rusia au format o nouă alianța împotriva Prusiei. Inamici în războiul anterior, Prusia s-a aliat cu Marea Britanie, ai cărei dinastii domnitoare, Hanovra, își vedea teritoriile ancestrale din Germania amenințate de Franța. Britanicii aveau cea mai avansată flota maritimă din lume, în timp ce Prusia avea cea mai bine instruită armata terestră la acel moment. Acest lucru îi permitea Marii Britanii să își concentreze resursele militare în expediții coloniale. Britanicii sperau că noua serie de alianțe ce s-a format în timpul Revoluției Diplomatice avea să mențină pacea, dar s-au dovedit a fi un catalizator la erupția ostilităților în Europa în 1756.
Armata austriacă a fost supusă unei revizuiri după sistemul prusac. Maria Tereza, cu cunoștințele sale militare, i-au făcut pe mulți dintre generalii săi să se simtă rușinați, fiind presați necontenit pentru desfășurarea reformei. Avea un mare interes pentru menținerea bunăstării soldaților ei, câștigând astfel respectul acestora. Austria suferise înfrângeri umilitoare în războiul anterior și, fiind nemulțumită de ajutorul limitat oferit de britanici, vedea în Franța ca un singur aliat ce ar fi ajutat-o să recupereze Silezia și să oprească expansiunea Prusiei.
Motivul izbucnirii războiului a fost și lupta pentru supremația colonială dintre Imperiul Britanic și Imperiul Francez. Ambele imperii s-au extins și s-au ciocnit pe două continente. Deschiderea oficială a ostilităților în Europa a fost precedată de lupta din America de Nord, în care britanicii doreau să se extindă spre vest dinspre coasta de est și să revendice posesiunile franceze din valea Mississippi de la sfârșitul anilor 1740. Ca să prevină extinderea în Virginia și Pennsylvania, francezii au construit o linie de forturi în Pennsylvania de Vest, la mijlocul anilor 1750. Eforturile britanicilor să le disloce au condus la conflicte.
Strategii thumb|left| Maria Tereza thumb|Frederic al II-lea De-a lungul secolului al XVIII-lea, Franța a abordat războaiele în același mod ce îi permitea să-și apere coloniile, să ofere un ajutor minim, trimițând un număr limitat de trupe sau soldați neexperimentați, anticipând că va pierde oricum lupta pentru colonii. Din cauza supremației maritime a britanicilor, marina franceză nu putea distribui bunuri și sprijin semnificativ pentru coloniile franceze. De aceea își concentra cea mai mare parte a armatei în Europa în speranța că va câștiga războiul mai aproape de casă, sperând ca apoi, de pe urma negocierilor să recâștige posesiunile pierdute. Această abordare nu a fost benefică Franței, pierzând coloniile. Ludovic XV era un rege dotat cu suficient de multă inteligență pentru a face față acestor situații excepționale, însă la Curtea de la Versailles apar tabere care îl influențează din toate pǎrțile . A existat o dramatică dilemă cu care s-a confruntat Franța: care trebuia să fie prioritatea cu privire la strategia pe termen lung? Franța era statul cel mai populat (cu excepția Rusiei) și a fost tentată să instituie o hegemonie continentală. Hegemonia viza, în special, Europa Occidentală și Centrală. Franța avea o substanțială forță maritimă care a determinat ca să-și construiască, la fel ca Marea Britanie, un imperiu colonial destul de important, prezent în America de Nord, Antile și Guyana Franceză în America de Sud, Pondicherry și Chandannagar în India. Această expansiune și apărarea domeniului colonial presupuneau resurse și o puternică forță navală.
