thumb|200px|Solidus, monedă din aur; avers: FL CL IVLIA-NVS P P AVG, capul împăratului roman Iulian Apostatul (ce a domnit între 361–363) purtând diademă perlată, mantie și platoșă, spre dreapta; revers: un soldat roman care ține un prizonier de păr și legenda VIRTUS•EXERCI-TUS•ROMANORUM („Curajul armatei romane”). În exergă, SIRMSIRM este o marcă a atelierului monetar roman de la Sirmium, azi Sremska Mitrovica. Armata romană (în ) este termenul generic pentru forțele armate terestre ale Regatului Romei (până în 500 î.Hr.), Republicii Romane (500 î.Hr. - 31 î.Hr.), Imperiului Roman (31 î.Hr. - 476 d.Hr.) și ale Imperiului Roman de răsărit (Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων [„împărăția Romeilor”], prescurtat Ῥωμανία (Romania), supranumit din sec. al XVIII-lea Imperiul bizantin) (476 - 1453). Termenul a fost în uz circa 2000 de ani, perioadă în care forțele armatei romane au suferit numeroase schimbări în compunere, organizare, echipamente și tactici, păstrând un nucleu de tradiții de durată.
Etape istorice
thumb|200px| Servus Tullius
thumb|left|200px| Auxiliar roman din secolul I d.H.
Dezvoltarea armatei romane poate fi împărțită în opt etape istorice mari.
Armata romană timpurie a regatului roman și a Republicii timpurii (cca. 300 î.Hr.). Pentru această perioadă, când războiul consta în principal în scurte incursiuni de jaf, s-a sugerat că armata romană a urmat modelul etrusc sau grec de organizare și echipare. Armata romană timpurie se baza pe un impozit anual și pe recrutarea cetățenilor pentru o singură campanie (un sezon). De aici a rezultat termenul de legiune folosit pentru unitatea militară romană de bază, cuvânt derivat din latinescul legere „a percepe”.
Armata romană din timpul Republicii (armata romană de la mijlocul Republicii, armata de manipule sau armata polibiană, după numele istoricului grec Polybius, care a făcut descrierea cea mai detaliată a acestei faze) (cca. 300-88 î.Hr.). În această perioadă, romanii, menținând în același timp și sistemul de impozitare, au adoptat ca organizare pentru Armata romană târzie / armata romană din Est (284-641) legiunile lor manipulele () după modelul celor folosite de samniți. Romanii au obligat toate celelalte state din peninsula Italică să formeze o alianță militară permanentă (vezi Socii). Astfel, celelalte state au furnizat (împreună) aproximativ același număr de trupe la forțele comune ale romanilor și erau subordonate comandamentului roman.
Armata romană din perioada lui Cezar (88-30 î.Hr.) marchează tranziția de la recrutarea cetățenilor din timpul Republicii la forțe profesioniste permanente ale epocii imperiale, forțe preponderent voluntare. În această perioadă, comandanții supremi ai armatelor cvasi-permanente erau imperatorii, lideri militari puternici, Cezar, Pompei și Marc Antoniu, care au iscat războaie civile în competiția pentru adjudecarea puterii supreme în stat. Ca urmare a războiului social (91-88 î.Hr.), tuturor locuitorilor peninsulei Italice li s-a acordat cetățenia romană. Vechile alaeAla (plural - alae) reprezentau o forță militară aliată (din cadrul statelor Socii - aliate cu Roma) care luptau sub comandă romană au fost desființate și membrii lor integrați în legiuni. Cavaleria, formată din cetățeni ai Republicii, a fost mult redusă ca număr și înlocuită de cavaleria indigenă din provinciile romane.