Britanicii evitau să se angajeze în luptele terestre pe continent. Ei căutau să se alieze cu unul sau mai multe puteri continentale ale căror interese erau comune și antitetice cu cele ale inamicilor. În acest război, l-au avut ca partener principal pe marele strateg militar Frederic al Prusiei, al cărui stat se afla în ascensiune în Europa Centrală. Britanicii chiar îi plăteau subvenții lui Frederic pentru a-și duce campaniile. Marea Britanie urmărea în mod activ războiul din colonii, profitând pe deplin de puterea sa navală. Britanicii urmăreau o strategie duală de blocadă navală și bombardau porturile inamice. Aveau capacitatea de a muta rapid trupele peste mare. Hărțuiau transportul maritim al inamicilor și al coloniilor acestora. Imperiul Britanic era compus din coasta estică a Americii de Nord și deținea controlul în nordul continentului având ieșire la Golful Hudson, mai deținea insulele Bahamas și Jamaica în Caraibe, Minorca în Marea Mediterană și Madrasul din India, pe care l-a recuperat de la francezi. Rușii și austriecii erau determinați să reducă puterea Prusiei, considerată o nouă amenințare la granițele lor. Împreună cu Franța, planurile alianței constau în apărare reciprocă și în atacarea simultană a Prusiei din două părți, de către Rusia și Austria, sprijinite de Franța.
Războiul Europa 1756 thumb|Atacarea Minorcei Prim-ministrul britanic Ducele de Newcastle, a rămas optimist, considerând că acest război va preveni ruperea Europei de o nouă serie de alianțe. Totuși, o forță largă franceză s-a mobilizat la Toulon, fiind inițiată campania franceză împotriva britanicilor prin atacarea Minorcei din Mediterana. Insula a fost capturată pe 28 iunie, astfel că amiralul britanic Byng a fost judecat și executat pentru eșecul apărării insulei. Războiul dintre Marea Britanie și Franța a fost declarat pe 18 mai, la doi ani după încetarea luptelor din Ohio, America de Nord. Rodger pp. 265–67
Având știri primite despre ciocnirile din America de Nord și suportul securizat al Marii Britanii în alianța anglo-prusacă, Frederic al II-lea al Prusiei a traversat granița Saxoniei pe 29 august 1756, unul dintre statele germane mici aflate în liga cu Austria, ca o preemțiune a anticipării invadării austro-franceze a Sileziei. Frederic avea trei obiective în noul conflict cu Austria. Primul obiectiv: anexarea Saxoniei. Frederic avea să folosească apoi armata și trezoreria saxonă pentru a sprijini eforturile Prusiei în război; Al doilea obiectiv: să avanseze cu armata sa în Bohemia unde avea să ierneze; Al treilea obiectiv: invadarea Moraviei din Silezia, anexarea fortăreței Olmuz și avansarea spre Viena pentru a o cuceri și încheia războiul. Asprey, p. 427.
Împăratul Frederic l-a lăsat pe feldmareșalul contele Kurt von Schwerin în Silezia, cu 25.000 de soldați ca gardă împotriva incursiunilor din Moravia sau Ungaria și pe feldmareșalul Hans von Lehwaldt în Prusia de Est, cu o gardă împotriva invaziei ruse din est. Frederic a plecat cu armata sa spre Saxonia așa cum a stabilit. Armata prusacă a mărșăluit de-a lungul Saxoniei în trei coloane. În dreapta era o coloană de 15.000 de soldați, comandați de prințul Ferdinand de Brunswick-Lüneburg. În stânga era o coloană ce cuprindea 18.000 de soldați, sub comanda ducelui de Brunswick-Bevern. În centru era Frederic însuși, acompaniat de feldmareșalul James Keith, având sub comandă 30.000 de soldați. Ferdinand s-a apropiat de orașul Chemitz. Ducele de Brunswick-Bevern a traversat Luzacia pentru a se apropia de Bautzen. Între timp, Frederic și Keith mergeau spre Dresda. Armatele Saxoniei și Austriei erau nepregătite, iar forțele sale împrăștiate. Frederic a ocupat Dresda fără nicio opoziție din partea saxonilor. La Bătălia de la Lobositz de pe 1 octombrie, Frederic a împiedicat armata izolată a saxonilor să întărească armata austriacă condusă de generalul Browne. Prusacii au ocupat în cele din urmă Saxonia, armata saxonă capitulând la Pirna în octombrie, fiind obligată să întărească rândurile armatei prusace.
Atacarea electoratului neutru al Saxoniei a cauzat panicarea Europei și a condus la formarea unei coaliții puternice anti-prusace. Singurul succes semnificativ al Austriei a fost ocuparea parțială a Sileziei. Totuși, succesele lui Frederic erau nedecisive și foarte costisitoare pentru mica sa armată. El și-a dat seama că nu lupta cu aceiași austrieci din războiul anterior. Frederick II, Jean-Paul Bled