Armata romană imperială Armata romană târzie Armata bizantină Armata bizantină din timpul Dinastiei Comnen Armata bizantină din timpul Dinastiei Paleolog
Armata romană timpurie (cca. 300 î.Hr.)
thumb|left|175px| Coif de tip Villanova
Roma s-a extins lent și a fost timp de secole o comunitate ca atâtea altele care ducea războaie de mică anvergură. Armata romană arhaică era constituită prin recrutare generală la nivelul proprietarilor de pământ din gentes și clientalae.
thumb|175px|Reconstituirea imaginii unui soldat roman legionar din era republicană (500 î.Hr. - 31 î.Hr.). Are scut oval și un nou tip de cască Montefortino. Echipamentul legionarilor imperiali (31 î.Hr. - 476 d.Hr.) era similar, dar mai sofisticatTotul despre armata romană, pagina 21 Adrian Goldsworthy
Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană timpurie era organizată în trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte 1.000 de oșteni pedeștri comandanți de un tribunus militum, plus trei escadroane formate din 100 de oșteni călare (aceștia puteau fi equites sau celeres), comandați de un tribunus celerum. La începuturile armatei romane, echipamentul din fier era relativ rar.Totul despre armata romană,pagina 20 Adrian Goldsworthy
Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile erau de modele diferite, dar poate cel mai impresionant din punct de vedere vizual era modelul Villanova. Un astfel de coif a fost descoperit la Tarquinia. Coifuri Villanova au fost descoperite și în alte necropole din centrul și nordul Italiei și datează din secolele IX-VII î.H. Un tip de coif asemănător (însă fără creastă metalică) era „clopotul”.
Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au adoptat falanga de la hopliți, introdusă în Italia probabil de coloniștii greci. Primul autor care a folosit termenul de „falangă”(„φαλαγξ”) este Homer. Denumirea hopliți era derivată de la „hoplon”, un scut circular cu un diametru de circa 90 de centimetri. Era confecționat din lemn și acoperit cu un strat de bronz.
Scuturile erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner. Principala armă a hopliților era o lance folosită la împuns, de o lungime de circa 2,45 metri. O armă secundară era, de obicei, o spadă scurtă. Soldații luptau în formație compactă, fiecare stând unul lângă altul și lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să fie protejată cel puțin de scutul soldatului vecin.
Falanga greacă a apărut pentru prima oară în Grecia, probabil în secolul al VIII-lea î.H. Chiar dacă coiful, scutul și armura ofereau o protecție foarte bună, luptele corp la corp erau foarte periculoase, mai ales dacă inamicii erau echipați la fel de bine și erau la fel de agresivi. O falangă victorioasă suferea pierderi de circa cinci la sută, mai ales în primele rânduri. Luptele fiind foarte dure, falangele aveau în rare cazuri mai puțin de opt rânduri, unele falange putând fi compuse din până la patruzeci de rânduri.
Oștenii din rândul doi, îi puteau străpunge pe dușmani, pe deasupra umerilor soldaților din primul rând. Oștenii din rândurile nu puteau participa la ciocnirile în care erau implicate primele două rânduri.
Hopliții erau oameni relativ înstăriți și își puteau procura dotare militară scumpă. Adoptarea falangei de către romani nu a dus la abandonarea modurilor mai vechi de luptă. Gărzile de corp ale regelui erau recrutate preponderent din unitățile ecvestre de tip equites.
O sursă fragmentară, dar de încredere, „Ineditum Vaticanum”, consemnează că equites nu s-au remarcat până la războaiele cu samniții din secolul IV î.H. O reformă importantă a armatei a avut loc în timpul lui Servus Tullius, care a creat sistemul servian. Titus Livius și Dionysus au relatat detaliat despre acest sistem. Valoarea averii tuturor bărbaților romani era înregistrată într-o listă de recensământ, numită census. După avere, erau repartizați în cinci clase. Acestea erau organizate în centurii, astfel că cei din ordinul ecvestru serveau în cele 18 centurii de cavalerie.
Fiecare clasă era împărțită în centurii de seniores și iuniores, după vârstă. Această organizare a mers, probabil, mână în mână cu adoptarea tacticii hopliților (dar nu toți istoricii împărtășesc această variantă).
thumb|185px|Reconstituirea imaginii unui centurion
Odată ce a apărut noua formațiune de luptă, a fost nevoie de un echipament nou: clipeus (scut rotund) și paloșul. Diferențele între echipamentul soldaților din clasele I-III (probabil și IV) sunt nesemnificative.
Armata romană din timpul Republicii (cca. 300-88 î.Hr.)
După ce au abandonat falanga, romanii și-au dovedit capacitățile de adaptare. În Roma republicană dreptul de a servi în armată a fost un privilegiu al cetățenilor assidui, al proprietarilor.
Împreună, acestea formau classis sau populus. Polybius a făcut o descriere detaliată a armatei romane de la mijlocul secolului al II-lea î.H., referitoare la cel de-al doilea război punic. Istoricul grec a crezut (cu temei) că armata romană nu a suferit schimbări semnificative de la începutul secolului al III-lea î.H. Istoriile lui Polybius au fost scrise cu puțin înainte de anul 150 î.H. Polybius (născut în jurul anului 200 î.H.) a devenit în 170 sau 169 î.H. hiparchos în Liga Aheeană și scrisese cartea Despre tactici. thumb|left|200px| Italia romană
Polybius s-a aflat printre cei 1.000 de ahei deportați la Roma. Aici s-a împrietenit cu Scipio Aemilianus, pe care l-a însoțit în diverse călătorii. A fost alături de Scipio și la distrugerea Cartaginei în anul 146 î.H. Relatările sale despre echipamentul militar roman s-au bazat, probabil, pe propriile observații. În timpul lui Polybius, armata romană era o miliție temporară, iar în census erau înregistrați cetățenii suficient de înstăriți pentru a putea fi recrutați. Soldații nu erau obligați să lupte mai mult de 16 campanii, timp de peste 16 ani. Senatul decidea numărul oștenilor de mobilizat și unde anume să fie trimișiTotul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 27.
Armatele erau conduse de magistrați aleși pentru un an. Senatul putea să le prelungească mandatul. Consulii erau aleși anual și aveau sarcini militare importante. Pretorii aveau rang inferior consulilor, le încredințate operațiuni de o anvergură mai mică. De obicei, în timpul lui Polybius, consulul avea în subordine două legiuni, iar pretorul o legiune. Legiunea obișnuită era formată din 4.200 de pedeștri și 300 călăreți. Bărbații cei mai bogați formau unitățile equites și erau împărțiți în zece turmae comandate de trei decurioni.
Deși Polybius nu face o descriere a unităților equites, este probabil că soldații din cavaleria romană luptau în formație strânsă și aveau în dotare lance, spadă, coif, platoșă și un scut circular. Soldații pedeștri ai legiunii aveau rosturi diferite, însă nu doar în funcție de avere, ci și de vârstă. Cetățenii săraci care dispuneau însă de bani suficienți pentru a fi recrutabili alcătuiau formațiunile de velites sau cavaleria ușoară, alături de soldații prea tineri ca să lupte în prima linie. Fiecare velites era echipat cu scut rotund, sulițe ușoare și spadă (cel puțin de la mijlocul secolului II î.H.). Unii dintre velites purtau coifuri. Aceștia erau în număr de 1.200, deși nu se știu prea multe amănunte despre ei.
Cea mai importantă forță a legiunii era infanteria, care era formată din trei șiruri. În primul șir erau hastati, oșteni mai tineri; al doilea șir era format din principes, bărbați în vârstă de între 20 și 40 de ani. Al treilea șir era format din triarii, cei mai bătrâni și mai experimentați. Fiecare șir era împărțit în zece manipule. Astfel, un manipul de hastati sau principes era format din 120 de soldați, iar un manipul de triarii avea un efectiv 60 de oameniTotul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 29.
În scopuri administrative, manipulul era împărțit în două centurii conduse de un centurion, sprijinit de un optio (locțiitor), un signifier (purtătorul stindardului) și un tesserarius (comandantul gărzii). Alte unități noi, rorarii, accensii și leves reprezentau ceea ce odată fuseseră a treia, a patra și a cincea clasă în sistemul falangei.
Tactica de luptă era următoarea: hastat provocau inamicul la luptă. În cazul în care lupta se încingea, aceștia se retrăgeau până în linia a doua principes-ilor și puteau contraataca.
thumb|left|185px|Soldați romani, reconstituire, Nashville, Tennessee, SUA